Sabina MADUȚA: In Memoriam Vasile Voiculescu

În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1963 s-a ridicat la Ceruri sufletul scriitorului martir și medicului fără de arginți Vasile Voiculescu.

Prima dată când am luat în mâini o carte de poezii semnată Vasile Voiculescu mi-a fost de- ajuns să citesc o singură strofă ca să-mi dau seama de marca de aur a poetului. De atunci Universul îmi pare mai înalt, de atunci pe cerul sufletului meu s-a ivit încă un Luceafăr.

Sunt sigură că prin anii 1956-1958 studentă fiind la București paşii ni s-au intersectat prin parcurile Elefterie sau Cişmigiu, poate că am trecut pe lângă el fără ca tinereţea mea să-l recunoască. Destinul mi l-a descoperit altfel şi la rândul meu vreau să-l descopăr oamenilor, acelor oameni care nu visează numai „Americi” ori Regate opulente, dar nu regatele spiritului: Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Arghezi! Dacă-i vom străbate toate itinerariile vom fi în egală măsură răsplătiţi citindu-i „Poeziile”, „Nuvelele fantastice”, romanul „Zahei Orbul” dar şi piesele de teatru. În toate vom simţi aproape de sufletul nostru pe omul care le-a scris înmuindu-şi condeiul de-a dreptul în inimă:

„Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană

Şi-mi bate-n ea tot gândul asemeni unui puls;

În inimă de-a dreptul o-nmoi, păstrez o rană

Din care nici o forţă săgeata nu mi-a smuls”

(Sonetul 89)

O inimă sinceră şi bună cum numai sfinţii şi martirii pot avea. Sfânt şi martir şi totuşi Om, căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin, medicul scriitor ne-a lăsat comori inegalabile, unice.

Omul şi opera, un tot fără discrepanţe.

Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria sa conştiinţă. Misionarismul în care s-a implicat încă de la începutul practicii medicale i-a făcut pe contemporani să-l numească „doctorul fără de arginţi”. Scrisul său este pentru cine îl aprofundează o continuă comunicare cu divinitatea. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute, în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire.

Continue reading „Sabina MADUȚA: In Memoriam Vasile Voiculescu”

Sabina MĂDUȚA: Interviu cu Arşavir Acterian – Poetul unei năluci

Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.

***

Sabina MĂDUȚA: Stimate domnule Arşavir Acterian, începeţi scrierea Jurnalului în anul 1929, continuaţi până în 1945 şi deodată o pauză. Reluaţi însemnările din 1966 şi continuaţi până în 1988. De ce aceste întreruperi?

Arşavir ACTERIAN: Din 1946 devenisem negustor de cărţi şi deschisesem un magazin împreună cu prietenul meu C. A. Donescu. Soţia lui, dna Donescu, stătea în magazin şi vindea, iar eu eram acela care trebuia să aducă marfa în magazin, adică să umblu după cărţi rare, după cărţi vandabile şi asta mă confisca total, nemaiavând timp şi pentru Jurnal.

Sabina MĂDUȚA: Pe de altă parte dumneavoastră aţi şi publicat în presa vremii…

Arşavir ACTERIAN: De la început mi-am risipit articolele prin diferite publicaţii cum ar fi: Vremea, Ulise, Axa, Discobolul, Da şi Nu, Fapta şi altele.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că dumneavoastră aţi fost arestat şi condamnat. În ce împejurări?

Arşavir ACTERIAN: Am fost întrerupt în plin exerciţiu al profesiei de anticar, luat şi dus la Malmaison, unde mi-am lămurit cauza arestării mele. Eu fusesem coleg de şcoală cu Constantin Noica, pe atunci urmărit ca şi alţi intelectuali de seamă pentru diverse chestiuni de cultură cu implicaţii politice. I-aş aminti pe Ionel Teodoreanu, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, pe Barbu Slătineanu, care a murit în timpul anchetei, pe Mihai Rădulescu, care s-a sinucis acolo.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că nu acceptaţi idea răzbunării, că respingeţi legea Talionului, amintind de Mircea Vulcănescu, care s-a jertfit rugându-se să nu fie răzbunat pentru suferinţele sale. Pătimirile însă nu le-aţi uitat…

Arşavir ACTERIAN: Mi-amintesc de prima anchetă petrecută în subsolul unei clădiri, o pivniţă mare ce avea la mijloc o droaie de ustensile necesare unor torturări fizice. La sinistra reprezentaţie au fost prezenţi bineînţeles anchetatorul şi vreo şase civili care mi-au pus tot felul de întrebări. Răspunsurile mele fiind nesatisfăcătoare şi nesatisfăcându-i, s-a dat ordin celor doi măgădani prezenţi să înceapă spectacolul, tortura. Măgădanii m-au bătut la tălpile picioarelor. Am rezistat cât am rezistat, după care am început să urlu. Au continuat să mă lovească până când mi-am pierdut cunoştiţa. M-au luat apoi pe sus şi m-au dus în camera unde mă aştepta un coleg de suferinţă care trecuse deja printr-o similară încercare. Bietul meu partener de puşcărie mi-a aplicat un prosop muiat în apă rece pe picioarele mele umflate, timp de o săptămână şi mai bine, până când am putut face câţiva paşi prin sinistra mea reşedinţă. Mult mai tânărul meu companion de reşedinţă mi-a spus că am scăpat uşor, povestindu-mi mult mai grelele încercări prin care trecuse. Bietul băiat se purta cu mine dumnezeieşte, până ce m-am înzdrăvenit. Am fost judecat, condamnat şi expediat de la Jilava la Aiud şi eliberat odată cu mai toţi condamnaţii politici pe 30 iulie 1964.

Sabina MĂDUȚA: Aparţineţi unei generaţii care a dat nume ilustre culturii române, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Constantin Noica. I-aţi avut ca profesori pe Nae Ionescu şi Ion Barbu, aţi avut prieteni ca Emil Botta şi Marietta Sadova şi sunteţi frate cu Jeni Haig Acterian. În articolele din presă şi chiar din „Jurnal” vă referiţi cu dragoste la personalităţile pe care le-aţi cunoscut îndeaproape. V-aş rămâne recunoscătoare dacă din mierea şi pelinul amintirii aţi recompune pentru noi figura scriitorului martir Vasile Voiculescu.

Arşavir ACTERIAN: Vasile Voiculescu, doctor în medicină, a fost şi poet, unul din cei mai mari poeţi ai noştri, ca autor al Sonetelor scrise spre sfârşitul vieţii, a colaborat activ cu poezii la revista „Gândirea” şi a dat la iveală multe volume de poezii în stil oarecum tradiţional până la vârsta pensionării, după care i-a uluit pe criticii pretenţioşi prin ciclul Sonetelor, aparent asemănătoare cu cele ale lui Shakespeare, dar care vibrau intens prin substratul lor religios. Creaţia doctorului Voiculescu nu se limita la poezii, desfăşurându-se prodigal şi uluitor de captivant în „Povestirile fantastice”, urzind şi un roman intitulat „Zahei Orbul” care te uluieşte prin clarviziunea autorului. Acesta, înainte de a fi arestat şi condamnat, evocă scene de puşcărie, figuri de deţinuţi cu ticurile şi reacţiile lor variate de ai crede că autorul romanului la care mă refer nu se poate să nu fi trecut pe la Jilava, Gherla sau Aiud.

Sabina MĂDUȚA: Când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe scriitorul Vasile Voiculescu?

Arşavir ACTERIAN: L-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când, după câţiva ani de concentrări împreună cu C.A. Donescu, nemaiputând lucra el ca avocat, eu ca publicist, ne-am hotărât să activăm ca anticari de cărţi. Din iniţiativa Fundaţiei Carol I, văduvită atunci de subvenţii, s-au construit vreo cinci magazine pe terenul ce-i aparţinea şi unde mai târziu s-a deschis o grădină de vară. Magazinele erau închiriate pe o sumă bunicică de bani, pe o perioadă de cinci ani. Prietenul meu Donescu împreună cu soţia lui şi-au vândut maşina şi au închiriat unul din aceste magazine, celelalte din câte îmi amintesc fiind alături de noi: un negustor de icre negre, o farmacie, o librărie şi încă o prăvălie uitată de mine. Prietenul meu a pus biblioteca lui la bătaie şi eu pe a mea. Revenind la Vasile Voiculescu, biblioteca lui a fost una din primele surse de aprovizionare şi nu exagerez să spun de mare atracţie. Poetul locuia într-o casă din strada Dr. Staicovici în care, zice-se, ar fi locuit mai demult Mihail Kogălniceanu. Prima dată când l-am văzut pe poetul Sonetelor era o zi foarte friguroasă, în preajma Crăciunului. Voiculescu m-a dus la bibliotecă. Am rămas năuc de ce am văzut acolo: filosofie, teologie, biologie, poezie, romane, folclor etc. M-am grăbit să aleg cât puteam căra într-un rucsac sau o geantă burduf. N-a fost nevoie să aleg prea mult ca să fac un maldăr de cărţi, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că-i venea greu să se detaşeze de avuţia lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înţeles uşor asupra preţului, eu necăutând să mă îmbogăţesc de pe urma greutăţilor financiare ale unui om pe care-l respectam şi-l iubeam, iar acestuia nefiindu-i în fire să se tocmească. Vasile Voiculescu era atunci bolnav. Aflasem asta de la alt doctor, Constantin Daniel, care a fost şi el un eminent doctor, totodată un erudit, tobă de carte, ştiind limba hindusă, pe deasupra elinist. A fost o bună bucată de vreme preşedintele Asociaţiei de orientalistică. Amândoi au fost buni creştini, fără să bată toba cu creştinismul lor. Dragostea de oameni şi smerenia primau în viziunea şi comportamentul lor.

Continue reading „Sabina MĂDUȚA: Interviu cu Arşavir Acterian – Poetul unei năluci”

Sabina MĂDUȚA: Sonete (1)

M-AM RESEMNAT CU GREU

 

M-am resemnat cu greu, cu îndârjire,

Cu buze strânse-am refuzat otrava,

Zbătându-mă din greu cu-mpotrivire

Nevrând să-i gust durerii slava.

 

Plesnită aspru peste ochi şi gură

Înfrântă de oprelişti fără număr,

M-am prăvălit, nemernică făptură,

Căzută în genunchi,fără să murmur!

 

Acum merg liniştită ca asinul

Nainte, înapoi cum vrea Stăpânul,

Mi-e caldă suferinţa ca o soră

 

Nu se-ntrevede drum în depărtare,

Ascunsă-i deocamdată orice zare,

Mă las vârtejului stârnit de horă!

 

 

CE FOC APRINZI CU ARGINTUL DIN PENIȚĂ

 

Motto:

Și umbră în tot locul,de tine-alături sunt,

Căci umbra  e ecoul luminii pe pământ.

                                                  (V. Voiculescu – Sonetul 41)

 

Ce foc aprinzi cu-argintul din peniţă!

O viaţă dac-aş arde e puţin,

Să mă pătrund de nobila ta viaţă,

Să mă pătrund de nobilul tău chin.

 

Ca Solveig, dăruită cu credinţă

Pe puntea aruncată de destin,

Renasc din coasta ta ca o fiinţă

De-aceleaşi întrebări să suferim.

 

Nu-s temerile pentru noi măsură,

Nici lumea n-are clasice tipare,

Pendulă între dragoste şi ură

Stă numai Timpul nemilos. Tresare,

 

El, care leagă şi dezleagă totul;

Nemijlocit, stăpânul şi despotul.

 

 

CHIAR MI-A FOST DAT?

 

Chiar mi-a fost dat să le trăiesc pe toate,

Cruci peste cruci, golgote, laţ de ştreang?

Cerescul şi Lumescul sunt aproape

Nedespărţite precum Ying de Yang.

 

Chiar trebuiesc trăite pân-la capăt,

Fără-ndurare, fără vreo ieşire?

Pe drumuri fără-ntoarceri iarăşi scapăt

Deşi, e scris în inima-mi iubire!

 

Doar când citesc şi scriu,atunci îmi vine

Pergrinând pe mări şi prin sahare

Să zbor ca pasărea în depărtare…

 

Dar dintr-un pat cu gratii lângă mine

Se-aude plânsul mamei „au, mă doare”!

-Ca săgetată mă dau jos din soare!

 

 

ÎN MAREA DE CUVINTE 

 

Un tânăr Inorog zburdă-n vâlcele

Pădurile, câmpiile sunt bete,

Eu după el mă iau cu dor,cu sete,

Dând bice repezi, versurilor mele.

 

Cu torsul lui de-un alb imaculat

Apare şi dispare dintre fagi

Cu cornul şi cu ochii lui cei dragi

Vreau să-l momesc la mine în palat.

 

Continue reading „Sabina MĂDUȚA: Sonete (1)”

Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității

Puține sunt momentele covârșitoare din viața unui autor. Ele constau în întâlnirile providențiale care i-au fost date și care au rămas adânc încrustate în memoria afectivă. „Cartea Sabinei” ilustrează acest adevăr și faptul că autoarea a decis să evoce aceste întâlniri memorabile, de natură să ne facă martorii peste timp ai acestor clipe de grație, este un lucru cu totul remarcabil.

Sabina Măduța este autoarea care s-a impus în literatura română prin astfel de evocări ale unor personalități de excepție ale neamului românesc: Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Vasile Boroneanț, Aristide Dobre, Gabriela Defour Voiculescu, Ion Ioan Diaconu, Pan M. Vizirescu, Lena Constante, Ana Blandiana, Ioana Stuparu, Melania Cuc, Viorel Boldiș și alții.

Interviurile realizate de autoare cu mari personalități, emisiunile televizate, ca și cărțile editate până în prezent, au rămas mărturii excepționale pe care Sabina Măduța le pune la dispoziția cititorilor în această carte evocatoare, care atinge genul memorialistic, dar vine și cu creații inedite, amintiri din propria copilărie sau evocări ale străbunilor săi. Și în plus, cu Pagini de Jurnal remarcabile.

Ar fi de prisos să menționez importanța și bogăția informațiilor pe care le aduce Istoriei Literaturii Române prin aceste mărturii. Ceea ce face acum Sabina Măduța este de a ne împărtăși, de a ne oferi din avuțiile sale, strânse cu migală în lacra inimii, socotind că a te bucura singur de un lucru frumos și folositor nu-ți aduce plinătate de spirit. Ea este bună conducătoare de poezie și de proză și tot ce a trecut prin ea și a lăsat urme luminoase ne dăruiește, să ne bucurăm și noi.

În consens cu motto-ul semnat Fănuș Neagu, despre imensa personalitate a scriitorului Vasile Voiculescu, Sabina Măduța își exprimă afecțiunea față de acest gigant al literaturii române, în Capitolul I, intitulat: „Din preaplinul inimii” , în dorința de a-l descoperi oamenilor, așa cum și ea l-a descoperit și l-a cunoscut, adică prin opera lui.

Emoția puternică ne este transmisă, mai cu seamă cea din clipa în care a avut loc impactul cu personalitatea lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră „încă un Luceafăr”.

Întreaga sa creație este o pledoarie pentru Cultură și Credință. Și mai ales, Iubirea e piatra de temelie a tuturor creațiilor sale. Pe această plajă sonetistică aparținând autorului, s-a întemeiat postum o întreagă serie de volume „o adevărată Bibliotecă Voiculescu, complementară operei”. O dată descoperit, a fost, pentru criticii consacrați, dar și pentru o întreagă pleiadă de critici și exegeți noi, o adevărată revelație.

Ca o prelungire a acestui portret, autoarea introduce un articol privind activitatea sa gazetărească intitulat „Editor de duminică”. Este vorba de seria de articole în care „îl readuce pe scriitorul martir Vasile Voiculescu în atenția cititorilor”. Transcriind aceste mărturii și documente, autoarea ni-l face cunoscut și ni-l apropie și mai mult pe acest excepțional poet martir.

 Capitolul  intitulat: „Mărturisitorii” este alcătuit dintr-un buchet de interviuri, așa cum am menționat, despre oamenii care l-au cunoscut. Începând cu Arșavir Acterian, care îl numește pe Vasile Voiculescu „Poetul unei năluci”.

Ceea ce realizează Sabina Măduța în această carte este un remarcabil portret al poetului, alcătuit din vitraliile unor mărturii ale contemporanilor săi, mărturii din care reiese caracterul ferm, excepționala personalitate, patriotismul său autentic, generozitatea de care a dat dovadă, spiritul de sacrificiu care-l determinau să nu ia bani de la bolnavii săraci și uneori să le cumpere chiar și medicamente. În perioada Primului Război Mondial, funcționând ca medic la Spitalul Militar de campanie, s-a expus acolo la unele epidemii, cum a fost cea de tifos exantematic și febră tifoidă și chiar molipsindu-se de aceste grave boli. O statură morală de neclintit. El considera Poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig, și de aceea, în 1941, când i s-a acordat Premiul Național de Poezie, el a donat banii unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.

Aceste scrieri ale Sabinei Măduța despre marea personalitate românească, dr. Vasile Voiculescu, au darul, nu numai să ne indigneze față de un regim care a eliminat în mod criminal elitele românești, dar SĂ NE ȘI UMANIZEZE, să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai pacifiști. Și aceasta, printr-un paradoxal joc al vieții și al morții.

Din toată literatura concentraționară, aceste pagini sunt zguduitoare și aproape greu de suportat. Și totuși, ele sunt reale, nu s-a inventat nimic, sunt declarații ale MARTORILOR acestor atrocități incredibile care s-au întâmplat într-o țară în care, terminându-se războiul, trebuia să domnească pacea și înțelegerea. Cruzimea omului împotriva aproapelui este fără precedent. Este o dezlănțuire incredibilă a fiarei din om.

Un alt capitol al cărții este rezervat unei creații de mare adâncime spirituală, un elogiu adus lui Dumnezeu, închinat Poetului Îngerilor, Vasile Voiculescu. El se numește: „Acatist de dragoste eternă”. Urmând ritualul acatistelor dedicate sfinților și Preafericitei Fecioare, autoarea exprimă în versuri evlavia, adorația, față de Divinitate, sub forma unei superbe rugăciuni. Nu o dată, poeta folosește cuvinte vechi, liturgice, care se mai folosesc încă în liturghii, în cântări și devoțiuni: zavistii, purcezi, prinosul, adumbrești, zăbavnic, stirpe, „culpeșei ispite”; nepregetând, glicofiluze, antimic ș.a.

Întregul text este un tezaur metaforic și eufonic care se poate recita sau cânta la Adorațiile particulare.

Capitolul intitulat „Lumina Cărții”, este o evocare emoționantă a copilăriei autoarei. Ca într-un adevărat Mozaic literar, cu nostalgie, autoarea evocă momente din copilăria sa, folosind limbajul vremii și al locurilor natale.

Autoarea evocă amintiri la persoana întâi, despre școală, tinerețe, viață. Cu o sinceritate cuceritoare, ea își declară aspirațiile, dorințele, proiecțiile spre un viitor din care să nu lipsească idolii săi: scriitorii acelor minunate cărți pe care le devora cu mare plăcere. N-au lipsit nici dezamăgirile, pentru că una sunt plăsmuirile minții omenești și altceva creatorii lor.

Capitolul III este destinat „Cronicilor de suflet”. Și prima este dedicată lui „Panait Istrati – Alexandru Talex – Un testament literar respectat”. Alexandru Talex a fost unul din marii prieteni ai lui Panait Istrati, sau, cum a fost numit, ”prietenul de cursă lungă”, de către Maia Belciu. Două spirite care se vor lega pentru eternitate.

Pagini impresionante scrie Sabina Măduța despre „Lena Constante și Evadarea tăcută”. Autoarea reproduce unele pagini din această excepțională mărturie a acestei talentate artiste și scriitoare, care a stat în închisoare din 1950 până în 1962.

Un document la fel de important este și Ultimul interviu cu Doamna Lena Constante. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității”

Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei”

Ajunsă la statura interioară și temporală a deplinei maturități, scriitoarea, editoarea și omul de cultură cu multiple valențe, Sabina Măduța, se revelează cititorilor și tuturor celor care știu să prețuiască arta cuvântului și trăirile spirituale adânci printr-un nou volum, făcându-și pe filele lui un amplu portret literar, căruia i-a pus un nume semnificativ: „Cartea Sabinei” și în care a așternut unele din cele mai valoroase sedimente ale operei sale scriitoricești. Drept preambul, ilustrează cartea cu un splendid tablou în care se străvede pe sine, realizat de prof. Cristian Petru Bălan, ce pune în lumină o frumoasă tânără care lecturează cu trăire adâncă un volum, încadrată de splendide flori suave, precum este și mesajul ce-l transmite privitorilor.

Mare și constantă iubitoare de carte încă din copilărie și tinerețe, devoratoare de literatură beletristică și de poezie, chiar din vremurile pe care le-a prins când iluminatul caselor se făcea cu lampă, Sabina Măduța și-a pus în turnul de fildeș al sufletului său și i-a idealizat pe scriitorii preferați, lectura devenindu-i cea mai însemnată hrană spirituală. A citit cu pasiune și voluptate cele mai însemnate volume din literatura românească și străină, care i-au fost călăuzitoare cu prisosință destinului său literar. Textele alese de autoare pentru această antologie n-au fost selectate la întâmplare, ci vin să înfățișeze cele mai îndrăgite personalități literare și culturale asupra cărora Sabina Măduța s-a aplecat cu cinstire și uneori chiar cu venerație, pentru a le evidenția strălucirile diamantine ale spiritualității și creațiilor lor. Într-una din poeziile sale, autoarea ne destăinue obârșia numelui său, de care a fost mândră întotdeauna; „Am fost botezată Sabina/ așa-i plăcea preotului/ să le dea nou-născuților/ Nume latine./ Dar când el s-a trezit/ Înflorit pe buzele dragostei/ Și-n inima iubiri de Țară/ Am înțeles gândul părintelui Vasile Goldiș/ Când m-a botezat Sabina” (din poezia „Nomen”)

Străbătând cu prioritate itinerariile regretatului Vasile Voiculescu, scriitoarea îi închină acestuia un doxologic Acatist de dragoste eternă, prin care luminează nimbul sacru al poetului îngerilor, precum și evocarea într-un alt volum a luminii și dogoarei „Rugului Aprins” în care s-a mistuit și s-a transfigurat conștiința, credința și atitudinea civică a lui Vasile Voiculescu. Aceeași admirație a avut-o și pentru marea personalitate literară și ecleziastică a lui Bartolomeu Valeriu Anania, căruia i-a găzduit în editura „Florile Dalbe!, pe care a întemeiat-o și a condus-o în București, reeditarea valorosului volum memorialistic

Rotonda plopilor aprinși, în anul 1995.

În interviul plin de miez și de strălucire ce i l-a luat energicului scriitor și sacerdot la Mânăstirea Văratec, în anul 1992, Sabina Măduța îl conduce pe venerabilul interlocutor pe potecile unor tulburătoare destăinuiri despre unele momente esențiale din viața și trăirea sa tumultoasă ca și cleric, scriitor de elită, ca întemnițat politic în ocnele Jilavei și Aiudului, unde a înmagazinat în memoria sa prodigioasă paginile așternute mai târziu, după eliberare, ale unor opere reprezentative, precum poemele dramatice „Steaua Zimbrului” și „Meșterul Manole”, cu peste douăsprezece mii de versuri, apoi și ca observator lucid al vieții sociale și al orientărilor tinerilor în perioada postdecembristă de la noi.

În finalul interviului, Sabina Măduța îi potrivește neîntrecutului retraducător într-o frumoasă limbă românească al Vechiului și Noului Testament versul blagian Nici o larmă nu fac stelele în cer, mulțumindu-i astfel pentru lumina învierilor din cărțile sale. Dorința fierbinte de a-l readuce pe Vasile Voiculescu în memoria și conștiința contemporanilor și urmașilor a urmărit-o necontenit pe Sabina Măduța.

În volumul său „Acatist”, dedicat cu dragoste eternă lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră un sfânt al poeziei românești, prezentat în aureola sacrului și martiriului, mărturisește: „Biserică îmi ești,/ Icoană,/ Legendă deodată și mit,/ De când slova ta/ Mi-este hrană./ Sunt cer,/ Sunt pământ regăsit,/ Chipul tău mă veghează din rană.//”. Continue reading „Dorel Octavian RUSU: Cuvânt înainte la „Cartea Sabinei””

George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța

George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…

 

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un  un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm  că nu e totul pierdut, chiar la  o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc  pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în  volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor  foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi  mai cucerit! Și de ce să copiem alte  modele când ne avem pe noi înșine, buni  sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

 

Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram  fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul  clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o  noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată.  Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri  pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de  Sfintele  Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?

Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc  ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în  bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă  s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi  şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa  părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.

George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră  copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?

Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din  ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau  acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de  peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus  de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau  acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe  de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui  credincios, care  mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii  prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”,  s-a  hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere  păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat  în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug,  trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă  se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri  mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă  să apună, să mă  scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta  să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia  să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam  decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!

Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte… 

 

Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie  pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii  stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este  dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce  altă treabă aveau  decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică  când tata  a hotărât să  meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine  la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a  auzit, s-a  opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta  l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a  primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când  cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la  Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit  instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de  la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus  pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor  şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna  cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, Continue reading „George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța”

Sabina MĂDUȚA: Alpinism (confesiuni)

Am escaladat Everestul!
Mi-au trebuit ani buni
până să mă apropii de culme;
bornă după bornă,
piolet după piolet,
carte după carte,
mii de gărzi de noapte,
puncte de sprijin
ca într-un șotron imaginar!

– ,,O boală învinsă e orice carte,”
cu
Lucian Blaga

– „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!”,
cu Mihai Eminescu în „Memento mori”,

– „Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei,
Cărbunele iubirii să-l schimb în diamant.”
m-a convins marele poet
V. Voiculescu în „Sonetele imaginare”!

– Am evadat cu Lena Constante
,cea singură și singulară
vreme de opt ani într-o izolare amară!

– Am ajuns în iadul celest cu Radu Gyr
primindu-l pe „IIsus în celulă”

– Am retrăit citind
„O zi din viața lui Ivan Denisovici”

trăită la propriu de Alexandr Soljenițîn.

și

„Panait Istrati sunt eu” mi-am zis pornind

la drum lung cu celebrul vagabond!

– I-am ascultat pe marii actori:
pe Leopoldina Bălănuță
rostind
Scrisorile Luceafărului
pe scena Sălii Radiodifuziunii Române!
Delir, delir, delir!
Cum nu vii tu Țepeș Doamne!?

– Pe Ion Caramitru în sanctuarul
Atheneului Român cu „Glossa”…

Și tot acolo Rapsodia Română
a lui George Enescu
ca un cântec vechi de veacuri
vălurind spicele câmpiei române!

Pe scena Teatrului Național
Richard al II-lea:
M-au fascinat marii actori
Marcel Iureș și Oana Pelea.

– Pe o scenă mai mică
am recitat și eu poezia

„Horia” de Aron Cotruș:
„De jos te-ai ridicat
drept,vânjos, viforos
pentru moți,
pentru cei săraci și goi,

pentru toți
și-ai despicat în două istoria
țăran de cremene
cum n-a fost altul să-ți semene,
HORIA!”

 

…Și câte convorbiri
cu mari personalități
intrate în

„Fonoteca de aur a Radioului”

Mi-amintesc totul parc-a fost ieri!

Stau de vorbă cu ei,
cei duși în eternitate!

Stau de vorbă cu mine,
acum când Everestul meu
a ajuns la etajul optzeci!

–––––––-

Sabina MĂDUȚA

București-Oradea

15 Iunie 2019

 

Sabina MĂDUȚA: Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit!

 

Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle

 

Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite,  primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!

Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere,  vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost  tipărite în România, venind să contrazică  și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși  mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa  doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.

În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La  apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităților pe care această corespondență o conține, apreciind că n-ar fi trebuit publicate. Dar citind scrisorile, cât de drag  și apropiat de sufletele noastre ne-a devenit  iarăși poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!

Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea,care pe lângă  tulburătoarele   scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse  în volum adugă  comentariile unor personalități ca, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Zigu Ornea, ș. a. publicate la apariția volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt în același timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar și acelea mai dure, de ruptură”

Și un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.

București 28 Decemvrie 1879

Dulcea și mânioasa mea amică,

(…) Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ți săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierți și rămân robul tău pentru totdeauna.,,\ Emin

Și iată ce afirmă Mircea Eliade: Eminescu:,,Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile  noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea și din sufletul românilor: (…) Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire,, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Și  cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.,, (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul,, Împotriva deznădejdii, –  București

––––––––

Sabina MĂDUȚA

Oradea, 15 Ianuarie 2019