Alina CRISTIAN: Un foc nestins

Și-s însetat de tine, la fel ca prima dată
Pe scări de gânduri te cobori, din amintirea grea
Vinu-mi surâde galeș, cu gustul tău de fată
Ce nu l-aș da vreo clipă pe toată viața mea.

Te undui ca sirena, prin gândurile-mi tulburi
Și rozele-ţi din plete îţi sângeră timide
Cu mâna ta de înger, începi ca să mă bucuri
Și-mi torni plăcerea dulce, cu zâmbete candide.

Te sorb dintr-o privire, agonizând în taină
Când ochii tăi, jăratec mi-aruncă-n încăpere…
Amiaza-mi pare-o pată, lipită de-a mea haină
Clepsidra-mi cerne anii, și lutul mă tot cere.

Și-n ochii mei e zarea, atât de sângerândă,
Ca gura ta de fragă, din vinu-mi parfumat…
Umil, să mor în taină, cu o așa osândă
Tu să îmi fii călăul, și-aș mai muri o dat’

Mă-mbracă noaptea iară, cu zâmbetul tău dulce,
Carafa-mi este goală, dar eu sunt plin de tine…
Luna îmi cântă tandră, la harpă, să mă culce
Și-aș vrea în pat de roze, să fii doar tu cu mine.

În zori, ibricul urlă, i-un șuierat în gară
Din care îmi apare-un înger, prin aburi de cafea…
Tu m-ai ucis aseară, mi-ai fost călăul, iară,
Iar eu, un foc nestins, cum mi-este dragostea.

——————————–

Alina CRISTIAN

1 mai 2019

Elena NEAGU: Dintr-un zbor te-ai convertit…

Dintr-un zbor te-ai convertit
într-un timp cu maluri rupte…

 

Te-am ales fără să știi ,
colț de Rai mi te-am zidit ;
pot să-ți tâlcuiesc mai multe
să te’aduni cu cai cu tot ,
dar mai mult n-o să mai pot;
dintr-un zbor te-ai convertit
într-un timp cu maluri rupte.
Pâinea unor sfinte zile ,
îngropată-i pe maidan
sau o ningi pe albe file.
Urli’a lup cu verbe-n colți ,
pe cărări sunt mărăcini ,
să-ntorci vara ,nu mai poți ,
lanurile sunt ciulini.
Stai cu palmele întinse ,
parc’ai implora un înger
să-ți vorbească iar în vise .
Eu cobor printre cuvinte ,
toamna-ți plânge și eu sânger.

————————-

Elena NEAGU

1 mai 2019

Elena VOLCINSCHI: Mă rătăcesc prin doruri…

MAI RĂTĂCESC PRIN DORURI…

 

E-o seară liniștită și nu bate nici vântul ,
Un gând de dor ce-aveam de-acum și el s-a dus
Marama nopții întinde și-acopere pământul,
Ființa-mi obosită se îndreaptă spre apus.

Dorința de iubire, iubirea mult visată
Mă duce către tine cu pași de lup flămând.
Gândirea-mi joacă feste și parcă dintr-o dată
Mă rătăcesc în doruri cu ochi deschiși visând.

Iar înaintea mea un drum de colb deschide
E-același drum pe care în calea ta ieșeam.
”Ce falnic brad în față-mi coroana își întinde!
Cândva la umbra lui, ce mult noi ne iubeam”.

Aud parcă și păsări cu tril înveselit
Văd flori; ce frumuseți,le simt și lor parfumul!
Nu-mi pasă nici de colbul ce m-a ademenit,
Visez sub bradul falnic ce-ntinde cât e drumul.

Măsor și cu privirea zarea cum se petrece,
Norii s-adună-n grabă, stele-au acoperit.
Își curg cu multe furii stropii de ploaie rece,
Eu sunt tot visătoarea de sub bradu-nverzit.

Aici am să aștept zorii și chiar ziua de mâine,
Gâdesc cu îndrăzneală; ”Ce va fi mâine oare?
Să mă-ntorc din drum?Așa o fi mai bine?
Să plec fără iubire? Fără iubirea-mi mare”?

O rugă-’nalț spre Cer, puterea să-mi răspundă,
Ce-aș mai putea să fac, cu restul vieții mele?
Privesc în ochi de ploaie, în răzlețită undă,
Cum ființa-mi se permută pe trepte reci de stele…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Din primăvară am doar amintiri’’, 2019)

 

 

Anatol COVALI: Tristeţea Domnului

Tristeţea Domnului

 

Ce trist e Dumnezeu ! Îi simt amarul
când duhul Său fiinţa mi-o inundă
şi-mi soarbe-n infinitul Lui coşmarul
în care-apoi iubirea şi-o cufundă.

Mâhnirea Lui în sânge îmi palpită
şi zbuciumu-i îmi taie răsuflarea,
când dragostea-i curată şi-infinită
îmi mângâie-n fiinţă destrămarea.

Se-ascunde-ades în ochii mei şi plânge
înduioşat de-atâta suferinţă,
uimit de disperarea ce mă frânge,
certându-mă că stau în umilinţă.

Şi-ntr-un târziu, când întristat se duce,
cobor în bezna sufletului iară
şi pe-a durerii nefirească cruce
mă răstignesc a nu ştiu câta oară.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 mai 2019

Nastasica POPA: Parfumul sălbatic

Parfumul sălbatic

 

Peste-o râp’ adâncă stă rănit de brumă,
Lăcrimându-și gândul,trandafirul mumă!
Floarea lui gingașe, cu-n rând de petale,
Își întinde brațe… să curgă la vale.

Albu-i luminează primăveri brodate
C-o sălbăticie, în măceș-nodate.
Tremură de spaimă, destramă-n migală,
Fluturi pe veșmântul rochiei de gală.

Colorând adâncul într-o puritate,
Ceru-n agonie pare-o zeitate,
Cu flori ca de spumă biruie amurgul
Tânguiri strivite, prinde-n chingă burgul.

Văzduhul alintă tăcerile oarbe,
Parfumul sălbatic de măceșe-l soarbe.

*burg-cetate medievală

——————————-

Nastasica POPA

29 aprilie 2019

Aurel CONTU: Ecouri

Ecouri

 

Nu te-am mai găsit.
Plecasei odată cu păsările călătoare
adunate în cercuri concentrice
.
ascunsă undeva
la mijloc
printre sute de aripi și țipete
.
Frigul de afară îți aburise ferestrele casei
ofilise florile
în jurul trecutului tău se făcuse liniște
.
a fost primul și cel din urmă moment
de liniște
când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui
.
la oblonul debaralei tale cu dragoste
apăruse o gaură imensă
prin care se vedeau de departe
scheletele morților
.
Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!
Este peste puterea mea de înțelegere
.
nimeni n-a putut să-și explice atunci
de ce ai părăsit câinele?
.
Am rememorat amintiri
de când mergeai la grădiniță
nedespărțită de el
.
Primul meu gând
a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus
și două de întoarcere
.
Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul
văzusem cum agonizase sub ochii mei
noaptea
.
Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi
numărând stelele
.
gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…
imaginar! O minciună sfruntată
.
ultima…

–––––––––––

Aurel CONTU

2 mai 2019

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Pe vremuri

Pe vremuri

 

mă priveai cum pe vremuri bătrânul lăutar

privea fără să vadă romanțele-i nescrise

curgându-i de pe strune pe genele prea triste

și îi țineau isonul cohorte de tâlhari

 

mă cuprindea tristețea cu struna lui deodată

și aș fi plâns și eu cum poate plângea ea

dar prea se înalțau uralele și prea

râdeau în hotot orbii din ziua fără plată

 

dintre chemări uitate doar dorul rătăcea

iar tu mă priveai poate știind că nu mai sunt

nici zile însorite , nici tulburări de vânt

decât chemarea stinsă –ecou în urma mea

 

tu mă priveai cu milă cum ai privi castanii

ce-și risipiră frunza în liniștea furată

de umbra altei toamne ce nu-și mai știa anii

din lacrima cărbune pe frunza lor uscată

 

și poate lăutarul mai cântă și acum

iar eu îmi petrec umbra alăturea de drum

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
2 mai 2019

Simon JACK: Altfel de miracole (poeme)

Elongare

 

Desene rupestre măsoară
tavane din ceară sub candela stâncii
ce-ascunde prorocul
martiriului meu,
in pâlnii de vânt schițat pe răzoare
de gând,
floarea soarelui rotește de lună
odoare de somn în roduri păstrate
la cald pe tropice brune,
lungimea ochiului de apă din roua
inserarii pe tălpi de umbre furate,
adulmecă steaua polară
din pătrate boreale ale șotronului
desenat pe lungimea
unui râs în șoaptă.

 

Vechituri noi

 

Pământul doare
când mă dăruie drumului piatră,
o despărțire de mine
ca ploaia de nor, relicve în trocuri ascunse
oblic stau, vremelnică taină în lumi
paralele,
daruri si tributuri în prafuri vechi
si noi,

si tropotul acesta doare
al calului din lână în frigul ghicit
dintr-o brumă a pasului potcovit
cu iarbă,
ochelarii coastelor din palme
văd atingeri fructate cu mugurii
trupului nou,
pe lângă gunoaie de pleoape cu
genele căzute,
zborul fluturilor de ceață în atenee
de vis, se face stup în sălcii
umbroase,
prin piețe închise se vând iar
vechituri noi !…

 

Altfel de miracole

 

Miracolul dimineților la ferestre
ce dorm pân’la amiază,
neștiința cerului ce atârnă de pervazuri
cu umbre pironite pe la colțuri
minutare,
fuga de nopți a norilor beteală prin ploi
dumicate de albastre păsări însetate
de verticalul nimicului anost,

Continue reading „Simon JACK: Altfel de miracole (poeme)” →

Dorel SCHOR: Cei doi viziri (schiță)

Într-o zi, padişahul unei ţări de la Soare Răsare colţ cu Soare Apune îi chemă la el pe vizirul mâinii drepte şi pe vizirul mâinii stângi şi le spuse:

– Vreau să pun la încercare priceperea voastră în treburile de conducere, darul de a vă descurca pe teren şi inteligenţa naturală. Am să vă cer o chestie. Dacă rezultatul va fi pozitiv, vă menţin în slujbă, ba mai adaug şi un supliment la leafă, participare la telefon sau spor de ruşine, văd eu…Dacă însă daţi chix, atâta vă trebuie, vă scot la pensie şi o să trăiţi din alocaţia minimă pe economie…

– Încearcă-ne, prea luminate! spuseră cu câte o jumătate de gură cei doi viziri. Vom pune umărul împreună şi nu există să nu scoatem treaba la capăt.

– Tocmai aici e aici, râse în barbă, cu viclenie, padişahul. Tot chichirezul este că fiecare va lucra absolut separat. Veţi porni în misiune care aici, care colea, pe direcţii opuse… Eu voi da fiecăruia câte un galben şi peste o lună vreau să-mi aducă fiecare câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar nici galbenul să nu-l cheltuiţi.

Cei doi viziri plecară foarte amărâţi, gândind cum să se descurce, căci misiunea li se părea peste poate de dificilă. Păi, nu?

Dar peste o lună, cei doi viziri se înfăţişară bine dispuşi, coborâră din B.M.V.-uri, iar şeful tare se miră văzându-i pe amândoi cu ce le ceruse, câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar şi cu galbenul în palmă. „Uite ai naibii, se gândi padişahul, politicienii ăştia cad ca pisica în picioare”…Dar le zâmbi diplomatic:

– Cum ai făcut tu? îl întrebă pe vizirul mâinii drepte.

– Am întâlnit un cioban cu studii academice, răspunse vizirul mâinii drepte. El m-a învăţat să cumpăr cu galbenul un berbec netuns. Cu lâna lui, ciobanul mi-a ţesut două pături de calitate. Una am vândut-o unui turist american şi am luat pe ea un galben. Aşa că mi-a rămas berbecul, o pătură, iar galbenul iacătă-l.

– Bravo, domnule, îl lăudă padişahul. Dar tu cum ai reuşit? îl întrebă pe vizirul mâinii stângi.

– Eu, răspunse acesta, am întâlnit o ciobăniţă cu patru clase primare. Ea mi-a dat un berbec şi o pătură gata împletită pentru un post de secretară la Academie. Iar galbenul mi-a rămas şi am de gând să-l investesc într-un fond pentru stimularea cercetării ştiinţifice.

Aţi mai auzit vreodată o poveste atât de adevărată?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

1 mai 2019

Emilia-Paula ZAGAVEI: Tristeți matinale (versuri)

TRISTE CUVINTE…

 

Poveste cu triste cuvinte înghețate

Se scurge nevolnic spre tăcut gând,

Uscate iluzii pe-un vis cocoțate

Sfărâmă lacrima căzută-n pământ.

 

De doruri e plină cămara iubirii

De patimi ascunse după un rug

Tăceri ancestrale împart nemuririi

Și verbul cel mut învăț să-l conjug.

 

Cad picuri de stele printre păcate,

Mustește de doruri iubirea din vis,

În suflet iluziile-mi cad dezbrăcate,

Gând orb se îndreaptă spre paradis.

 

Țes în tăcere adâncă durere

Cu un surâs leg un dor de alt dor,

Ițele vieții au parfum de tăcere

Viața își scutură tăcută un nor.

 

MĂȘTI

 

Cad măști peste inimi și vise,

Se-mpiedică-n zare-un cuvânt,

Din ochi curg lacrimi proscrise

Ce rătăcesc pe pământ.

 

Se sparge tăcerea de pietre

Și visul se-mparte în vers,

Pe margini de lacrimi, orchestre

Își cântă dorul pervers.

 

Nori grei apasă pe suflet,

Dureri împărțite-n apus,

Iubirile își caută umblet,

Într-un poem indispus.

 

Tristeți matinale pictează

Timpul grăbit înspre ieri,

Doar o privire cutează

Să rătăcească spre nicăieri.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

2 mai 2019