Umbra umbrei Tale
Dă-mi Doamne harul de-a putea ierta
Ba chiar iubi pe cei ce rău mi-au vrut,
Aprinde Tu în candela-mi de lut
Lumina vie din iubirea Ta.
Dă-mi Doamne Tu puterea să îndrept
Tot răul care l-am făcut cândva,
Îți împlinește-n mine voia Ta
Și-ajută-mă senin să o accept.
Dă-mi Doamne ca lui Solomon cândva
Înțelepciune să aleg ce-i bun,
De m-ar lovi pe cale un nebun
Să simt pe rană mângâierea Ta.
Tot ce-mi doresc să fiu în astă Vale
A Plângerii, e umbra umbrei Tale…
Mica publicitate
Dacă aș putea cumpăra
(ori măcar fura)
sufletul limpede al unui copac…
Cât de adânc mi-as înfige rădăcinile,
cât de înalt mi-aș ridica ramurile
și cât de statornic aș rămâne
în bunătate!
Primăvara aș înmuguri, prefăcându-mi fiecare
încheietură în cuib,
vara umbră si răcoare aș ține,
toamna mi-as dărui oamenilor rodul
iar pământului haina,
pentru ca iarna să îmbrac
hlamida imaculată a zăpezii…
Până și dincolo de moarte folositor,
aș arde
oferind căldură și lumină.
Are cineva de vânzare
sufletul limpede al unui copac?
Circumstanțe
În nopțile cu ger să-mi fii vioară,
În zilele fierbinți ți-aș fi arcuș,
Îmi fi-va-ți gura hrana necesară,
Îți fi-va pieptu-mi călduros culcuș.
Să fii în zorii zilei căprioară
În lup să mă prefac în negre nopți,
Iubirea interzisă să ne doară…
Să te alung… Tu, tandră, să m-adopți…
Să fii înțelepciunea-ntruchipată,
Să fiu al nebuniei sclav docil,
Să înflorești de mâna mea udată
Precum zambila-n luna lui april.
De-ai fi regină peste-o lume-ntreagă,
Cu mâini întinse cerșetor de-aș fi,
Nerelevant…cât timp ‘mi-ești cea mai dragă…
Neimportant…cât timp mă poți iubi.
Schimnicie
Și simt că mie nu-mi mai plac de-o vreme…
Și-aș vrea în ploi să pot urca, străin…
Cu un caiet și un burduf cu vin
Mă voi retrage, schimnic în poeme.
În spate am să șterg orișice urmă,
Călăi cu lanțuri nu mă vor găsii;
Voi bea cu vulturi rouă-n zori de zi
Și voi cina cu-a gândurilor turmă.
Stăpân peste bucata mea de humă
Mă voi scălda în iezere cuminți,
Voi sta la sfat cu demoni și cu sfinți
Și tălpile-mi voi răcori în brumă.
Nu voi pofti nimic din lumea voastră,
Povara mea îmi fi-va de ajuns;
De autumnale nostalgii pătruns
Am să lipesc o frunză pe fereastră.
Un singur lucru sufletu-mi îmbie…
Iubito, curcubeul meu din ploi,
Să urci la mine, să murim în doi
Si să trăim în ceruri cu chirie…
Stimabililor critici
Eu stau cu pieptul gol ‘naintea voastră
Și-un laț uzat de cânepă la gât…
Priviți-mă-n a ochiului fereastră
Când mă-njurați… Faceți măcar atât!
De ruginite săbii nu mă sperii,
Eu sunt atlant si voi muri frumos;
În mintea mea cuvinte nasc imperii…
În capul vostru totul e pe dos.
Întindeți arcul… Zbârnâie săgeata…
Izvor de trandafiri îmi curge-n piept.
Sap singur groapa… dați-mi doar lopata,
Voi face-o lungă… (Eu si mort stau drept).
Vă este teamă s-apăsați trăgaciul?
Soldați de plumb! Eroi de mucava!
Al meu cuvant rămâne-va gârbaciul,
Vocala mea din vers vă va scuipa!
Nu am râvnit la locul nimănuia,
Cu umbra mea prea mulțumit am fost
Însă prostiei am surpat statuia
Si voi plăti al neplecării cost.
Eu stau cu pieptul gol ‘naintea voastră
Si pieptul meu e tatuat cu vers,
Pun poezii-n a cerurilor glastră
Și-așez în rime-ntregul univers.
Porniți săgeata…apăsați trăgaciul…
Un sclav curând va deveni libert…
Am să renasc, îmi fi-va slova vraciul
Si drept pedeapsă, crunt… am să vă iert.
Înstrăinare
,,Pe malurile râurilor Babilonului”,
robi ai vieții,
cântăm de jale cântec
al visului răpus…
Aripa lui cea frântă
am îngropat-o-n țărna
uscat-a pribegiei
care ne-a dus departe.
Trăi-vom de acuma
într-o străină țară,
bieți sclavi, cu fiecare
din zilele avute
pășind zorit spre moarte.
Ce folos?
Îți amintești cum te ,,adulmecam”
De parcă ai fost ai fi fost o ciută moartă?
Adolescenți ascunși după o poartă,
Avizi maturitatea exploram.
Era frumos… Cu fluturi în stomac
Te atingeam înfiorat în beznă…
Mi se părea că lavă porți în gleznă
Și-mi fu întâia sărutare leac…
Îți amintești ce liberi ne simțeam,
Copii nebuni fugiți pe o fereastră?
Era atâta pur în ,,joaca” noastră,
Știam așa puțin, dar ne iubeam…
Acum suntem ,,docenți”, cu multă carte
Dar ce folos… Suntem așa departe.
Viața ca un carnaval
A nu iubi este o boală gravă
Iar a urî e un cumplit blestem.
În lumea de nedragoste bolnavă
La mâini întinse și surâs vă chem.
Un zâmbet poate fi medicamentul,
O vorbă bună poate fi un leac…
Și eu și tu și el e pacientul…
De astăzi de iubire cură fac!
O mângâiere e-o pastilă rară,
Un cald sărut e un benefic ceai;
Dacă dorim în suflet primăvară
Să părăsim al urii mucegai.
Deschide-ți larg fereastra spre aproape
Și extirpați putregăiosul ,,eu”,
De moarte doar iubirea, să ne scape
Mai poate, căci iubirea-i Dumnezeu.
Prieteni, azi vă chem la nemurire,
Din egoism să înviem, astral!
Sunt toboșarul ce v-aduc o știre:
Putem schimba viața-n carnaval!
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
6 noiembrie, 2018