Etichetă: Elena VOLCINSCHI

Elena VOLCINSCHI: E așa de greu…

E AȘA DE GREU…
 
E așa de greu când nu pot să adorm
Și n-am odihnă-n palma nemuririi
Şi cât mă doare acest pustiu enorm,
Ce-i dominat de trista lege a firii.
Mă doare și când mă aud plângând
Durerea-mi simt din ce în ce mai mare,
M-aleargă așa sălbatic propriul gând,
De-abia mă mai pot ține pe picioare.
Mă doare și când harul mă ocolește
Și nu-mi găsesc cuvintele să pot crea,
Dar știu că acolo Sus cineva mă iubește…
Lumina din Luceafăr, ea este-lampa mea.
Mă doare și că mă gândesc la tine
Aștept cu-nțelepciune şi de astă dată,
Pe cineva care nu știu dacă mai vine…
S-au poate s-a oprit la altă poartă.

————————————-

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,O altă toamnă”, 2019)

 

 

Elena VOLCINSCHI: Sărută-mi buzele…

SĂRUTĂ-MI BUZELE…
 
Sărută-mi buzele ce-și ard,
Febril carmin, fremătător
Ca floarea semețului nard,
În așteptare… Doru-mi dor.
Sărută-mi sânii care tac,
În rotunjimea lor fierbinte
Și pleoapele ce triste zac,
Pe apa ochiului cuminte.
Sărută-mi umeri-n chemarea,
Palmelor tale moi, sfioase…
Coapse ce-și unduiesc dogoarea,
Sub faldul fustei de mătase.
Și-n zori când vălurim scântei,
Când fluxul febrei ne unește,
Fă-mă să simt că iar mă vrei,
Sărută-mi buzele și, mă trezește.

————————————-

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Iubită doamnă”, 2016)

Elena VOLCINSCHI: Aripi de înger

Seara luna lin coboară
La margine de câmpie,
Cum face seară de seară
De când lumea doar se știe…
Într-o cămară micuță
Își duc zilele cum pot,
,,O familie drăguță,,
O bunică și-un nepot…
Este ora de culcare
Iar Ionuț se pregătește.
,,Poate-n a nopții visare
Mama-mi dragă se ivește”…
Mâinile-mpreună-n rugă
Mai strecoară ș-un oftat
Cuvinte de rugăciune
Către Cer trimite-ndat…
,,Spune-mi dragă îngeraș
Oare n-ai tu de vânzare
(Să mă ierți dacă-s poznaș)
O pereche de-aripioare?
Vreau cu ele să ajung
În Cer la a mea măicuță,
Drumul este greu și lung
Și n-am cal, n-am nici căruță.
Am un ban, ți-l dau pe ele
Deși-l păstram pentru Ea
Ia-l, să pot urca spre stele,
S-o găsesc, pe mama mea.
Să mă vadă c-am crescut
Că-nvăț bine… sunt cuminte,
Cu dragostea de-nceput
Îmi trec dorul ce-n cuvinte,
I-l trimit, prin rugăciune,
’N-orice seară, înger sfânt
Și tot sper ca o minune
S-o aducă pe pământ”.
Lacrimile mici și ruga
I-au fost îndat’ ascultate
Îngerul coboară fuga
Parcă să-i facă, dreptate.
…………………………………………..
Adoarme și-n vis se-ntâmplă,
Dorința-i să se-mplinească.
Mângâieri blânde pe tâmplă
Și calde el să primească
De la mama lui cea dragă,
Ce-a plecat din astă lume.
,,Visu-i viu? Nu este-o sagă?
Mama îmi spune pe nume”?!
Îngerul duios privește
Chip de copil mulțumit…
,,Din somn după ce trezește,
Mult timp va fi fericit”
………………………………………
În vis mama lui se-arată
Tânără și așa frumoasă,
Pe brațele-i moi îl poartă
S’ împreună, sunt acasă…
Cu glas dulce și duios
Mama cu alint îi spune
Vorbe dulci ,,Cât de frumos,
Ai crescut dulce minune…
Dragul mamei Ionuț
Să fii bun, să fii cuminte,
Cum te știu obrăznicuț
De ocări să n-ai cuvinte…
Domnul m-a chemat la El
Pe cale de Cer albastră.
Te-am lăsat prea mititel
Dulce pasăre, maiastră.
Rânduirea-i de Sus dată
De Tatăl Ceresc- Dumnezeu
Am avut o altă soartă,
Nu cum aș fi vrut-o eu…
Însă cred prea mult în tine,
Am curaj să-nfrunt durerea,
Puiul meu tu pentru mine,
Ești Lumina și Învierea.
Să nu plângi căci lăcrimarea
Suferință or să-mi dea.
Să privești adesea zarea
Cu gândul la mama ta,
Că-i în Cer și te iubește
Ș-alături de Dumnezeu
Pașii îți călăuzește
Ca om bun să fii mereu”.

————————————-

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2017)

 

 

Elena VOLCINSCHI: Doamne, Românie

Se-nvârt ai tăi străbunii jelind sub glie
Mă doare mult; e-o mare nedreptate…
Nu te-ai lăsat nicicând învinsă Românie
Ridică-te și-acum și fă-ți dreptate!

Au năvălit atâtea hoarde din țările străine
Și au vrut să te înconvoaie mulți dușmani.
Mișeii cei mai lacomi au tot furat din tine,
Noian de bogății ce-avem de ani și ani.

Frumoșii noștri tineri și pricepuți la toate
Pleacă la muncă slugi, pe cel străin ogor .
Își lasă acas’bătrânii-n dor greu, singurătate
Și atâți copiii ce cresc fără iubirea lor.

Ei pleacă cu speranța c-or să revină iară,
Cu bani mai mulți de trai dar și cu daruri multe,
Ei care au fost școliți pentru a noastră țară
Acolo umilinți doar trebuie să-nfrunte.

Mă doare țară dragă, dar nu te da răpusă,
De trădători de neam;ce aprig te distrug!
Ai fost în fruntea lumii cândva țară sus-pusă,
Dac-aș putea, i-aș arde pe toți acești pe rug…

Dar știu că într-o zi Dumnezeul Cel Sfânt
Iar ne va binecuvânta glia cu liniștire
Și pe al nostru drag și preaiubit pământ,
Pace o să fie iar și multă mulțumire.

Și pe stindardul nostru din nou să strălucească
Soare măreț și blând și-n pagini de istorii,
O să ne bucurăm de cinstea românească
De România Mare din veacuri…. altar de glorii!

––––––––––––-

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Poeme din vadul vremurilor”, 2019)

 

Elena VOLCINSCHI: Minuni ați fost și sunteți

Prind mâna ce-mi sădește iubiri neobosite,
Scurm lutul unde-n rime, gândirea s-o aștern,
Cat’ seve ce ascund prin rădăcini smerite,
Rodirea atâtor muze din cer senin, etern.
Suavă și semeață de-a pururea ideea,
Triumful veșniciei prin slovă omenească,
Din timpuri ce-au trecut așa cum Odiseea,
Alina ș-azi suferință și patima lumească.
El, anticul Homer, rapsod fără vedere,
Pe drumu-i orb găsit-a cuvânt de primenire
Iar Odiseu gândind cu-a slovelor putere,
Sublim a înfăptuit ,,cântării nemurire”.
Sau marele Khayyam, înțelepciune mare,
El cartea și-a clădit pe trepte de precepte,
Sădind cu chibzuință granițe între zare,
Găsit-a slove-n ceruri și-n a dunelor trepte.
Al nostru Eminescu, Luceafăr preamărit
Pe treptele de slove a ajunse pân’ la astre
Stă-n locul de cinste pe astru-i liniștit,
Pe boltă de iubire-i Cinstirea Limbii Noastre.
………………………………………….
Mă închin cu plecăciune mereu în fața voastră
Minuni ați fost și sunteți, dar de la Dumnezeu,
Sub voi sutem micimea, rutina de sub astră,
Voi sunteți sensul vieții și-asta veți fi mereu…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)

 

 

Elena VOLCINSCHI: Mai plânge încă o zi

MAI PLÂNGE ÎNCĂ O ZI

 

Mai plânge încă o zi, frustrată de lumină
În ploi și-a destrămat cămașa aurie,
Salba de frunze verzi ucise de rugină
Deșiră pe alei-n ast’ toamnă arămie.

Din veștejiri, tristeți abil mă împresoară,
Tac plinul gândului ce nu se vrea sedus.
Din lunecări tacite cu înfiorări de seară
Îmi urc pieptiș speranța din dor ce am-nespus.

De-aș fi un copac verde pe aleile pustiite,
Aș fura petice de-azur din zare ca să cos,
Pe ramuri cugetări cu grijă rostuite,
Din astă-nțelepciune toamnei să-i dau prinos.

Mai plânge încă o zi, frustrată de lumină
In toamna care-i fără gânduri de plecare.
Frunzele verzi de-acuma-s ucise de rugină
Și doar s-aștern durut pe sufletu-mi ce doare!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,La margine de amurg”, 2015)

 

Elena VOLCINSCHI: Te pierd adesea-n vers…

TE PIERD ADESEA-N VERS…

 

Ți-am mai aprins și azi o galbă lumânare
Vreau negura din suflet cumva s-o luminez,
Făptura ta să-mi pară c-o deslușesc în zare
,,Un semn divin ar fi, răspuns la al meu crez’’.

Destin tu ți-ai aflat în Cer, prin mii de stele
Devreme ai urcat spre zarea-ntunecată
Prin arcurile-i reci, fanatic dans de iele,
Identitatea-n fulger ți-a fost torsionată.

…………………………………..

Aș vrea să fiu o stea, să pot trăi cu tine,
Să aflu unde vlaga ți-ai curs în univers…
Sub care cripte reci, lăcașuri de ondine…
Ca-n alte zeci de gânduri, te pierd adesea-n vers…

Ți-am mai aprins și azi o galbă lumânare
Prin fumul ei-ți trimit duruta mea iubire…
Înmuguresc speranța în vrej de așteptare…
Cât semnul cel divin de tine-mi mai dă știre.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

 

Elena VOLCINSCHI: Îndrăgostit

Mi-ardea febra la umbra gleznei tale
Și atras de mierea-ți cursă în poezie,
Tânjeam să gust esența păcatelor carnale
Ce-mi sfredelea flămânda fantezie…

Simțeam chemarea avidă, a dorurilor coapte
Sub tremur de zefir pe sâni de așteptare,
Slobozeam libertate fiorului de noapte,
Când patima dorinței mă-mpingea-n căutare…

Avid sorbeam din tine în clipa de visare,
Lava ce se stingea-n profunda-ți dăruire…
Te devoram cu setea prelinsă -n adorare
Și apoi te adunam-n extazul de iubire.

……………………………………………
,,De ce-ai plecat? În vin sălbatic setea-mi se-neacă
Mă doare a ta durere care în mine țipă…
Chitara vrerii nu are cum să tacă
Și mă afundă-n strunele adâncului o clipă,

Când pătimaș la piept te înfășor
Și-n dorul meu durut, îmi este dor”…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul IUBITĂ DOAMNĂ, 2016)

Elena VOLCINSCHI: Singurătatea-n doi, cât doare?

Sunt doi străini care-mpreună stau
Priviri acide-mpart; din când în când,
Doar bunurile sunt tot ce mai au
Ei se urăsc în inimă și în gând.
Privirea rece rar mai poposește,
De zâmbet au uitat de atâta timp.
Balanța vremii-n rău se poticnește
Și-n amintiri de-ntomnat anotimp.
Și totuși, mai sunt împreună,
Deși iubire, demult nu mai este…
Devreme s-a grăbit ca să apună
Și a rămas atât, doar o poveste
Golită și ea-n grabă de amintiri
Obişnuinţa doar e pe aproape.
Iar legănul fostei mari iubiri
Planează rare ori în noapte…
Cu toate acestea, vor s-apună
Și-n toamna vieții, dacă-or fi!
Şi-nspre iernat tot împreună
Dar, cine știe ce-o mai fi!
…………………………………………….
N-or fi simțit că-n timpul dat
Povestea lor a laut sfârșit?
El suflet doar şi-a închiriat
Iar ea… cât o fi suferit?
Povestea asta o întâlnim ades,
Sub cer de vreme întrebătoare
Răspunsul poate fi-nonsens?
Singurătatea-n doi, cât doare?

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

 

Elena VOLCINSCHI: Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut

Pe-acest pământ de dor, eu m-am născut
Și din acest pământ, mi-a crescut rădăcina,
Întâia slovă, dorul, aici le-am cunoscut,
Acest pământ mi-e graiul și vatra și stupina…
Fiorul românesc e fir de cântec dulce,
Tors pururea cu fusul iubirii și-al durerii,
În lume de-aș umbla și-oriunde mă voi duce,
Îmi va fi dor ca vorbei, de cumpăna tăcerii…
Frumosul meu meleag, pătruns de vechi istorii
Cu bogății ce-ntr-una freamătă a veselie
Poienile înverzite, munții trecuți de glorii
Păduri care se-’nalță în tril de ciocârlie.
Pe malu-ntins de ape, vegehează falnic far
Iar peste țara mea, tronează doar un cer,
Râuri susurând ape păzesc vechiul hotar,
Iar steaua românească-i din cele ce nu pier.
Pe-acest pământ de dor, din dureri m-am născut
Și soarta mi-am purces prin fire de lumină,
Cu-nvolburări sau liniști eu, vreme ce-am trecut,
M-am mulțumit cu locu-mi, n-am căutat pricină
Și nicicând altui neam, eu milă n-am cerut…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI