Maria LEU: Clipă târzie

Clipă târzie

 

Ce târzie este clipa și ce greu e infinitul,
Când o frunza legănândă, plânge astfel nesfârșitul.
Ce pustiu îmi este gândul, când în noapte l-am pierdut,
Printre miile de stele rătăcind într-un cuvânt.
Noaptea grea se lasă-n mine
Și de caut amintirea,
Nu găsesc decât o pată
Ce-mi întunecă privirea.
Rătăcind în al meu suflet
De ruina și de jar,
Vei găsi doar frunze moarte
Învelind un amalgam.
Simți și tu că azi în mine
Frunzele se descompun?
Simți și tu că sunt ruină, în ruină și că plâng?
Ce târzie este clipa, și ce greu e infinitul.
Ce pustiu îmi este gândul, pustiind tot nesfârșitul.

———————

Maria LEU

 

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Umbra umbrei Tale

 

Dă-mi Doamne harul de-a putea ierta
Ba chiar iubi pe cei ce rău mi-au vrut,
Aprinde Tu în candela-mi de lut
Lumina vie din iubirea Ta.

Dă-mi Doamne Tu puterea să îndrept
Tot răul care l-am făcut cândva,
Îți împlinește-n mine voia Ta
Și-ajută-mă senin să o accept.

Dă-mi Doamne ca lui Solomon cândva
Înțelepciune să aleg ce-i bun,
De m-ar lovi pe cale un nebun
Să simt pe rană mângâierea Ta.

Tot ce-mi doresc să fiu în astă Vale
A Plângerii, e umbra umbrei Tale…

 

Mica publicitate

 

Dacă aș putea cumpăra
(ori măcar fura)
sufletul limpede al unui copac…
Cât de adânc mi-as înfige rădăcinile,
cât de înalt mi-aș ridica ramurile
și cât de statornic aș rămâne
în bunătate!
Primăvara aș înmuguri, prefăcându-mi fiecare
încheietură în cuib,
vara umbră si răcoare aș ține,
toamna mi-as dărui oamenilor rodul
iar pământului haina,
pentru ca iarna să îmbrac
hlamida imaculată a zăpezii…
Până și dincolo de moarte folositor,
aș arde
oferind căldură și lumină.

Are cineva de vânzare
sufletul limpede al unui copac?

 

Circumstanțe

 

În nopțile cu ger să-mi fii vioară,
În zilele fierbinți ți-aș fi arcuș,
Îmi fi-va-ți gura hrana necesară,
Îți fi-va pieptu-mi călduros culcuș.

Să fii în zorii zilei căprioară
În lup să mă prefac în negre nopți,
Iubirea interzisă să ne doară…
Să te alung… Tu, tandră, să m-adopți…

Să fii înțelepciunea-ntruchipată,
Să fiu al nebuniei sclav docil,
Să înflorești de mâna mea udată
Precum zambila-n luna lui april.

De-ai fi regină peste-o lume-ntreagă,
Cu mâini întinse cerșetor de-aș fi,
Nerelevant…cât timp ‘mi-ești cea mai dragă…
Neimportant…cât timp mă poți iubi.

 

Schimnicie

 

Și simt că mie nu-mi mai plac de-o vreme…
Și-aș vrea în ploi să pot urca, străin…
Cu un caiet și un burduf cu vin
Mă voi retrage, schimnic în poeme.

În spate am să șterg orișice urmă,
Călăi cu lanțuri nu mă vor găsii;
Voi bea cu vulturi rouă-n zori de zi
Și voi cina cu-a gândurilor turmă.

Stăpân peste bucata mea de humă
Mă voi scălda în iezere cuminți,
Voi sta la sfat cu demoni și cu sfinți
Și tălpile-mi voi răcori în brumă.

Nu voi pofti nimic din lumea voastră,
Povara mea îmi fi-va de ajuns;
De autumnale nostalgii pătruns
Am să lipesc o frunză pe fereastră.

Un singur lucru sufletu-mi îmbie…
Iubito, curcubeul meu din ploi,
Să urci la mine, să murim în doi
Si să trăim în ceruri cu chirie…

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri” →

Mariana Zorița TURDA: Poeme

SĂ NU REGREȚI

 

Iubitul meu cu părul brun
Și ochii de safire ,
Cu brațele-ți de catifea
Și zâmbetu-ți pe buze…

Cu glasul tău tremurător
Și pasul de felină,
De ce tu vi,mă ispitești
Și fugi apoi de mine !

De ce mă chinui ne-ncetat…
Pe mine roaba-ți care…
Iubirea, ție ți-am păstrat
O viață-ntreagă…oare ?

De ce tu,nu ști sa plătești…
Doar, c-o moneda mică. ..
La muntele de diamant,
Ce la picioare-ți pică ?

Ce așternu-ta covoraș…
De crini…și de garoafe…
Pe care tălpile-ți călcau
Fără…să le miroase !

Dar…poate, că-ntr-o zi ,
Tu,vei voi …vreodată…
Să-mi cauți dragostea cu dor,
Și eu…voi fi departe !

Atunci, să nu regreți nimic !
Să nu-ți dorești iubire,
Căci, numai tu, te-ai pedepsit…
Râzând …mereu de mine !

Turda, Romania
26.04.1997

Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poeme” →

Alexandru NEMOIANU: Despre personalitate și despre națiune

Toate câte există pe lume sunt rezultatul lucrării lui Dumnezeu. În această înțelegere Ortodoxia nu disprețuiește nici una dintre componentele “lumii”, ale cosmosului, ci în toate vede strălucind măreția și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat lumea pentru a se “împlini”. În El sunt “totul” și “toate”, El este suficient Lui însuși. Creația lumii a fost un act de iubire, dorință de a avea frumusețea Sa împărtășită. De aceea “lumea” este veșnică, deoarece a fost creata din cugetele veșnice ale lui Dumnezeu.

Într-un mod foarte convingător arăta acest lucru Ernst Junger, poate cel mai de seamă scriitor și gânditor german al veacului XX.Ernst Junger, care între altele a fost și un remarcabil entomologist și descoperitorul unor viețuitoare, arată că în “natură” doar circa 5% are rol “utilitar”, restul este pur și simplu frumusețe, de dragul frumuseții.

În privința modului în care cele ce sunt se dezvoltă și perpetuează trebuie arătat că aceasta se face conform cu “modelul” (sau “gândul divin”) așezat în ele (și modelul genetic a dovedit acest fapt). Fiecare creație rămâne în modelul statornic în care a fost făcută, în identitatea veșnică a “persoanelor”. Ele nu apar și dispar, rămân așa cum au fost create. Și orice încercare de modificare poate avea urmări catastrofice, cu neputință a fi prevăzute. Acest lucru este încă mai evident în cazul “omului” și al comunităților umane.

Orice om este născut cu o personalitate dată, unică. Nici un singur om nu este identic altuia și la fel nici un fir de iarbă nu este identic altui fir de iarbă. Această personalitate nu depinde decât marginal de cauze naturale sau sociale. Cum se explică împrejurarea că doi frați gemeni, crescuți identic, pot fi atâta de diferiți? Despre cauze “naturale” nici nu poate fi vorba, căci legea naturală se caracterizează prin constanță, prin monotonie. Este deci limpede că fiecare om vine cu o personalitate dată și în cadrul ei își va manifestă el libertatea de opțiune creatoare. Iar calitatea de om înseamnă însuși umanul într-o anumită formă, într-un anumit “ambalaj”. În această înțelegere trebuie să știm că nu există om “pur” sau “anațional”. Asta ar fi o convenție abstractă și care nu există în realitate. Omul există ca entitate națională, aparținând unei națiuni și națiunea nu este doar o realitate istorică, ea este mai ales o realitate spirituală.

Omul și “umanitatea” există numai în formă națională. Omul este determinat național și națiunile sunt realități eterne în Dumnezeu. Spus în alte cuvinte, calitatea națională este manifestarea a ceea ce este veșnic în om într-o anume, unică modalitate. În cazul nostru, manifestarea în cadrul “fenomenului românesc”, a înțelegerii românești a diferenței dintre bine și rău. Iar Ortodoxia exprimă cel mai profund și integral această superbă unitate în diversitate. Pentru Ortodoxie existența nu este o stare monotonă și uniformă, este o conlucrare simfonică, în care fiecare persoană și fiecare națiune aduc darul lor, ca într-un organism. În această înțelegere dragostea de Neam este o datorie. Nu trăim în abstract, trăim în realitate concreta, în “materie” și pentru Ortodoxie “materia” nu este o categorie impură. Este o categorie în stare căzută, ca urmare a păcatului, așa cum este și omul. Dar și omul și “materialul” sunt chemate la mântuire, la înduhovnicire. În această lumină putem spune că Ortodocșii sunt singurii cu adevărat “materialiști”!

Această personalitate, de care vorbeam, care nu poate fi schimbată, existentă și în persoană și în națiune, este exprimarea concretă a unui gând divin. Dar personalitatea se dezvoltă conform cu liberul arbitru, cu opțiunile, bune sau rele, pe care le fac, și persoanele și națiunile. În acest fel putem vedea cum darurile bune, prin lucrarea celui rău, se desfigurează, pot deveni urâte și rele. Așa apar oamenii răi și tot așa pot apărea manifestările naționale nătânge: șovinismul tribal, aroganța șovinistă, rasismul, etc. În același timp, încercarea de a preschimba personalitatea omului sau a națiunilor, de a le reașeza, de a le “reeduca”, această încercare este întotdeauna de la cel rău, de la negativitatea pură.

În momentul de față asistăm la un asalt programat asupra personalității individuale și asupra personalității Națiunilor.

Mai înainte de a adresa acest aspect un altul, legat de modificarea “personalității”, trebuie amintit.
Este vorba de modificările genetice și de clonări. Aceste procedee sunt foarte la modă și foarte discutabile și din punct de vedere practic dar mai ales etic. Tot mai mulți sunt cei care spun că folosirea de țesuturi umane în “modificări’ genetice este în formă și spirit canibalism. Căci canibalismul nu era o “dietă”, era și este o acțiune spirituală, cea mai de jos și direct legată de duhul negativității pure.

La fel de monstruase sunt încercările de schimbare, condiționare,”reeducare”, a personalității umane.
Aceste încercări, propovăduite de către “pedagogul” sovietic Makarenko, vorbesc de modalitățile prin care poate fi schimbat “omul vechi” și creat “omul nou”, care să corespundă unor societăți care se întemeiază pe încercarea de a îl “ucide” pe Dumnezeu. Toate aceste încercări au început cu declarații “eroice” despre “fericirea umană” și toate au sfârșit în cele mai dezgustătoare universuri concentraționiste, de la Pitești la Guantanamo. La fel, dacă nu încă mai mult, dezgustătoare sunt încercările de a schimbă personalitatea Națiunilor. Întotdeauna s-a apelat la cele mai josnice instinct ale masei de oameni fără gând și s-a ajuns la sinistrele “isme”: Nazism, comunism, și azi “globalism”. Manipulând fără milă mase de “imbecili utili” s-a ajuns la aceste sinistre regimuri. Așa vedem sub ochii noștri cum hidoasele Organizații Ne Guvernamentale, abominația #rezist, și alte eiusdem farinae pregătesc “preschimbarea “ Națiunii Române, înlocuirea omeniei românești cu egoismul sălbatic, sodomia, pedofilia și pustiul. Să nu ne înșelăm. Încercările de schimbare a “personalității” nu au ca scop îmbunătățirea condiției umane, ele sunt acte perfect gândite, intenționate, duse împotriva lui Dumnezeu. Sunt acte care tăgăduiesc personalitatea celor create de Dumnezeu. Iar în aceasta privință suntem clar avertizați: ”Vai de cei care zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar”(Isaia,5;20)

Această nerușinare nu va reuși azi, așa cum nu a reușit nici în trecut. Dar vai de cei care îi stau complice, vai de cei care cer eliberarea lui Baraba, vai de cei care strigă, ”spitale nu biserici”. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, nici El și nici lucrarea Lui și “înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.(Sf.Pavel,Evrei 10:31).

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

6 noiembrie, 2018

Camelia CLENCI: Legătura

Legătura

 

Întunericul se așează sub geana timpului
și nu mai vede… depărtarea dintre noi.
Legătură înnodată cu un blestem…
Soarele niciodată nu a căpătat contur
la apropierea noastră…
Contratimpul s-a personificat
de fiecare dată..
Visele s-au alergat
și nu s-au mai întâlnit…
Mănunchiul de gânduri…l-ai strâns la piept
tulburându-ți inima…
zvârcolindu-te în durere…
Nu …nu ai știut să găsești
lumina din mine…
iar acum nu-ți mai dau voie s-o găsești…

————————–

Camelia CLENCI

6 noiembrie, 2018

Anatol COVALI: Deschizând fereastră

Deschizând fereastră

 

Deschid o fereastră,
ultima se pare,
şi privind în zare,
care-i încă-albastră

fac prin flori din glastră
cuib, sperând că-apare,
cântând a-mpăcare,
pasărea măiastră.

Tot ce-a stat în mine
ca într-o celulă
zbor de libelulă
şi azur devine.

Aer proaspăt vine
cu forţă destulă
ca să facă nulă
bezna din rutine.

Simt în al meu sânge
splendide vibraţii
de când în noi spaţii
sufletu-mi nu plânge,

ci tot timpul strânge
rodnice pulsaţii
din mari constelaţii
ce par de pursânge.

Simple înţelesuri,
dar adânci, mă ară.
Par o primăvară
pe-nsorite şesuri.

Nu sădesc eresuri,
nu-mi mai fac sahară,
las rod să răsară
şi aştept culesuri.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 noiembrie, 2018

 

 

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poesis

VIAȚĂ, POVAȚĂ

Pe drumul vieții mă simt rătăcitor,
În pungă numărând secundă cu secundă…
Pe scena lumii sunt un simplu spectator,
Mă caut printre trecut, prezent și viitor,
Neprinzând de veste că timpul mă afundă,
Într-o clipă muribundă…

Și, ce-am făcut, mă-ntreb, în astă viață,
În care cineva mi-a spus să fac popas ?
Lăsat-am scris ceva între prefață și postfață ?
Am învățat ceva, să pot să dau câte-o povața,
Sau, umbră făcut-am geaba și-am rămas,
Un suflet de pripas ?

Ieșit-am la lumină din sângerie ceață,
În răget de durere simțind și eu cât doare…
Primind darul de-a trăi, privii in jur semeață,
Spre cerul azuriu și-n jurul meu verdeață,
Dorind, destinul în palmă să-mi măsoare,
Anii, fără boabe de sudoare…

Să trec lin, neobservat, fără tribut și vamă…
Să cresc încet, încet pornind de la fărâmă…
Să nu simt, de cuțit, tăiș sfredelitor de lamă,
Nevoită să nu fiu să strig, la nevoi „vai mama”…
Privilegiul s-am de-a ajunge cândva bătrână,
Până m-oi întoarce la țărână…

Nu că mi-aș vrea, poate, să-mi fie traiul veșnic,
Să fiu nemuritor, stând cu Domnul la taifas…
Doar, să nu-mi fie atât de scurt, vremelnic,
Să-l trăiesc frumos și liniștit și vrednic,
Cărând în teleguța mea fiece clipă, ceas,
O urmă, c-am trecut să las…

 

UN SFÂRȘIT, ALT ÎNCEPUT…

 

S-au adunat atâția nori pe cerul meu întunecat
Aerul e-atât de greu, de parcă simt că mă sufoc…
Cu miasme de putregai, din frunzișu-n bălți culcat,
Cu tot păcatul lumii și cu-al meu păcat amestecat,
Că, simt vital nevoia, să mă ridic, s-o iau din loc,
C-un strop doar de noroc…

M-am săturat de târâit, neputincios ca un helmint,
Sau c-altă vietate-nvățată să trăiasc-umil în turme…
Din mine vreau să ies, din întortocheatu-mi labirint,
Șușoteli în treacăt să nu prind și cuvinte care mint,
Ca lătrat de câine, jigodii ce știu numai să scurme,
Sperând să lase-n vreme urme…

Gândurile se-nfing în creier, ca săgeți, par ruginite,
În cenușa dimineții, prin noroiul drumului-nglodate…
Pe retina ochiului-nsetat, se zbat visurile-mi lihnite,
Dorind să iasă la lumină, din închisorile părăginite,
Din întunericul mizer, unde-s atârnate, suspendate,
Fără vlagă, decedate…

Din hruba vieții mele, cu gard ghimpat împrejmuită,
Faldurile ceții strivindu-mi vrerea și-aducând uitarea,
M-oi ridica din mine însămi, ca dintr-o rufă zdrențuită,
Cerând drept la libertate și din colțul lumii, ghemuită,
Să ies afară, cu mâna streașină cuprinzând iar zarea,
Așteptând speranța și visarea…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

5 noiembrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poesis” →

Camelia CLENCI: Eminescu

EMINESCU

 

Din fruntea înstelată precum un univers
ai coborât fuioare de gânduri pure-n vers
titanicul obscur străpuns a fost de gheață
o gheață de demiurg ce mintea și-o răsfață.

Din ochiul tău tainic iubirea-i prevăzut-o
ca pe-un boboc de floare…duios ai înflorit-o
fiori de cercuri mari plecând din punctul mumă
cuvinte-adânci și dulci s-au scurs în lacrimă.

Din adevăr s-a frânt și al tău suflet scump
esență de lumină cu lumea-n contratimp
iubirea și-adevărul făcut-au legământ
ca scut să-ți fie-n viață când fost-ai pe pământ.

–––––––––

Camelia CLENCI

3 octombrie, 2018

 

Cristina Maria NIȚĂ: Zi de octombrie

Mai naşte-mă mamă pe lume o dată
Aşterne în leagăn-descânt, reveria
Şi jale nu-ți fie din nou, că sunt fată
La fel ca atunci, să mă chemi tot Maria…

În zi de octombrie, la mijloc de toamnă
Când lacrima verii în poamă s-mplântă,
Când firul ruginii, pupila o-nseamnă
Şi liniştea nopților binecuvântă.

Ca vreme să am de ajuns pentru viață
Și câte-mi rămâne-vor, nimfe, prin visuri
Cu plumburi cioplite în ruguri de gheață
Pe socluri de soare, lăsa-voi înscrisuri.

Miroase în suflet a pâine de casă
-Mai stai lângă mama,ca mirele,tată,
Să-mi ierți, gânguritul,măicuță frumoasă
Durerile naşterii, încă o dată.

La capătul zilei,când fumegă moina
Mai naşte-mă, mamă şi frunza de vie
Ascunsă în scutec, să-mi tânguie doina
Prin stele,de toamnă când dor o să-mi fie…

—————————-

Cristina Maria NIȚĂ

2 noiembrie, 2018