Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei”

Ajunsă la statura interioară și temporală a deplinei maturități, scriitoarea, editoarea și omul de cultură cu multiple valențe, Sabina Măduța, se revelează cititorilor și tuturor celor care știu să prețuiască arta cuvântului și trăirile spirituale adânci printr-un nou volum, făcându-și pe filele lui un amplu portret literar, căruia i-a pus un nume semnificativ: „Cartea Sabinei” și în care a așternut unele din cele mai valoroase sedimente ale operei sale scriitoricești. Drept preambul, ilustrează cartea cu un splendid tablou în care se străvede pe sine, realizat de prof. Cristian Petru Bălan, ce pune în lumină o frumoasă tânără care lecturează cu trăire adâncă un volum, încadrată de splendide flori suave, precum este și mesajul ce-l transmite privitorilor.

Mare și constantă iubitoare de carte încă din copilărie și tinerețe, devoratoare de literatură beletristică și de poezie, chiar din vremurile pe care le-a prins când iluminatul caselor se făcea cu lampă, Sabina Măduța și-a pus în turnul de fildeș al sufletului său și i-a idealizat pe scriitorii preferați, lectura devenindu-i cea mai însemnată hrană spirituală. A citit cu pasiune și voluptate cele mai însemnate volume din literatura românească și străină, care i-au fost călăuzitoare cu prisosință destinului său literar. Textele alese de autoare pentru această antologie n-au fost selectate la întâmplare, ci vin să înfățișeze cele mai îndrăgite personalități literare și culturale asupra cărora Sabina Măduța s-a aplecat cu cinstire și uneori chiar cu venerație, pentru a le evidenția strălucirile diamantine ale spiritualității și creațiilor lor. Într-una din poeziile sale, autoarea ne destăinue obârșia numelui său, de care a fost mândră întotdeauna; „Am fost botezată Sabina/ așa-i plăcea preotului/ să le dea nou-născuților/ Nume latine./ Dar când el s-a trezit/ Înflorit pe buzele dragostei/ Și-n inima iubiri de Țară/ Am înțeles gândul părintelui Vasile Goldiș/ Când m-a botezat Sabina” (din poezia „Nomen”)

Străbătând cu prioritate itinerariile regretatului Vasile Voiculescu, scriitoarea îi închină acestuia un doxologic Acatist de dragoste eternă, prin care luminează nimbul sacru al poetului îngerilor, precum și evocarea într-un alt volum a luminii și dogoarei „Rugului Aprins” în care s-a mistuit și s-a transfigurat conștiința, credința și atitudinea civică a lui Vasile Voiculescu. Aceeași admirație a avut-o și pentru marea personalitate literară și ecleziastică a lui Bartolomeu Valeriu Anania, căruia i-a găzduit în editura „Florile Dalbe!, pe care a întemeiat-o și a condus-o în București, reeditarea valorosului volum memorialistic

Rotonda plopilor aprinși, în anul 1995.

În interviul plin de miez și de strălucire ce i l-a luat energicului scriitor și sacerdot la Mânăstirea Văratec, în anul 1992, Sabina Măduța îl conduce pe venerabilul interlocutor pe potecile unor tulburătoare destăinuiri despre unele momente esențiale din viața și trăirea sa tumultoasă ca și cleric, scriitor de elită, ca întemnițat politic în ocnele Jilavei și Aiudului, unde a înmagazinat în memoria sa prodigioasă paginile așternute mai târziu, după eliberare, ale unor opere reprezentative, precum poemele dramatice „Steaua Zimbrului” și „Meșterul Manole”, cu peste douăsprezece mii de versuri, apoi și ca observator lucid al vieții sociale și al orientărilor tinerilor în perioada postdecembristă de la noi.

În finalul interviului, Sabina Măduța îi potrivește neîntrecutului retraducător într-o frumoasă limbă românească al Vechiului și Noului Testament versul blagian Nici o larmă nu fac stelele în cer, mulțumindu-i astfel pentru lumina învierilor din cărțile sale. Dorința fierbinte de a-l readuce pe Vasile Voiculescu în memoria și conștiința contemporanilor și urmașilor a urmărit-o necontenit pe Sabina Măduța.

În volumul său „Acatist”, dedicat cu dragoste eternă lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră un sfânt al poeziei românești, prezentat în aureola sacrului și martiriului, mărturisește: „Biserică îmi ești,/ Icoană,/ Legendă deodată și mit,/ De când slova ta/ Mi-este hrană./ Sunt cer,/ Sunt pământ regăsit,/ Chipul tău mă veghează din rană.//”. Continue reading „Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei”” →

Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora – De la virtual la real

Duminică 14 iulie 2019, Mangalia a fost în sărbătoare. Prietenii postului de radio ProDiaspora s-au întâlnit la Clubul Callatis, venind din multe părți pentru a participa, în direct, la emisiunea „Artă, Ştiinţa și Religie’’ realizată de doamna Mioara Gram din Texas, evenimentul fiind intitulat: „De la virtual, la real!”. Și pentru că mulți v-ați întrebat cum a fost aceea întâlnire, vă vom descrie evenimentul, cu speranța că veți simți vibrația acelei zile.

Ritmurile sonore care anunțau fiecare emisiune a Mioarei Gram – „Artă, Știința și Religie” – de data aceasta au răsunat foarte aproape de noi, nu din studio, ci direct din sală. „V-aţi dorit vreodată să deveniţi arhitectul iscusit al propriului suflet, să înţelegeţi de ce uneori 1+1 fac mai mult decât 2, sau să pătrundeţi şi mai adânc în tainele universului ca să-i atrageţi forţele în favoarea împlinirii lucrării vieţii dvs.? Ei bine, Radio ProDiaspora va pune la dispoziţie o nouă emisiune săptămânală, în care muzica şi valorile universal umane îşi vor da mâna armonios, ca într-un dans simbiotic al vieţii. Veţi putea audia, participa şi contribui în direct la emisiunea «Artă, Ştiinţa şi Religie – În Căutarea Drumului Comun», o emisiune, realizată de Mioara Gram, în care fiecare voce contează. Oricât de învăţat poate fi un om, există întotdeauna un altul şi mai învăţat.’’ 

Mioara Gram a fost o gazdă perfectă pentru noi, toţi cei care am venit cu cea mai mare plăcere şi dorință de a o întâlni. A fost un eveniment creat pentru ascultătorii și simpatizanții noștri, şi colaboratorii săi, pentru bucuria de a ne cunoaşte și de a fi împreună.

De la venirea Mioarei Gram în țară au avut loc o serie de întâlniri prietenești şi legături care au culminat cu acest frumos eveniment. Fiecare zi a fost o zi semnificativă unde au avut loc dialoguri şi conversații în cadrul intim familial, sau pe malul mării sau chiar la prieteni acasă. Dorința vădită a prietenilor de socializare și comunicare, a fost un contrast net față de apatia şi înstrăinarea accentuată care există în societate. Noi, împreună am cunoscut partea frumoasă din noi, prin intermediul acestui cadru propice de exprimare. Idealul de frumos şi de mai bine pentru omenire a fost concluzia la care fiecare am ajuns. Aspirațiile și idealurile fiecăruia au fost la unison ca o voce comună. Am ajuns la concluzia că oamenii îşi doresc o mare schimbare, și în acest moment societatea îşi caută modele noi la care să adereze din toată inima, Radio Prodiaspora este privit ca un simbol al conexiunii şi iubirii între oameni. Cum să nu fie? Cât suflet s-a depus în acest Radio, numai Ecaterina Câmpean știe, de-a lungul a zece ani de eforturi consecvente.

Doresc să menționez prezența prietenilor care au îmbogățit acest eveniment: Daniela și Florin Căprar, care ne-au copleșit cu surprizele și darurile pregătite pentru fiecare dintre noi, poeta Mihaela Borzea și soțul ei Ștefan, care au filmat şi înregistrat evenimentul, domnul Vincențiu și doamna Adriana Andreescu, Rennee Lucas, Virginia Parvu, Constantin Mariana şi alţi prieteni. Momentele artistice au fost oferite de Anisa şi Alma Roshanian care au cântat la vioară și au recitat pe versurile lui Eminescu, opera de Tatiana Mironov – artistă lirică, scenetă comică despre unitatea ființei, interpretată de Cathy Câmpean, Lili Lazăr, Vlad (fiul lui Val Răzeșu) și Ciprian Siminea de numai 8 anișori care ne-a povestit într-un mod fabulos și delicios cum să recunoaștem semnele divine. Onoarea cea mai mare a fost dată de prezența doamnei Ecaterina Câmpean, directoarea postului de Radio Prodiaspora, lansarea unui nou volum de poezii de către distinsul poet Val Răzeșu și susținerea unui discurs despre „Prosperitatea Omenirii”, oferit de Nicolae Țetcu.

Vă redăm mai jos contribuția fiecăruia la această minunată emisiune:

 

Ecaterina Câmpean: „Sunteți oameni deosebiţi. Din 2009 de când a fost fondat acest post de radio și până acum, 22.000 de români ne ascultă din lumea întreagă. Radio Prodiaspora are 26 de oameni în echipă, toți voluntari; așa cum spun eu întotdeauna: «Voluntarii nu sunt plătiţi… pentru că nu valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!» Să știți că sunt mandră de echipa Radio ProDiaspora, de colegii care emit din Texas, California, Canada, Australia, Germania, Spania, Olanda și multe alte țări. Foarte mulți au impresia că Radio ProDiaspora  este un radio cu foarte mulți bani fiind finanțat de guvern, ministere, etc. Dar nu este aşa! Să știți că la emisiunile mele mă simt mult mai bine, nu am emoţiile pe care le am acum, dar îmi place că în jurul nostru au venit oameni din țară și din diaspora. Ce vrem noi de fapt? Este foarte simplu: vrem să dovedim că românul în diaspora nu este numai hoț ci în diaspora sunt oameni de o foarte mare valoare. Iar Radio ProDiaspora în cei 10 ani a reușit să adune în jurul său oameni deosebit de valoroși, fiind mandră de ascultătorii noștri fideli și sper ca și dumneavoastră cei care sunteți din zonă, într-o bună zi să deveniți ascultători ai postului de radio. Vă mulțumesc și vă felicit pentru orașul superb pe care îl aveți!”

Nicoleta Nicolae: „Doresc să-mi exprim recunoştinţa față de Mioara Gram, în a cărui emisiune am crezut încă de la început și care m-a introdus în marea familie a Radio ProDiaspora. Pe această cale doresc să le mulțumesc lui Robert Landmann și Ecaterinei Câmpean, directorii postului de Radio, pentru oportunitatea de a fi parte din această mare echipă. Astăzi ne-am adunat aici cu o conștiință de grup, care are o motivaţie… Indiferent de motivaţie – grupurile de oameni care se formează în jurul anumitor idealuri sau obiective, la un moment dat descoperă forța unității. Așa s-a întâmplat și cu noi. Noi am devenit conștienți de această forță, iar când am început să ne bazăm pe forța unității lucrurile au devenit mai bune și ușor realizabile. Ca să realizezi o emisiune îţi trebuie foarte mult timp. Pentru un singur om este epuizant, dar dacă ai oameni alături de tine, totul devine mult mai frumos. Doresc să subliniez în ce a constat forța unității în grupul nostru. Fiecare emisiune are la bază o fază de cercetare şi analiză a informației, după care, ne consultăm între noi, reflectăm la implicațiile temei, după care acționam și implicăm cât mai mulți ascultători să contribuie cu expresia lor.De fapt, fiecare ascultător contribuie cu ceva la bogăţia emisiunii, astfel că grupul de colaboratori este mult mai mare în realitate, dar are la bază un nucleu format din 6 persoane. Totuși cea mai grea parte este partea realizatorului, a Mioarei Gram, care orchestrează atât de frumos totul încât să iasă emisiuni foarte apreciate. Și celelalte emisiuni sunt la fel de calitative, dar aici diferă abordarea și numărul de forțe implicate. Astfel simțim că s-a creat o comunitate de interes pentru această emisiune. Cu ajutorul ciberneticii, spaţiile sociale s-au extins și s-au transformat. Astăzi oricine poate să interacționeze în funcție de interesele pe care le are cu parteneri de discuție, poate să-și aleagă grupul de discuţie și interacțiune, să stabilească diferite contacte, să dialogheze după bunul plac, poate renunța în orice moment la grup, se poate subscrie în mai multe grupuri în acelaşi timp. Este o realitate pe care o condividem cu toţii, o cunoaştem şi pe care o acceptăm.

Modul de comunicare s-a transformat cu ajutorul calculatoarelor, conexiunile sunt nelimitate în timp real, internetul devenind un instrument perfect pentru a uni oamenii prin comunicare; comunicare care nu mai are limite sau hotare.În acest sens hotarele între ţări. Naţiuni şi rase au fost eliminate. Însă această comunicare a pornit din real şi s-a exprimat în virtual, generând un cyberspaţiu. William Gibson descrie acest concept de cyberspaţiu: «O halucinație consensuală experimentată zilnic de milioane de operatori legitimați, în toate națiunile… O reprezentare grafică de date abstracte receptate de la toate computerele conexate. O inimaginabilă complexitate. Linii de lumină înșiruite în nonspațiul minții, mănunchiuri de constelaţii de date. Ca luminile unui oraș aprinzându-se…» Și continui eu, fiecare dintre voi, este o lumină a acelui oraș.

Într-un astfel de spaţiu ne-am cunoscut şi noi în care fiecare dintre noi este o luminiţă, o scânteie. Acum facem un pas în sens invers, invitându-vă dintr-un spațiu virtual într-un spațiu real, pentru a aprinde aceea scânteie. Înainte de a încheia aș dori să subliniez faptul că beneficiile noilor tehnologii aplicate pe larg presupune perfecționarea caracterului, la nivel individual și colectiv. Amploarea acestui fapt ar duce fără îndoială la maturizarea omenirii, şi ar însemna asumarea responsabilității.În momentul de față, aceasta este cea mai mare provocare.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că cine ești trebuie să coincidă cu cu ce spui că ești, și cu ce faci, astfel vei avea o identitate clară, transparentă, oferind încredere celorlalți. Numai așa o persoană poate demonstra integritate de caracter, când la aceste trei nivele de conștiință omul își aliniază cele trei cerințe:, a spune, a face și a fi. Vorbim de atingerea unui prim nivel de unitate, care este un nivel individual, unde omul este coerent cu ele însuşi. La un nivel superior, putem crea o unitate mai mare, cu cei din jurul nostru, cu familia, prietenii, colegii, vecinii, dar doar dacă și ei sunt angrenați în acest proces de creștere având dorința de aliniere a conștiinței, inspirând încredere. Vedeți și aici liantul de legătura este tot încrederea, pentru ca pe aceasta se bazează relațiile dintre oameni, pe încredere și respect reciproc. Și chiar și mai departe de noi, de grupul nostru restrâns, la nivel de grupuri mai mari, de comunitate sau naţiuni, se poate ajunge la unitate și colaborare, tot prin încredere. Iată noua frontieră a omenirii de cucerit”. Continue reading „Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora – De la virtual la real” →

Corneliu NEAGU: Hanul dintre meri

De sus de pe deal coboram în derivă,

tăiam serpentinele-n curbe pieziș,

nimic nu părea să îmi stea împotrivă,

scrâșnea anvelopa rulând în pietriș.

Zăream acareturi urcând dintre meri,

cu turlele-ntoarse-n apusul târziu,

și râul curgând printre plopii stingheri

cu unde pictate în mov sidefiu.

E hanul – șoptea din adâncuri o voce,

te-așteaptă s-ajungi la masă bogată –

creștea dinlăuntru o foame precoce,

iar drumul părea mai lung, dintr-odată.

Vedeam cum se-ntinde alene în zare

orașul în care cândva m-am născut,

părea, dintre meri, în apusul de soare,

doar umbra rămasă din visul pierdut.

Pun capul pe masă și gândul mă duce

spre casa străbună, în zbor neoprit,

mă simt readus peste timp la răscruce,

privesc înapoi și rămân împietrit.

Copilul timid, ce pornise în viață,

renaște în mine, venind din trecut,

vrăjit de mirajul apus se agață,

dar moare-n prezentul complet neștiut.

O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,

părinții și frații plecat-au demult,

din ceruri renasc, prea sfântă icoană,

voi duce-o în suflet cât încă mai sunt.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

6 august 2019

Adina POPESCU: Zboruri în Lumina (poeme)

Nu se întorc ploile din drum, aripa Frigului împietrește în pragul luminii,
se răzvrătesc apele veștejite,
nu e margine la frunze, nici țărm la frig florile și leagăn în culori,
melodiile triste, plâng păpădiile,
rugăciunile în pragul bisericii în zi de duminică,
ard tăcute Izvoarele lumini în altare,
fulgere sunt lame de coase, franjuri peste cerul despovărat de coroane regale,
din toate petalele ploii iarba-i smarald,
vântul tulburat apleacă în genunchi corole,
în grinzi se ascunde ciocârliile, tac,
înfrigurate soapte vatra le ascunde
în boabele jarului ,lemnul înfrunzind!
crengi, rubine saltă în hore peste pereți de întuneric ,pe lângă icoane, ca întru-n leru-i ler tăinuit,
rugăciunea iubirii ascunse în priviri mă arde,

Dumnezeu al iubirii !
înflorește-mi în mâini floarea de mir!
nu mi-e primăvara strai,
luna verii-i o coroană peste plâns vechi de miei, pietre, piatre,,,,
toată bruma e poiană îngerilor alungați din cer,
numai înfloritul tei te amăgește între pânze de arome,
să îți vezi chipul dragostei împodobindu-mi ochii cu fragedă ninsoare,
lumina mi-e dar, podoabă în privirile tale ,

o, de nu te-aș iubi!
Hotarele ploii aruncă hotare,
te voi pierde între cioburi de ploi
frângând aripile?
atinge-mi Inima topindu- se într- o clipă rătăcită în cântecul măiestriei
și îți va fi floare de stâncă, mătase învingând Viscolul,
atinge-mi inima,
cu blândă rouă,înflorește-o în flori pelinului,
o, de plumb topit se învelesc potecile în frig ,
o pânză de întuneric, tăios veșmânt copacilor ,
se frâng!
duminică în raiul ploilor,
în plâns de flori, deschide poarta Raiului ,
un curcubeu între culori s-ar limpezi
și aerul ,firmituri senine descătușate în umbrele subțiri ar trece Vadul către Tine !

Gândește- te ca o frumusețe a unui zbor ,
ca un dans al singurătății în care se ascund ciocârlii ,
ca un zbor al fluturilor
în jurul jarului colorându-si cu vise culorile, dăruind timpului tăcerile ,
cuib crengilor viscolite ,
Dorul argintiu să ți se închine cum floare apusului înflorind pe stânca seninului pentru Dorul înaltului!
de a săruta nesfârșitul?
dorul ,dorul cheie întristărilor să deschidă Porțile Raiului înflorite în țesături de lacrimi ,,,

și îngerii plâng!
și frunze cad!
slăvită dragoste,
ca unda clară în lumini
ți se cuvine limpezind tăcerile pietrei ,
în strai subțire stelele te îmbracă
și noaptea te cuprinde în catifele,
ghirlande luna îți așterne pe drum ,
pasărea -luceafăr îți dă ocol să nu te rătăcești de adevăr ,alesul,tu!
singurul Ales al sufletului meu ,
gânduri astrale îmi porunceau vindecare inimii, câmp în vânt ?
Unde este iubirea ?
Graal plin de cer,prea greu mâinilor mele ,
cu toate umbrele te cer,
însoritele bucurii abia se descoperă ochilor mei, te simt înfrigurat ,
te voi atinge ,nu lângă tine tot ce voi atinge aripa caldă va fi ?
vietățile ale așteptărilor ce le -am strâns în atâtea secetoase singurătăți ,,,
mă vei iubi ?
vei schimba chipul nopților pe flacăra binecuvântată dragostei ?
frunze vii mi s-au zbătut pe inimă ,
fluturii, aripi ale nesomnului,
greierii prin toate toate cotloanele sufletului așteptându-te să cânte ,
cer pictat, fulgere în vitralii prinse curcubeul rupt din ploi ,
fi- vor toate în izvoare,
cioburi cristaline în duminici,
clopote în argint chemând de slavă curgerea râului, ce mi se știe întreg zbuciumul ,

Doamne, cum se stinge chipul vântului pe pragul bisericii !
mă întreabă rouă unde mi -am rătăcit lacrima
Izvorului,
zâmbesc icoanele, zâmbesc sub o licărire de soare,
Speranța nu este mereu bobul de lumina ?
arde, se destramă în fire ,păienjeniș de iubire, noaptea în trenă de stele învelește pădurea, candelabre fosforescente să îți lumineze Calea spre inimă,
ziua își trimite licuricii să te aștepte pe țărmul cu fluturi ,

floarea e dragostea!

Continue reading „Adina POPESCU: Zboruri în Lumina (poeme)” →

Dorel SCHOR: Telefon la psihiatrie

Vreau să vă povestesc, foarte indignat, ce mi s-a întâmplat recent, adică azi dimineaţă, când am telefonat la Casa de sănătate „Mensana” şi am cerut să mi se facă legătura cu doctorul Cucu cu care vroiam să discut într-o chestiune particulară. Mai bine zis, chestiunea particulară era a lui, nu a mea, pentru că omul avea nevoie de mine şi nu eu de el. Aşa că am telefonat la spital şi am cerut să vorbesc cu el.

– Doctorul Cucu nu e la lucru, m-a informat centralista, pentru că s-a mutat şi şi-a luat câteva zile libere ca să mai aranjeze casa, să mai dea un var, să mai bată un cui, ştiţi cum vine chestia, într-o casă nouă sunt un milion de treburi fără de sfârşit şi fără de început.

– Bine, am spus, atunci vă rog să-mi daţi noul număr de telefon, că la cel vechi răspunde altcineva….

– Asta e foarte normal, a fost de părere centralista, când te muţi la o adresă nouă, laşi vechiul număr de telefon la adresa veche, mai ales că nici nu era al lui, el stătea acolo cu chirie, adică provizoriu.

– Bine, domnişoară, voi suna la adresa nouă, numai fii matale bună şi dă-mi numărul cel nou.

– Nu vă supăraţi că vă spun, dar nu am voie să dau numărul de telefon la niciun pacient şi, în general să dau relaţii. Telefonul mobil îl aveţi?

– Nu… Mi-l dai dumneata?

– Nu vi-l dau, doar v-am explicat că nu am voie să-l dau la pacienţi…

– Înţeleg, e foarte normal, numai că eu nu sunt pacient. Sunt un coleg de-al lui, tot medic, dar nu psihiatru. Aşa că nu e cazul să nu fie voie…

– Indicaţia este că e interzis, nimeni nu poate să ştie dacă la telefon e un Napoleon adevărat sau fals.

Fata avea dreptate, cel puţin teoretic, aşa că i-am spus:

– Ai dreptate… O să te rog altceva. Eu sunt acum la policlinică, în cabinetul meu. Telefonează dumneata la centralista noastră, colega matale, şi cere să vorbeşti cu mine. Aşa vei fi sigură că nimeni nu vrea să te păcălească. Şi comunică-mi numărul lui de telefon. Bine?

– Nu e bine… N-avem voie să înteţinem convorbiri particulare cu persoane străine sau bolnave. E strict interzis!

Continue reading „Dorel SCHOR: Telefon la psihiatrie” →

Nastasica POPA: Legenda Cascadei

Prin vibrații dansează, tăcerea în vuiet
Și-o cădere de stele-n amar potcovite,
Nesfârșită trăire prin fragede clipe
Hârjonite de fluturi, în trup istovite,
Infidelă privire, pe vale un șuiet.

 

Fără scopuri anume, bezmetică-n gânduri
Sub granitul din munte, cu răni desfăcute,
Pare-un plâns de fecioară,cu fața lividă,
Pe trup, ușor albăstrit, curg bucle plăcute,
Dintr-un Azur despletit, sclipirea-i din prunduri.

Aer fals mai respiră în zbor către seară
Și cu-n glas ca de fiară ce curge la vale,
Urlă a disperare, nimic să-nțeleagă
Adună legendele ce îi stau în cale.

Clocotite izvoare se strâng în cascadă
Ca un voal de mireasă ce lunecă-n hăuri,
Spulberat în cădere de vânturi rebele,
Vrea să spun-o poveste adusă de vremuri,
Cu o fată săracă… prin timp o arcadă.

*****

Vântul tresare timid… în loc se oprește
S-asculte râul doinind legenda miresei…
-Tare de mult a trăit… o fată cuminte
In pădurea de cetini,o fiic-a metresei
Ce-a slujit pe la curte… și singur-o crește!

Se-ascunde de vremuri în ceasuri absente,
De săteni prigonită-n trăiri ologite,
Pe sub creasta de munte și-aduce pe lume,
O mândrețe de fată ce-avea să agite
Ape repezi de munte, cascade-n torente.

În credință și patimi își creste copila,
Mângâiată-i de stele,scăldată de râuri,
Alintată de frasini și poiene cu flori,
Cămășuță-nflorată la mijloc cu brâuri,
Peste umeri curg bucle… i-a pădurii pupilă.

Cât e ziua de lungă, desculță-i prin iarbă
Și-apoi mierla ascultă și-o-ntrece în triluri,
Rozmarin și lavandă, măicuței culege…
Când soarele scapătă, aruncă din voaluri
Mai sus… spre izvoare, de-ncep ca să fiarbă!

Continue reading „Nastasica POPA: Legenda Cascadei” →

Laura OPARIUC: Insula ei…

Pași de zei nu mai sunt
prin insula Afroditei,
doar pași de om mărunt
fură apatic nisipul clipei…
Caut semne-n zadar
în larg și la mal,
veșnic hotar,
asprul, magicul val…
Stâncile mari dintre ape
mai spun vechi povești,
mitul e mai aproape,
toate sunt mai firești…
Doar spuma spartă
îngână în pietre
un cântec de vrăjitoare
în culori de apă,
de patimi și de chemare…
În nopți magice,
marea aduce pe val
scoici uriașe,
o dată în an vin din zare
chiar pașii Afroditei,
atât de frumoasă,
prin pulberea clipei
vine acasă,
pe insula ei…
Scăpând din năvoade
la răsărit de stele,
apa o sloboade
lumea să-nșele …

Rămâi mut oricum
în lumina porții,
între două lumi,
pe trotuarul nopții…

—————————-

Laura OPARIUC

3 august 2019

sursă foto, Creative images

Ioana CONDURARU: Trăiri

Trec alene gânduri, gânduri
Dintr-o altă galaxie,
Picurând mărgean pe rânduri,
Într-o dulce simfonie,
Iar în suflet loc își face,
Dorul timpului trecut,
Înțepând cu zeci de ace,
Sufletul care-a durut.
Ce e viața? Ce e omul
Întrebări se cuibăresc,
Erodând tot mapamondul
Într-un joc copilăresc,
Când de fapt e mai simplu,
Prin cuvântul: Mai iubesc.
Râuri curg printre cuvinte,
Lăsând pietrele minciunii,
Erodate pe morminte,
Sub sceptrul clar al lunii,
Căci din sfinte sentimente,
Doar acelea înfloresc,
Care știu prin fericire,
Să înalțe cânt domnesc.
Trec alene oameni, umbre
Ce se pierd în căutări
Și în urmă lasă urme,
Miilor de întrebări.

———————————-

Ioana CONDURARU

5 august  2019

Mariana POPAN: Din revărsarea zorilor…

Soarele, supărat de supărarea mea,

S-a ascuns după norii grei din curtea sa.

L-am tot privit, cu sufletul și ochii… În pământ.

-Știi, soare, lasă-mă să simt trăind, căutând

Imboldul de-altădată, desigur, cu sufletul curat,

Așa cum tu, cu multe, multe clipe m-ai tot învățat!

Nu mă-ntreba nimic, nu pune altele la îndoială,

Căci bine sunt acum, așa voi fi, fără vreo socoteală.

Numai să știi, de nourii ți-s grei,

Privește-mi umerii ce-mi par parcă mai grei!

Mai grei de nebunia unora din cer

Ce-au vrut să îi urmez. Mă bucur și mai sper

Că vreau să fiu așa cum numai tu m-ai urmărit:

Statornică, de stâncă. Clar: de neclintit!

De stelele te-or întreba de mine,

Le spune-oricând, oriunde: ”Da, sunt bine.”

Nimic din ce ai vrut să îmi arăți că e un cer

Nu mă atrage cum am crezut. Dar sper

Ca bunul Dumnezeu, de-o vrea cu-a mea credință

Să-ți lumineze calea, cum știu de biruință!

Știi bine, soare, că sunt de neatins,

În ce privește legea din abis necuprins.

Nu mai dori să-mi cauți rănile din suflet,

Știind că stelele-ți mi-au prea greșit și cuget

Că este timpul să-mi văd de-al meu destin,

Așa cum Dumnezeu mi-e singurul divin.

Să îți mai scriu ca-n vremuri? Nu știu dacă mai meriți…

Poate-s needucată. Poate vreau să mă cerți…

Ce mai contează oare, o ceartă-n plus sau minus,

Când tu ai părăsit a noastră lume… Și-ai distrus

Departe și aproape, încrederi juvenile…

Mai dureros, e vorbe de-ncrderi de copile?

Deci, pleacă și te luptă, cerul să-nseninezi,

Să readuci lumina lumii ce-o venerezi!

Nu te-aștepta să plec capul în fața ta!

Știi bine: nu este firea mea.

Când îți dorești odată, de mine să auzi,

Să știi că ochii mei n-au fost vreodată surzi…

De-i vrea să afli și altele de mine…

E suficient atât: sunt bine, dar nu pentru tine!

În calea-ți cu alai de vise vii sau moarte,

Să mergi cu-ncrederea ce-o porți… Poate… Deșarte!

Dar când dorești să știi, măcar să-ți amintești

Că om am vrut să fii, muncește să trăiești!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Elena NEAGU: Și’ atunci vreau, ca niciodată să nu uiți cum e să-ți fiu

„Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză,
Un fir de nisip,
Mai lasă-mă o briză, o undă,
Mai lasă-mă, un an …un timp…” 

Nichita Stănescu

 

 

Știu ce-nseamnă
să te doară
tâmpla cerului din noapte ,
să-mi fii Rai , dar să mă dori
și să-mi fie dor de șoapte…
Știu cum e
să-ți ningă fluturi
peste verile din suflet ,
dar să-nghețe neuitarea
ca un munte-nzăpezit ,
când râd hohote de tunet…
Știu de ce mă doare rana
depărtării dintre noi ,
ca un șiș înfipt în spate
și să ningă cu prăpăd ,
zbucium ruga către cer ,
când e ceață așteptarea
și prin gări de’abia te văd…
Și mai știu încă albastrul
cerului din ochii tăi
și eclipsa când nu-mi ești ,
chiar de în mine, far zâmbești…
Știu și ‘ acum cât ți-e de dor ,
hăul nopților târziu
și’atunci vreau ,
ca niciodată să nu uiți cum e
să-ți fiu !
Știu de ce mi-e frig când plec
și rămâi stingher ca bradul
unui munte troienit ;
c-ai să dori când cade iarna
peste toamnele din noi
și-o să mă întorc în port
și-o să uiți
să înflorești … vara mea, bine-ai venit !

——————————–

Elena NEAGU

5 august 2019