Daniela PÂRVU DORIN: Pentru câtă vreme murim?

Pentru câtă vreme murim?

Să mă ierți când nu te caut,
și să uiți când nu te-am vrut…
se desprind secundele toate,
prin divinul tumult…
mi-e gândul nătâng! ți-e tăcerea fierbinte,
stau cu fața spre ușă,mereu să plec,
mereu să plâng,
Lacrimă, te rog, fii cuminte!

Nu mai încap căderile în zilele mele,
atât mi-e de greu!
nici să mă rog, nici să trăiesc, parcă nu știu,
numai de tine, viață, mă agăț!
tu, care o iei de la capăt cu mine, mereu
și mereu…
și-ntr-o liniște îndestulată
îmi lași timp să-nvăț!
să-mi caut înțelesul, să mă iubesc,
să caut un verb

Surprinsă de puterea cu care vrem să ne fim
stau cu ochii spre ușă…
și fără amărăciune te-ntreb
Pentru câtă vreme murim?

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

4 noiembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Tot ce urmează nu va mai fi

Tot ce urmează nu va mai fi

Pământul nostru nu-i va fi mormânt
mai mult un praf de uitare şi deşertăciune
în locul unei cruci fără limbă.

Pe urmă-i se vor usca bălăriile,
întunericul va căpăta gust de sare
şi totul se pierde în ce n-a fost niciodată.

Iarna pune pe ziduri acoperiş de ninsori,
îngheaţă la porţi zăvoarele de lemn
de nu mai poate intra îndoiala
ruptă de contextul ce poartă secretul.

Aşa a intrat în forfota lumii buimace
ce-şi spală păcatele pe ascuns
îmblânzind cearcănul oval de lună
al nopţii dintre două anotimpuri.

Tot ce urmează nu va mai fi
decât un semn ce-i apare sub piele.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 noiembrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Oare cine-o fi Lumina ?

Prin natura resemnată, pregătită de zăpadă
Două lebede pierdute, strâng albi pescăruși grămadă.
Soarele străpunge ceața și pe lac se amăgește,
Apa-n clipociri divine, din Opal, Dumnezeiește.

Drumul negru, ca păcatul, șerpuiește singurel,
Eu cu tot ce-am strâns în mine, levitez mai sus de el.
Stâncile , negre la față și-ncrețite de oftat,
Plâng sub toată ceața lumii și prin timpul așteptat.

Casele rămân în urmă, drumu-ncolăcit prin munți,
Stânci semețe, fioroase , începi vântul să-l înfrunți.
Sub o piramidă veche, printr-o poartă cam sinistră,
Grota își arată chipul, și-ntunericul, persistă.

Strâng lămpașul să văd calea și pășesc prin mii de ani,
Liniștea pe mine curge și prin codrii din Roșcani.
Calc pe urmele de timpuri, petrecute de uitare,
Dar abia îmi car păcatul, peste firul de iertate.

Întunericul dă buzna de sub miezul gros de munte,
Îmi strâng mâna de păcate, mă-nchin, cine să m-asculte?
Dar deodată, o lumină, pe perete se așterne
Și tot crește.. și tot crește, nu-i născută din caverne.

O privesc plecată-n gânduri și-n dorințele lumești,
Stă o clipă, și-mi dezleagă cum Lumina poți să-ți crești.
Mulțumesc de tot și toate și de tot ce azi sunt eu,
Oare cine-o fi Lumina ? E deici…ori Dumnezeu ?

Țara mea

Țara mea uitată-n toate, ai uitat de mângâieri,
Aripi ți-ai crescut prelunge și te-nalți ușor spre Cer.
Au plecat din tine pruncii și vitejii, parcă ieri
Ți-au săpat veșmânt mormântul, într-un anotimp stingher.

Fulgi de datini din aripe , că să frângă al tău zbor,
Ți-au pus semne interzise prinse-n gândul rătăcit.
Goală te-au scos la tarabă și în văzul tuturor,
Ți-au înmiresmat sudalmele , toate grele la privit.

Viitor din piatră seacă și-ntuneric nevisat,
Plânge sufletul din mine și în noaptea mea tresar.
Limba mi-a-nghețat în gură și mai scap câte-un oftat,
Zilele curg , nesfârșite și mai trece-un calendar.

Țara mea de Dor și Doare , azi mai am un sigur dor,
Să te iau cu mine-n mine, să-ți întind un alt trecut.
Iar pe scurșii din istorii, să-i dezmierd pe sub picior,
Că omida-n focul Gheenei, într-un altul nenăscut.

Țara mea nascută-n lacrimi, într-un secol rupt de vânt,
Plină ești de bogăție, iar poporul tău sărac.
Stelele lucesc pe Ceruri, pentru tine nu mai sunt,
Te-au uscat de tot și toate , precum toamna un copac.

Hai să ne luăm în brațe, și-amândouă prin nevoi
Să împingem viitorul, prin speranța prelungită.
Cerul să ne plâng-o clipă, să ne spele printre ploi
Iar pe scurșii din istorii, Dunărea să îi
înghită !

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri” →

Anatol COVALI: Tinereţe

Tinereţe

Tinereţe distilată
în potir spre a fi rouă.
Anii vin, te ning, te plouă
tu rămâi imaculată.

Ce ai strâns, dai dintr-odată
şi cu mâinile-amândouă,
mereu numai mană nouă,
cândva binecuvântată.

Ai vrut sufletu-mi să-ţi fie
adăpost şi-altar întruna.
Ţi-am dat pentru totdeauna
ce-ai dorit, cu bucurie.

Te-am păstrat ca temelie,
înfruntând din văgăuna
vieţii, viscole, furtuna
ce-au vrut ţelul să-mi sfâşie.

Tu eşti singura-mi avere
şi nu poţi să-mi fii răpită,
căci tot timpul eşti păzită
de a inimii putere.

Orice suferinţă piere
când te vede fericită
şi mereu îndrăgostită,
dornică de mângâiere.

Mă mai clatin, şovăi dacă
simt că anii-îmi dau bineţe,
mai alunec în tristeţe
când e-n gânduri promoroacă,

dar tu-mi pui pe orice cracă
flori şi-mi mângâi cu tandreţe
viaţa care cu nobleţe
straie de speranţe-mbracă.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 noiembrie, 2018

Maria HOTEA: Versuri

Ninge

Ninge-n suflet cu durere,
Gând-mi este iar pribeag
Fulgii albi sunt mângâiere,
Când lacrimile curg șirag.

Iar se întunecă tot cerul,
Vântul suflă mai intens,
Iarna îmi-aduce gerul,
Ninge-n suflet tot mai dens.

Ziua și-a pierdut lumina,
Noapte se așterne iar
Aștept luna să revină,
Dintre nori dar în zadar.

Dorul nu are odihnă,
Număr zile-n calendar
Cine oare e de vină,
Când în suflet ninge iar?

Lungă este așteptarea,
În ce oare să mai sper
A înghețat oare iubirea,
De atâta frig și ger ?

Ninge-n vers de poezie,
Iernii însă ce să-i cer
Mâna tremurând doar scrie,
Când în suflet este ger.

Rostul iernii e să ningă,
Eu aștept dar nu mai sper
Doru-n suflet să se stingă,
Precum stelele pe cer.

Las să-mi ningă peste vise,
Nimeni însă n-o să știe
Că durerile-mi sunt strânse,
Doar în vers de poezie!

Frumoasă țară dulce Românie

Frumoasă-mi este țara dulcea Românie,
Stăpâni din moși strămoși suntem pe a ta glie
Ai munți semeți,păduri și ape curgătoare,
Câmpii mănoase,cu lanuri aurii și roditoare . Continue reading „Maria HOTEA: Versuri” →

Lilia MANOLE: Când toate florile din lume…

Când toate florile din lume…

Când toate florile din lume,
Pe Tine doar Te-or căuta,
O, Dumnezeule,- o minune
În calea mea se va-ntâmpla.

Și s-or deschide larg petale,
Să te primească-n lumea lor,
Tu, Dumnezeule cel Mare,
Vei fi cu ele într-un pridvor.

Va răsări, ca din lumină,
Un trandafir în albii zori,
Se va umple casa cu smirnă,
Și geamurile-or fi cu flori.

Adăpostit de acest palat,
În care e sărac cel bun,
Tu, Doamne, singur și curat,
Vei fi al florilor parfum.

Așa se va începe ziua,
Cu Tine lacrimile -or bea,
Numai acei curați ca neaua,
Și cu gândirea ca o stea.

Așa Tu, Doamne, Dumnezeie,
La noi vei sta, să ne asculți,
Și casa -n care greul piere
Va rămânea cu cei desculți.

Apoi turna-vei mir cu stropul,
Pe frunțile adormite strâns,
Vei aduna în mâini prosopul,
Cu lacrimile, ce Te-au plâns…

O, Doamne, ne-asemuite,
Izvor de tainice – așteptări,
Tu dai din flori miresme sfinte,
Iar noi îți dăm mari îndurări…

Și când din nou o să Te duci,
La pomii cerurilor noastre,
Noi te rugăm, să ne aduci
Câte o floare la fereastră…

TOAMNA ACEASTA M-APROPIE DE ANOTIMPURI…

Toamna aceasta m-apropie de anotimpuri,
Din depărtări, adunându-și corăbiile goale,
Iar marea i-o înghit delfinii, sărind pe diguri,
Zdruncinându-i dorința de a fi trecătoare…

Acești bătrâni săritori peste toamnele calde,
Empatizând cu orice copil sau pui de stăpân,
Se duc nemișcați pe-ntinsele ape să rabde,
Când se va încheia și această toamnă, puțin…

Delfinul meu a înghițit, toamnă cu toamnă,
Aevea, resemnat, sărind prin stropii aruncați,
De căutau și alte ființe cosmice să -și toarnă,
În cupa libertății, veninul din care să nu bem
Amarul, ce ar trebui și nouă să ni-l mai dați…

Și astfel din marea cădere a toamnelor mari,
Foile de aur își preschimbă culoarea și portul,
Îmbrăcând pomii, în culori ce au gust temporar,
Să ne plecăm, unde -au plecat lumina și cortul…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

3 noiembrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Toamnă rămâi

Toamnă rămâi

Toamnă, ce-mi bați la fereastră
Lasă-mi iubirea în picuri de amor,
Pe floarea ce nu-i uscată-n glastră,
În pământul cu rădăcini de dor

Fa-mi viața fericită sărbătoare
Din acea floare el să-mi răsară
Îngerii din cer să ne-nconjoare
Cu iubire să intre pe fereastră

Toamnă nu lăsa neaua să vină,
Lasă-mi intacte visele, lacrimile
Păstrează floarea iubirii divină,
Iarna să nu ne înghețe inimile

Ierbar cu frunze de toamnă

Frunze galbene, roşii, sfioase se răsucesc,
În aer valsează, apoi pe pământ se opresc,
Sunt frunze lunguiețe, palmate sau inimă
Amintiri duioase, tandre ce sufletul animă,

Sunt frunze ce de talpa piciorului se lipesc,
Sunt uscate de dor şi de tine-mi amintesc,
Tremură şi mai visează la noua primăvară,
Din ierbarul unde amintirile se conservară

Frunzele din ierbar înlocuiesc fotografiile
Distruse de ploile de lacrimi şi nostalgiile
Cuvintelor rostite sau tăcute, aici presate,
O carte de poezie-ierbar, cu amintiri lăsate

Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: Toamnă rămâi” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: În ceață

În ceață

depărtarea
a așezat uitarea între noi
în mormântul tăcerii și moartea ideii
triste vise se scurg peste noi în cetate
e timpul uitării în toate
stelele curg, se frâng într-un gând
într-o noapte
curg valuri de tăcere
în mări înspumate
trăiește iubirea în beznă
e lacrimă toată
în casa tristeții
departe e veșnicia
lungă e durerea cuvintelor nespuse
te aștept femeie
la marginea lumii
sculptând zadarnic privirea în ceață

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

3 noiembrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Tăceri răzvrătite

Tăceri răzvrătite

Nu ştiu ce-aş putea să mai spun,
Când tăcerea izbeşte puternic,
Piscul de piatră, ud de roua din zori.
Când stropii de apă prelinşi peste patimi,
Omoară în taină, întregul cuprins al cuvântului dor.
De-am viață, şi viața-i o artă,
De-am viață şi viața-i destin,
Din ochi îmi pică lacrimi de ceară!
Şi fundul de mare şi piscul de munte,
Sunt parte în cuprinsul învins.
„Nimicul”, ce platoşa-şi poartă semeț
Printre jertfa dreptății şi stiletul înfipt în rărunchi,
Omoară cuvintele tandre, suave, păgâne,
Când, cu mine, prin taine avide,
Încerci, căpăstru iubirii să-i pui.
De-i viața, destin şi artă
Jucată pe marile scene,
De-i viața jucată, la joc de noroc,
De este jucată în jocuri de iele,
Ai grijă, de poți, şi eu şi tu,
S-o jucăm la un loc!
Îti umple paharul, cu roua
Picată pe muntele meu!
Şi-n fărădelegea şi-n păcatul de sine
Ce mă apasă,
Îi cere-ndurare, de azi, unui diavol
Ridicat la rangul de zeu,
Şi roagă! Un suflet curat, zidească în mine!
De azi, rouă voi bea, de pe Munții Sion….
De azi, rouă voi bea, nu, din mulțime.
Şi spune-i că drumul Golgotei ucide,
Că-i plin de mulțimea de farisei…

De mâine,
De viața e artă şi viața mă ține,
Nu dau pe ea, nici măcar…. câțiva lei.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

3 noiembrie, 2018

Silvia URLIH: Poeme

ȚI-AȘ SĂRUTA DUREREA

Tu m-ai iubi
de n-ar fi să te temi
şi
nu ți-ar plânge pleoapa
când te-alin,
ți-ai aminti
că am venit
din vremi,
să ne-ntregim în veșnicul
„amin”.

Ţi-aș săruta durerea
ce suspină
mărturisind iubirea
în alint,
ca pe-un pribeag
te-aș duce
spre lumină
să te ascund
de cei care
te mint.

De n-ai purta
pe umeri
ram uscat,
poate-ai vedea
ce verde-i fericirea,
de ai afla
ce încă n-ai aflat,
ai ști
că lângă tine
e iubirea.

Lăsând în urmă anii
tu mă chemi
în zori
s-ajungi la mine
pe lumină,
nu ai motiv de mine
să te temi,
hai să-nfrunzim
în toamnă
iar grădină.

Continue reading „Silvia URLIH: Poeme” →