Mariana POPAN: Ochiul lui Dumnezeu

Cum ochii omului

sunt oglinda sufletului,

astfel, Dumnezeu ne privește

pretutindeni, mereu,

așa, cum suntem,

cum am fost, cum simțim

și gândim:

puțin, veritabil, ori enormități,

opace sau transparente,,

la rece, ori febril…

Ca și natura, mamă

a trăirilor noastre,

Dumnezeu ne îndrumă,

ne ceartă la nevoie,

ne sărută cu

binecuvântări…

Credința, faptele, vorbe,

toate întru crucea

sfântă, eternă,

pron viață, ca pe drumul Golgotei,

ori ca spre

staulul în care,

minune:

Mesia se va naște!

Să fim cu sufletul pretutindeni,

cum Dumnezeu este cu noi,

pretutindeni, mereu!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Noiembrie 2019

Mariana POPAN: Acasă…

Se lasă întunericul, treptat peste oraș,
în genunchi, bunele aflate în lăcaș,
se roagă, mulțumind pentru această zi,
pentru cei dragi, pentru mâine, când toți iar vor fi.

Acasă, când luna, agale salută
orașul, când lumea îndată se culcă,
e liniște în odăi, luna veghind.
Pe cer, stelele sunt gata. Se aprind,
să vegheze prin vise și imnuri de îngeri,
să aline prin munți și prin văi triste plângeri,
când rugile adună la focul din sobă,
bunicile citind basme nepoților, ce-aprobă
zâmbind, fiecare cuvânt, fredonând,
pe când Ene, bătrân, pe la gene, umblând,
cu alai de culori, cu-mpărați și cu zmei…
Acasă este leagănul anilor mei…

Acasă, Dumnezeu să aducă-alinare,
sănătate, odihnă, după lună, doar soare,
cuvântările prea sfinte și line!
Acasă, lasă mamei, Doamne, bucuria din mine!

Dor de drag și de chipu-i blând și curat,
dor de înger cu un suflet imaculat,
dor de liniști, precum doruri nespuse…
Acasă sunt în cărți, sentimente ascunse…

Acestea sunt vii. De nimeni nu vor fi răpuse!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Noiembrie 2019

Mariana POPAN: Timpul…Între noi…

Timpul…Între noi…

 

E un copac,
cu crengile
aplecate spre căile
destinelor noastre…
Când obosim, iar frunzele,
de supărare, se îngălbenesc,
să privim cerul!
Luna? Ne privește de
pretutindeni,
pe când soarele,
tu, soare, te afunzi în
tristețile tale…

Fiecare zor aduce
o speranță…
Căți zori vestesc
răsăritul tomnatic?
Plin de speranțele cerului,
pășim, odihnindune arar,
pentru admirarea fiecărei raze de soare…

Privim cerul, sperând prin
viața noastră,
viețile dimprejur,
iubind tot ce ne înconjoară!

Oriunde suntem, suntem tot…
Noi…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Noiembrie 2019

Mariana POPAN: Scrisorile toamnei

Scrisorile toamnei

 

Știi? Natură,

de câte ori ți-a scris

toamna cu gustul de mură

și cer reaprins?

Știi? Din câte spații

te-a însemnat,

dându-ți vibrații

pe cer întunecat?

Știi? Cu raza din soare

te-a încondeiat,

lăsăndu-te-n zare,

cu pași spre…Iernat?

Știi? C-o aripă-n ceruri

te-a-ndepărtat…Te-a plecat,

amintindu-ți eteruri

care le-ai întunecat?

Știi? Toamnă aurie,

rugină din vis,

plecat-ai în pustie…

Fii de neatins!

Știi? Sau nu știi

că timpul ți s-a scurs…

Nopțile reci sunt făclii,

amintind că… Te-ai dus…

… Știi?

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Mariana POPAN: Dincolo de raza lumii…

E un flux nemărginit,

fără limite și spații,

fără-a fi indefinit…

…E ceea ce s-a trăit…

Fiecare anotimp

e a vremii, legi nescrise:

e a firii reaprinse

de nescrisul legii-n nimb…

Fiecare din clipite

e a clipei trecătoare,

din secunda care-n boare

trece-n lumea călătoare…

Din a haosului cuget,

cu gândiri haotice

ne-am opri puțin prin timpuri,

galopante, aprige;

ne-am opri pe-aceeași bancă

de gândiri nepricepute…

așteptând la ne-nțelesuri…

Cine-ar vrea să le asculte?

E atât de rece noaptea,

sub senin cer înstelat,

încât inimile-n cuiburi,

de-al lor somn, au înghețat…

Amorțit-au peste ape,

vieți eterne, înghețând

ca suflarea dintre ramuri,

printre clipe reci, dormind…

E atâta liniștire, pretutindeni

infinit oglindindu-se-n izvoare,

printre munții amorțind,

printre arbori, pe cărare…

Pe cărarea amorțirii

gândurilor adunând,

mii și mii de-aceleași clipe,

în clipite re-așezând

alte mii din amintirea

veșnicului călător

din trecutul timp bătrân…

Deși viu, nemuritor…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Mariana POPAN: Valsul toamnei

Valsul toamnei

 

Din filele toamnei din viață
Au mai căzut și alte frunze…
Natura vrea să se amuze,
La glumele distinsei doamne.

 

Din stropi de rouă dimineața,
Bruma înceată s-a lăsat
Peste palat pietrificat-
Adoarme, sau începe viață?

 

Mai lasă-mi toamnă, la apus
De răsărit neobosit,
Un colb din raza-ți infinit,
… Căci soarele… De când s-a dus?

 

Am adunat din clipe ziua,
Cu clipe multe-n răsărit
De zori, să știu ce-aș fi dorit,
Din cei ce bat ca ”apa-n piuă”.

 

Am adunat și-am aruncat,
În abisuri, uitate clipe,
Uneori triste, ori acide,
Ca ele, să fie uitat;

 

Uitat momentul întristării,
Înlocuit cu-a sa speranță,
Cică… Miroase a vacanță
De clipe vagi ale mirării…

 

Va reveni cu viața-n fire,
Va reveni ca altădat:
Va reveni moment curat
Și nesperat de fericire!

 

… E toamnă… Frunzele tot cad…
Și cad ca niște pagini rupte…
Dorind pământul să le-asculte,
Cum asculta el, altădat…

Și tot pășim prin frunza toamnei…
Plângând, râzândnd ca, mai apoi
Să rezâmbim prin stropi de ploi,
Dansându-și valsu-n vântul doamnei…

Sperăm iubind, iubim sperând,
Prin a iubirii dragi puteri…
Tăcem iubind, trăim dureri,
Sperând la clipe vii, în cânt…

Cum ne-am promis în legământ!

O toamnă minunată, din puterea iubirii!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

 

Mariana POPAN: Toamna aurie

Toamna aurie

 

Ai venit, covor de aur,

peste lumea noastră-n taină,

îmbrăcând-o în rugină,

și schimbându-i vechea haină.

 

Parcurile-s înroșite

de alaiul frunzelor,

unele mai vestejite,

altele, rece décor;

 

podul viu, ca altădat,

e-mbrăcat și el, sărmanul

de alaiul stropilor,

reci și mulți, aduși de anul.

 

Anul, repetatul timp,

Parcă, mai grăbit să-mi fie,

mi-amintește-n șoapta nopții

de clepsidra timpurie.

 

Diminețile cu ceață

și cu bruma argintie,

îmi aduc aminte-n vreme

de-a mea toamnă aurie.

 

Și aștept să-și etaleze,

pe raioanele din târg

toate roadele culese

din livezi și din pământ.

 

Haideți să ne bucurăm,

dragi copii, prin frnze multe,

s-ascultăm vântul prin ele,

păsări de pe cer ne-asculte!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Mariana POPAN: Din legile nescrise…

Versuri dintr-o cutie,

cu zeci de ani în urmă,

ca legămât de vise,

stă demnă-n armonie:

o poză din cutie,

l-altarul infinit,

un zâmbet inedit,

născut prin feerie…

De tocă-ncoronată

și multe alte panglici,

în amintiri și-n suflet,

păstrate c-altădată;

pășim tot mai departe,

privind oglinda-n ochii

copiilor din preajmă,

aproape-n zi și noapte…

Pășim spre idealuri,

redescoperindu-ne,

trăind, spre amintire,

pășim printre-alte valuri;

prin viață și prin soartă,

noi trecem și zâmbim,

chiar de am fi căzuți,

sau vii, la rai, în poartă…

Zâmbim și lăcrimăm,

plângem și rezâmbim,

vorbim și ne iertăm,

iubindu-ne, purtăm

a dragostei unire,

a inimii destin,

mai dulce, ori pelin,

să fim în fericire.

Vibrați spre infinituri,

cătându-vă-n viață

destinul și esența,

din soare sau din vânturi!

Din riduri v-adunați,

zîmbind, o bucurie,

trudind, o faptă bună,

…Fiți veșnic luminați…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Mariana POPAN: Primăvara toamnei din gând imaculat…

Am uitat să adorm,
când clipitele se scurgeau
în clepsidra minusculă,
privind alung spre pom…

 

M-am trezit din nesomn,
ridicând ochii spre geam…
Am descoperit în față
chipul tău, pe o frunză din pom.

 

Te-am privit, primăvară,
soarele încâlzind puternic,
sufletele de gheață,
cu razele tot mai aprinse, afară…

 

Chiar credeai c-o să uit
despre câte și mai câte,
arar ieșind din armonia-mi,
din spatele geamului de lut?

 

E mai suavă tăcerea,
pentru a-mi auzi cântecul
din emoțiile toamnei
și ale primăverii, dându-mi mângâierea…

 

De-ai plecat, să tot pleci,
dar să știi, peste iarnă,
primăvara va-nfrunzi
ca soarele dimineții după nopți reci…

 

Lasă-ți gândul departe!
Reprivește spre cer!
Apoi, taci și șoptește-ți
Alte gânduri-mister!

 

Am uitat? Ai uitat?
E prea cald să mai văd
Că e toamnă; acum cred în
Primăvara toamnei din gând imaculat…

 

 

Pacea zilei…

 

Las cerul să-mi însenineze sufletul,

las marea să-mi limpezească rațiunea,

las liniștea să-mi aline cugetul,

las pe Dumnezeu să-mi păstreze vie lumea.

Las în urmă ce, nimic a rămas nimic,

las totul de ieri, din ce-a fost, să-mi rămână un pic…

Las brațele să cuprindă inimi iubite

ale copiilor, veritabile visuri împlinite.

Las stelele să-mi arate lumina

pe drumul ce pășesc, cu soarta-mi senină,

las ignoranța în fața întunericului,

în care, zgomotul e liniștea tăcerii…

Las limitele să limiteze limitații,

las vocile să-și audă inimile moarte,

las zadarnicul să-și scrie zadarnic,

foile goale din golul volum, năpraznic…

Las cerul să-mi vadă menire,

să-mi audă glasul, în tăcere, fericirea,

de a trăi departe de faimă…

Las liniștea să mă cuprindă în taină…

 

 

Apus de stele…

 

 

O clipă de lumină..cade..

Se face tot mai mică-n depărtări…

Nici vântul nu mai bate-

E haos şi pe alei şi pe cărări….

Mai cade-o stea..

Şi încă una pică….

E tot mai întuneric peste ea-

Căci steaua cade după ce se face mică…

O alta se preface-n meteor

Şi gata….ca un fulg topit

Se stinge şi-i trecut din viitor,

Căci fiecare stea … s-a risipit….

Deşi sunt flori de primăvară

Sub razele de soare-n depărtări,

E tot mai rece care ne-nfioară

Căci stele se topesc în ninse zări.

E tot mai frig pe cerul amorţit

Căci soarele încet se va topi

Şi-n urmă-ne nimicu-i mărginit,

Asemeni stelelor din noapte sau din zi….

 

 

Neschimbarea din suflet cu schimbul din chipul tomnatic…

 

 

Păşesc pe-acolo unde

Dumnezeu mi-a dat puterea să păşesc

Căci totdeauna din timp El

Mi-a dat curaj ca să trăiesc….

 

Păşesc pe-acolo unde cred

Că Dumnezeu-mi va arăta

De ce o frunză legănată

Învinge soarta-n toamna sa….

 

Păşesc acolo unde nicăieri

Nu-mi va şopti cum să păşesc….

Căci Dumnezeu mă va iubi

C-aşa mi-e Tatăl meu ceresc!

 

Nimic şi nimeni nu-mi rosteşte

Pe unde pot eu să păşesc,

Cât timp nu voi dormi, copiii-mi

Sunt dorinţa ce-o trăiesc.

 

Eu tac şi Dumnezeu ascultă

Tăcerea care-mi strigă-ntruna,

Pe când ei cred că-s o redută,

Sunt vie, precum este luna.

 

Ce fac, pe Dumnezeu priveşte,

Precum ce simt sau cum trăiesc…

Degeaba îmi şopteşte cerul…

Căci luna mi-e astrul cersec,

(dar cu pământul meu, frăţesc)….

 

Păşesc cum vreau, sper, ce-mi doresc,

Să ştie Dumnezeu mereu

C-aceeaşi sunt şi voi rămâne,

Statornică-n pământul meu….

 

Păşesc şi astfel eu trăiesc…

Cu toamna-n păr şi gând ceresc….

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

 

Continue reading „Mariana POPAN: Primăvara toamnei din gând imaculat…”

Mariana POPAN: De vorbă cu ploaia

Un strop duios de ploaie…
De fapt, o lacrimă a norului,
batista soarelui, se-nmoaie,
din timp apusul dorului,
a aterizat pe chip…
Mi-a pus o întrebare,
Răcitul său chp…
Deși e viu, parcă… Nu știu, moare?

– Când iei din nou
din razele de soare,
condeiul tău, ecou,
cu roua de cicoare?

Atunci, plecându-mi ochiul
spre lacrima duioasă
a soarelui de sus,
i-ofer o floare-aleasă:
– O albăstrea te-ajută,
prin geana soarelui,
s-ajungi cândva la el,
prin ochiul norului.

Să-i spui că n-am uitat
nicicând, din vorba sa,
nici gândul vechi din umbră,
dar nici chemarea-i grea.
Lăsat-am soarelui,
din zâmbetu-mi din stele.
Poți tu să îi arăți
Cuvintele-mi prea grele?

Lăsat-a din privirea-i,
sfios să înțeleagă
din dorurile mării,
din noaptea ei întreagă,
visarea să-l aline,
uitarea să-l trezească,
un viitor senin,
în vis să-l amorțească.

E toamnă… În priviri,
tomnatici devenim…
El, sus, un soare viu,
luna sub cer sublim.
Când stelele se-aprind,
rămânem depărtări,
în lumi deopotrivă,
legate printre zări;
cum luna-i spre pământ,
soarele-i viața lui,
eternul legământ
fie a crinului.
Cu elixirul lui,
mereu, eternitate,
el, sus, pe cer hai-hui,
luna privind departe…

Cum stropul, de la viață
se scurse pe pământ,
a doua dimineață,
urcă spre cer, cântând.
Cum soarele-l zări,
prin noru-i, casă vie,
prin raze lin șopti
de lună. Bucurie
se refăcu pe chipul
firav al soarelui…

Văzând videoclipul
sub cerul toamnei lui.

Din toamnă-n iarna blândă,
același soare-n luciu
privește spre cărunta
lună pe cer străluciu.

În primăvară, soare,
cu luna-n noaptea vie,
în vară, iarăși soare,
cu viață-n armonie…

La fel trecem și noi,
clipe de-o zi prin timp,
ca stropii reci de ploi,
prin vieți în anotimp…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

28 septembrie 2019