Maria VAIDA: Poezia Dobrogei sau Nu mă da lupilor pradă

Există în lirica nouă, contemporană, poeți care se afirmă în spațiul lor originar, dar apoi sfera acestei afirmări se lărgește pe plan național. Este și cazul acestui volum de poeme semnat de poeta Nastasica Popa, intitulat, cromatic, Gânduri indamine, unde se evocă întinderea stepei dobrogene și a Mării Negre. Legătura  poetei cu acest spațiu mirific este una indestructibilă, firească și eternă, locul unde  ea a văzut lumina zilei pentru prima oară.  Regretatul Petru Poantă spunea în volumul bilingv Un pahar cu lumină. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca , 2005: ,,În cercetările mai noi, de altminteri, circulă tot mai insistent conceptul de geografie  literară și el definește, destul de flexibil, tocmai influențele, mai  vagi ori foarte evidente, pe care un anumit loc le exercită asupra creației; locul  fiind înțeles aici atât ca peisaj, cât și ca spațiu cultural complex,,.Dobrogea este un astfel de spațiu, iar autoarea noastră demonstrează cu prisosință acest aspect prin acest la doilea  volum,  care este valoric pe o treaptă superioară volumului de debut, chiar dacă uneori este inegal sub aspect estetic.  In completarea argumentului exprimat de  criticul Petru Poantă, aducem aprecierile prof.univ dr. Pompei Cocean, cel care spune că spațiul mental habitațional  identifică localitatea de baștină a fiecărui individ, adică spațiul în care acesta își formează primele reprezentări ale realității și ale cărui cutume și le imprimă în comportament. Piramida  cu treptele care atestă legătura omului cu spațiul său de origine este concretizarea acestei teorii științifice. Iată care sunt treptele acestei piramide: 1. Pământul; 2. Casa; 3. Neamul; 4. Cutuma; 5. Mitul; 6. Dumnezeu. Toate aceste trepte se pot decela în poezia Nastasicăi Popa în plan lexical, metaforic, semantic și semiologic, iar volumul devine în felul acesta dovada vie că autoarea aparține spațiului dobrogean cu pământuri aride și munți  milenari tociți de vânturile vremii: Se frânge sufletul și-n palme strânge,/ Mănunchi de vise-n malul care plânge!/ Și plec în Constelația de gheață,/ Mă risipesc… în lecția de viață (Pe un mal de mare

1. Pământul: a iubi din mâl o floare,  În dram de lut să înflorească-n mine/ Lăstari cu flori stelare, indamine; Mi-ai redat din lut făptura,/ Viața-n luna lui brumar…/Când se-mpiedica natura/ Printre frunze și amar. Pământul este pentru poetă o mare de culori, cerul la fel, iar mărturisirea sa ni se pare deosebit de explicită: Culorile astrale eu le văd albatru verzui (indamine) la fel și gândurille mele sunt undeva…acolo printre acele culori, amestecate! Din albastrul cerului și verdele pământului! Aceeași culoare am văzut-o în ochii soțului meu! De aceea am numit gândurile mele …indamine! Iată, cât de frumos  sună aceste metafore  ale gândului și luminii: Se topește-n mine gându-naripat / Ce-nspică Lumina, provocând culori.Pentru că orice mișcare a gândului poetic este producătoare de lumină ca un lan de grâu care generează spice pe întinderea vastă a Câmpiei Române….

Nastasica Popa scrie o poezie cromatică, pe un fundal de albastru marin, adesea voronețian. Pentru că lumea este  un Eden frumos colorat, iar inspirația poetei care vine din stepa dobrogeană  și accentuează  acest tip de frumusețe. Lumea pe care sufletul poetei o percepe este frumoasă, viu colorată și inspirată de influența spațiului marin. Parcă este evident că nu poți trăi în  vecinătatea acestui mediu acvatic fără a simți adierile muzelor.  Mai multe culori de cât însuși curcubeul se pot vedea în spațiul universului liric.  Culori precum : indamină, albastru marin, stânjeniu, negru, carmajin, umbră, cerneală, noapte ,semantic variante ale negrului,  se observă  doar pulsatoriu:, precum o pată de culoare pe un perete  obscur, ca un tablou de Klimt: „lumină îmbujorată”, rubiniu, „maci aprinși”, licurici, jar, „coama Lunii”, „zarea marmorată-n alabastru”, timpul sângeriu, anotimpul ruginiu, curcubeu rubiniu etc.   Poeta Nastasica Popa, al cărei suflet blând și generos  vibrează la frumusețea lumii, aduce  în fața cititorilor perle de limbaj metaforic , pe care i le inspiră marea sau spațiul frumos dobrogean,  unduindu-se pe ape/ În flori albe-violet…Lumea din care se constituie  arhitectura poemelor  este mineralul cu multitudinea de derivate ale sale (silvină, argint, topaz, rubin, mărgean, plumb, ivoriu, jad, cuarț, celestină, micele), teluricul (glod, mâl, „muza magmei”, tină, perisip, „lutul. Pământul devine o stea miraculoasă în poezia Dobrogei.

2.Casa: E tristă casa ta, măicuță…/Și-au scuturat castanii frunza/Iar florile-au murit în glastră,/Păienjeni țes prin colțuri pânza,/Iar tu îmi pari așa micuță! La casa ta e-o țiglă spartă,/ Pe lângă hornuri, ploaia plânge./ Odaia-mi pare-acuma sumbră, / Auzi…? A scârțâit portița../.– Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul,/Că s-a pornit de două zile,/ Din pomi a scuturat veșmântul!/– Ba… iaca, mi-a venit fetița! Măicuța bătrână mai stă de veghe în casa părintească, așteptându-și odrasla. Peste imaginea fiicei din prezent, în mintea mamei tulburată de boală se suprapune aceea din trecut, când fata era școlăriță. Faptul o impresionează pe poeta noastră, iar trăirea acestei iubiri pentru mama generează poezie, căci asemeni regelui Midas, tot ce atinge poeta devine …aur al creației; până și tristețea profundă cauzată de boala mamei…

3.Neamul se regăsește în poezia acestui volum prin accentuarea plaiurilor dobrogene, unde neamul ei de …tătăroaică trăiește, iubește, creează constant. / Ți-aș da măicuță stelele-n arcadă/ Și Luna de pe Cer, dacă aș putea./ Mi-este sufletul bucată de cutea,/ Când starea ta începe să decadă.

4.Cutuma: Se scurg în fereastră flori înghețate,/Țipă sinistru cucuveaua-n aiept, ne spune poeta, amintind de credința că pasărea nocturnă ar fi prevestitoarea morții, conform credinței populare. Recucerirea și aducerea în planul prezentului a frumuseții vârstei primare a iubirii se face ea însăși  prin incantație: „Mângâia-voi prin pădure/ Cu-n parfum de iasomie,/ Ochii tăi ce pot să-ndure,/ Rana-n piept ca de secure”, căci în spațiul erosului poeta inventează noi cutume, noi gesturi ritualice de tandrețe întru eternizarea iubirii.  Indamină, nard, celestin, jipan, chimval, ogeac   sunt câteva cuvinte neaoșe, iar altele precum astruce, comând, exitus, smârd, sunt folosite pentru a marca mesajele negative ale ființei în suferință. De multe ori însă aceste cuvinte au doar sens de metaforic, nu și peiorativ, ele accentuând obiceiurile de limbaj ale dobrogenilor.

5.Mitul apare în dinamicul  ce  evoluează dinspre elanul creator prin motivul zborului:  „zborul înalt”, „cal ce aleargă-n crupadă” către violența nemărginire  a mării „izbite talazuri”,  liniștindu-se doar  în încremenire  la auzul lirei  lui Orfeu, prințul trac: „Până spre mal de mare, să-ngenunche-apusul,/ Să stea-mpietrit în valuri, fie-ne supusul”. Baladele și poveștile Dobrogei se manifestă în textul  poetic: – Ești balada fetei din sânger / Ce coboară din munți către șes,/ Copila cu suflet de înger…

6.Dumnezeu este invocat în rugăciune sau psalm, secvențial, combinat cu temele mari ale creației poetice: iubirea și timpul, căci toate apar sub oblăduirea Lui:

Mai lasă-mi, Doamne, ce-i frumos,/ În anotimpul ruginiu/ Să sorb iar vinul Tău zemos/ Din curcubeul rubiniu.

       Două teme mari se conturează din versurile acestui volum: iubirea și timpul.  Vorbim de iubirea aceasta trecută peste apa Styxului în plan existențial, dar cât de vie și nemuritoare trăiește ea în sufletul blând al poetei, împărtășită generos tuturor celor din juru-i, de la firul de iarbă până la steaua din inaltul cerului: Și patru ochi râdeau, sortiți într-o chemare/ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic./ Se scuturau din cer povești din nopți amare…/ Pe umeri  îmi așterni sărutul tău obraznic. Iubirea care mișcă dantesc sori și stele este axa principală a rotirii universului poetic  în volumul Gânduri indamine:  M-aș ascunde printre lotuși,/Către zori, când crezi că plouă,/Să beau picături de rouă/ Să le simt în trup răcoare/ În nopți calde-n lună nouă.//M-aș ascunde-n miezul florii,//Printre dulcile stamine,/ Din doruri să-mi mai termine,/ Picurând pe buze miere/ Să le sorbi doar tu,străine! De la mineralizarea lumii, într-o primă viziune,  sinestezia  poetei  construiește metafore superbe: „tăcerile încărunțesc durerea”, „ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic / Fluturii-i strivesc sub fructul iubirii,,// Sub clarul de Lună cireșul e nins…/ De îngeri și fluturi; Mai lasă-mi iubirea, spre seară/ În bob de mărgean și smaralde ,/ Sub clarul de lună, de ceară/ În marea cea mare s-o scalde; conjugarea iubirii cu marea devine inerentă în volumul dobrogencei noastre. Spațiul terestru se îmbină armonios cu cel acvatic fără a se respinge, parcă într-o lege a atracției universale.  Până și lumea aceea nevăzută  este legată de noi în mod indestructibil, așa ne asigură poeta, indiferent de anotimp:  Fantasmele iubirii ce-mi par a fi aproape/ De un ținut sălbatic, pe geam flori de cristale.

Continue reading „Maria VAIDA: Poezia Dobrogei sau Nu mă da lupilor pradă”

Nastasica POPA: Se-aștern tăceri (poeme)

Pe buze-ți stau cuvinte

 

Privesc în ochii tăi, frumoși ca mura coaptă,

Umeziți de doruri… mai caută iubirea

În anotimpul sterp, adulmecând o șoaptă,

Ce-n foșnet pe alei sub tălpi îi simți zdrobirea.

 

Rana se-adâncește,străpunge zid de-albeață

Și obosit te-așezi, om bun și fără teamă

S-asculți cum plânge-n tei o voce șugubeață…

Îți strigă anii tăi, dar nici n-o bagi în seamă!

 

Și nu găsești în timp nici vreri nici lecuire,

Un gol spre amândoi îți rătăcește-n suflet

Când șoaptelor din vânt le dai o tâlcuire,

Iar pașii tăi greoi îți poartă-n vreme-un umblet.

 

Pe-un răsărit de vis ce-ți tremură-n lumină

Ai vrea să guști din el, pe buze-ți stau cuvinte…

Ca-ntr-un ceaslov deschis pe-al slovelor stamină,

Tu mă priveai în ochi, uitând de cele sfinte.

 

Și patru ochi râdeau… sortiți într-o chemare

De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic

Se scuturau din cer povești din nopți amare…

Pe umeri îmi așterni sărutul tău obraznic.

 

 

 Iaca mi-a venit fetița!

                       (Poezie dedicată mamei mele care suferă de Alzheimer )

 

E tristă casa ta măicuță…

Și-au scuturat castanii frunza

Iar florile-au murit în glastră,

Păienjeni țes prin colțuri pânza,

Iar tu îmi pari așa… micuță!

 

La casa ta e-o țiglă spartă,

Pe lângă hornuri, ploaia plânge

Odaia-mi pare-acuma sumbră,

Fiorii reci îmi trec prin sânge,

Tu ții o cană, strâns de toartă.

 

Și nici nu vezi că sunt acasă…

-Aștept să-mi vin-acum o fată!

Am ochii ațintiți pe poartă.

Tu cine ești așa-ngâmfată?

Când vezi că grija mă apasă.

 

Auzi…? A scârțâit portița…

-Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul

Că s-a pornit de două zile,

Din pomi a scuturat veșmântul!

-Ba… iaca, mi-a venit fetița!

 

Că a plecat din zori la școală

Și plouă și-i cam dezbrăcată.

Am să îi fac chiar azi șosete

Și-n gânduri sunt neîmpăcată

Că mâine va pleca iar goală.

 

-Off,mamă… tu nu mă vezi aici?

Am fost și eu odată mică…

Dar azi sunt mamă și bunică.

Mama tot puilor dumică!

-Ce spui acolo…? Ce vrei să zici?

 

Ia…vezi, că latră și un câine!

Eu fata mea aștept să vină

Iar tu imi pari a fi străină!

Pe cer se-arată lună plină.

I-am spus… la-ntors, să ia o pâine.

 

Unde o fi…? De ce nu vine?

-Măicuță azi este ziua mea…

Și uite… eu ți-am adus un șal!

Când s-o schimba afară vremea.

Probează-l! Vezi dacă-ți convine.

 

-E călduros și e de lână…

Am și șosete croșetate

Și un fular, papuci și ghete

Și bune-s pentru-a mea etate!

Surâde când o țin de mână.

 

*iaca-iată, uite, vezi, ascultă

*goală-(aici)-îmbrăcată neadecvat in comparație cu vremea

 

 

Frânge tăcerea

 

De-atâta tăcere adoarme-anotimpul

Iar dorul ce doare stârnește furtună,

Adună toți norii și fulgeră, tună

Par clipe funebre, oprit e și timpul.

 

Se-ntunecă gândul, mocnește… tăciune

Când cerul dispare, cu-aripile arse,

Se rupe de lume-n fuioarele toarse

Se-afundă în hăuri și-a lor goliciune.

 

Continue reading „Nastasica POPA: Se-aștern tăceri (poeme)”

Nastasica POPA: Furtuna din gând

Învinsă sunt de amintiri-povară,
Când marea cere-n disperare biruri
Eu iar mă-ntorc la ea, deși amară,
Mi-arată viața-n larg, prin valuri, șiruri.

Învinsă sunt de pătimașe gânduri,
Când printre valuri luna-și scaldă fața
Și duce către maluri rânduri, rânduri,
În lacrimile ei curge speranța.

Se-amestecă în amintire gândul,
Se sparge-apoi de-un mal de stâncă roasă
Și las peste trecut să cadă timpul,
Spre răsărit să fac cale întoarsă.

Învinsă sunt de-un răsărit din mare
Ce-și leapădă o haină din trecut,
Arunc spre larg privirea călătoare,
Purtată de un val abia născut.

Învinsă sunt de tine, mare neagră,
De valu-n dor, de răsărit de lună,
În malul tău, sub tălpi mereu aleargă,
Doar amintiri ce-mi ia din gând furtună.

——————————-

Nastasica POPA

23 octombrie 2019

Nastasica POPA: Timpu-n priviri m-a sfidat

Eu am crezut cândva în tine,
De doruri nu m-am lepădat!
Nici umbra, să ți-o văd… știi bine,
Nu vreau să aflu… C-ai trădat.

 

Am strâns durere și păcate,
Ce-i mai frumos ție ți-am dat!
Lacrimi sub gene stau uscate,
În ele sufletu-am scăldat.

 

E toamnă… și-i gândul ruginiu!
Ades mă-ndeamnă să visez
Și învălmășită-n rubiniu,
Un vals al frunzelor dansez.

Și-acum cântă fanfara în parc,
Parfumul romanței cromat,
Pe un mal al durerii debarc…
E tărâmul de vremuri uitat,

Ce-mi gustă din suflet amarul,
Când ceru-i brăzdat de cocori,
M-apasă pe spate samarul,
Cu ani ce sub tâmplă-i strecori.

E puținul din ce mi-a rămas
Și totul doar ție ți-am dat!
Cu tine mai stau la taifas…
Dar Timpu-n priviri m-a sfidat.

——————————-

Nastasica POPA

22 septembrie 2019

Nastasica POPA: Pe deasupra morii

Îngenuncheată sunt în fața sorții
Cu aripi frânte, mai strâng la piept un gol
Și plec cu gândul, doar el fiindu-mi sol
Pălit de doruri, spre marginea morții.

 

Sinistru tărâm… pe cap port năframă!
Sub petic de cer miroase a ploaie…
Praful și fumul mă-ngroapă-n noroaie.
Mă trezesc…e vis, trăiam doar o dramă.

 

Îmi bate în geam cu stropii de ceară
Izul tomnatic, culori arămite,
Putred anotimp, nimic nu promite
Din zorii de zi pân’se face seară.

Prinsă ca-n năvod, viața pare-o carte,
Copaci dezgoliți… lepădându-și frunza,
Pământului brun țese iarăși pânza
Cămașă-i va fi peste an… s-o poarte!

Se rotesc în cerc, bezmetici, cocorii
Aripile-n zbor tulbură tot cerul,
Ele-adună nori… sufocând eterul,
Înspre zări se pierd… Pe deasupra morii.

——————————-

Nastasica POPA

Nastasica POPA: Sub petic de cer

Îmi ninge pe tâmple nămeți argintii,
Par flori indamine rupte din astru,
Stau vise vrăjite, scurse ghirlande
Plătite-n piaștri, gându-i sihastru,
Neantul mă cheamă și ochi-mi țintii,

 

Spre zările-albastre… Ah, timpule rău!
Mai stai, nu mă grăbi! Să las ce mi-e drag?!
Pământene culori, albastrul marin,
Un val ce despică mărgeanuri șirag…
În suflet abundă… doar tu-mi ești călău.

Mi-e ninsă privirea de verdele crud,
Din zori nenăscute, ce vrei să le curmi
În vraja-nserării, în umed apus,
Durere îmi sfâșii, trecutul îl scurmi
Și-apoi mă răsfeți… pârdalnice prud.

Mai lasă-mi în gânduri, sub petic de cer
Zorele-nflorite prinse-n liane,
Și greieri să-mi cânte, noapte de noapte,
Să-mi curgă prin vene, astre, noiane…
Lasă-mă, Timpule…! Pierdută-s în ger.

 

*indamină-culoare albasru-verzui
*piastru-monedă turcească de argint
*prud-care simulează atitudine virtuoasă
*pârdalnic-afurisit

——————————-

Nastasica POPA

26 august 2019

 

Nastasica POPA: Legenda Cascadei

Prin vibrații dansează, tăcerea în vuiet
Și-o cădere de stele-n amar potcovite,
Nesfârșită trăire prin fragede clipe
Hârjonite de fluturi, în trup istovite,
Infidelă privire, pe vale un șuiet.

 

Fără scopuri anume, bezmetică-n gânduri
Sub granitul din munte, cu răni desfăcute,
Pare-un plâns de fecioară,cu fața lividă,
Pe trup, ușor albăstrit, curg bucle plăcute,
Dintr-un Azur despletit, sclipirea-i din prunduri.

Aer fals mai respiră în zbor către seară
Și cu-n glas ca de fiară ce curge la vale,
Urlă a disperare, nimic să-nțeleagă
Adună legendele ce îi stau în cale.

Clocotite izvoare se strâng în cascadă
Ca un voal de mireasă ce lunecă-n hăuri,
Spulberat în cădere de vânturi rebele,
Vrea să spun-o poveste adusă de vremuri,
Cu o fată săracă… prin timp o arcadă.

*****

Vântul tresare timid… în loc se oprește
S-asculte râul doinind legenda miresei…
-Tare de mult a trăit… o fată cuminte
In pădurea de cetini,o fiic-a metresei
Ce-a slujit pe la curte… și singur-o crește!

Se-ascunde de vremuri în ceasuri absente,
De săteni prigonită-n trăiri ologite,
Pe sub creasta de munte și-aduce pe lume,
O mândrețe de fată ce-avea să agite
Ape repezi de munte, cascade-n torente.

În credință și patimi își creste copila,
Mângâiată-i de stele,scăldată de râuri,
Alintată de frasini și poiene cu flori,
Cămășuță-nflorată la mijloc cu brâuri,
Peste umeri curg bucle… i-a pădurii pupilă.

Cât e ziua de lungă, desculță-i prin iarbă
Și-apoi mierla ascultă și-o-ntrece în triluri,
Rozmarin și lavandă, măicuței culege…
Când soarele scapătă, aruncă din voaluri
Mai sus… spre izvoare, de-ncep ca să fiarbă!

Continue reading „Nastasica POPA: Legenda Cascadei”

Nastasica POPA: Neiertată trăire

 

Nu îți cer să mă uiți într-o pâclă de neguri,
Risipită-n declin sub privirea din iriși…
Nici o umbră să fiu bântuindu-te-n chinuri,
Ispită nocturnă sau jaru-aprins pe furiș,
Primăvara-n delir în lăstarii cu muguri.

 

Am să-ți cer să mi-asculți plânsu-agonic în noapte,
Suferința din trup, neiertată trăire…
Cerșetor să devii profanatelor soarte,
Nicăieri să trăiești, pasul în șovăire
Două șine de tren, paralele în șoapte.

Infinitul să-ți fiu… întrupată Lumină
Insomnie în gând, peste trupu-ți veșmântul,
Mângâieri ivorii ce-nfloresc iar fiorii
Devorați de iubiri ce cuprind tot pământul,
Labirint în tăceri…Scânteieri alumină.

Nu îți cer să mă minți sau să-ți fiu nemurire,
Nici eterul s-alinți cu un suflet empiric!
Bine-ar fi… doar gândesc, sub jelanii topite,
Să sfarmi țărmul de foc cu aspectul porfiric,
Nenorocu-n noroc…curgă în mugurire.

*empiric-care se bazează pe experiență, pe simțuri
*alumină-substanță organică care intră în compoziția sângelui
*agonic-în agonie-stare a organismului care precede moartea
*declin-asfințire,scăpătare
*porfir-rocă vulcanică din cristale de cuarț de culoare roșie-purpurie

——————————-

Nastasica POPA

30 iulie 2019

 

Nastasica POPA: Cuprins de slăbiciune

Am încercat să aflu suprema-nțelepciune
Și-am întrebat destinul:-Ce este Karma-n lume?
De unde vine vântul? Și-n valuri de ce-s spume?
Mi-am aplecat cuvântul… apoi, în rugăciune.

Îi mai aștept răspunsul, ca pentru mântuire,
Ascult glasul de harpă, o treaptă către ceruri,
O mantră-mi răscolește fiori în trup și geruri,
Iar gându-mi se așează ca într-o rostuire.

-De ai sufletul țăndări și ai pierdut în viață,
Încearcă să zidești în jurul tău ogradă!
Nu te lăsa purtată de-a vorbelor, șaradă
Că din bucăți de cioburi vei deveni paiață.

Fii soare după ploaie și mângâiere-n lacrimi,
Lumină peste zare și dragoste și pace,
Împarte fericirea din curcubeu, ce zace
Și-alungă-n hăuri, moartea cu ale sale datini.

Cum râurile toate se-adună din izvoare,
Își fac în munți cărare și-alunecă la vale
Până spre mal de mare, par glasuri de cavale,
Străbat dealuri și șesuri, prin verde crud…covoare.

Sărut-apoi o rază, ca pentru plecăciune,
Se-amestecă cu marea, izbind din greu talazul
Înverșunat de vreme, își caută izlazul
Să mângâie pământul, cuprins de slăbiciune.

*caval-fluier mare ciobănesc, din lemn de paltin sau alun
*paiață-ridicol, lipsit de personalitate
*șaradă-enigmă, mister, secret, taină

——————————-

Nastasica POPA

10 iulie 2019

Nastasica POPA: Inocența crudă

Inocența crudă

 

Împovărat de tine mi-este gândul
Iar ochii mei sub geană-s umeziți
Și se topesc în trupu-mi firavi fluturi,
Din cioburi de oglindă au fost treziți,
În noaptea-n care-și pierde-n zare rândul.

-Iertată-mi fie, Doamne, rătăcirea
Spre o Lumină albă.-mbujorată…
Pierdută-n nestatornicia zilei,
Găsesc o noapte-n ea, incorporată
Fără să aflu-n Soare strălucirea.

Renaște-mi mântuirea-n veșnicie…
Îmi arde-n ochi privirea ca în spuză
Și-mi chem iubirea cu înfrigurare,
Din Cer să se coboare-n trup de muză,
Să potoleasc-a mea zădărnicie.

Și în durere, inocența crudă,
Eternitate în mărgean să curgă,
Să fie-n legea firii osândită,
Cu viață drumul ei să îl parcurgă,
Să nu mai fie suflet tern și trudă.

*zădărnicie-lucru fără rost; ambiție; vanitate;trufie.

——————————-

Nastasica POPA

24 iunie 2019