Ocultul literar are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.
De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.
În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).
Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o Continue reading „George ANCA: Artur Silvestri, de două ori ocult(at)”
Decalogul 37 pentru ziariști
Sârbiţă (dulce la guriţă)
1000 de stări
În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.
Metoda datării astronomice a unui text din cultura populară orală este respinsă de cei ce susțin că folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesară pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însă și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, părerile pot fi și mai divergente. Părerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele păreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu