Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însușiri (spiritul de observație, ideile dezbătute, limbajul întrebuințat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă și armonioasă, contribuind la formarea stilului și la punerea în evidență a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puțin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincție între scriitorul artist și scriitorul povestitor. Totuși, chiar în marile literaturi identificăm artiști mai degrabă cu vocația povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate.

Făcând această afirmație nu-i am în vedere pe povestitorii de meserie (H.Cr.Andersen, frații Grimm sau Petre Ispirescu), ei înșiși artiști de-o factură aparte – cea a basmului mereu încântător și de-a pururi nemuritor, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artiști care narează scene de viață cu cuceritoarea ușurință cu care oamenii obișnuiți se mișcă, respiră și mănâncă…

Iar literatura rusă este plină ochi de adorabili povestitori. Firește, primul în seria acestora este Nikolai Gogol, cel din a cărui Manta vor ieși adevărați titani și cel care niciodată nu și-a dezmințit excepționala înzestrare de povestitor (ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil, în pofida paseismului său), nici în grațioasele scrieri ale tinereții – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu (Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul, Mantaua), pentru ca în comedia Revizorul și, mai ales, în romanul neterminat Suflete moarte să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate și meșteșugul înaripat al acestuia de-a transmite cititorilor opiniile sale.

Iată „fermecătoarele povestiri cu draci și vrăjitoare din Serile în cătunul de lângă Dikanka” (Dumitru Solomon în Prefață la Mirgorod) unde, cu grație și dezinvoltură, Gogol și-a diseminat fantasticul său încărcat de umor și duioșie, dar iată și povestirea Vii, povestire despre care criticul Bielinski avea să noteze la vremea aceea că fantasticul nu i-a prea reușit autorului, întrucât acesta a oferit un abuz de amănunte despre Vii, mai marele spiridușilor, încălcând astfel regula potrivit căreia o fantomă descrisă detaliat își pierde caracterul metafizic și rămâne doar monstruoasă…

Pentru noi românii povestirea are o semnificație aparte, asta deoarece episodul cu goana nocturnă a filosofului Homa aburcat în cârca vrăjitoarei, a fost preluat de Caragiale și inclus în nuvela sa Calul dracului.

Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din pricina călătoriilor întreprinse și a șederii sale îndelungate în străinătate, totuși, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget pînă la moarte.

Este adevărat că el se simțea atras de confortul și civilizația Apusului, îndeosebi de civilizația și spiritualitatea franceză. Dar tot atât de adevărat este că, occidentalizat până în vârful unghiilor, Turgheniev dorea cu aprindere ca Rusia să-și rezolve gravele probleme de esență feudală cu care se confrunta.

Cu siguranță că ăsta-i unul din motivele pentru care el scrie Povestirile unui vânător așa cum le știm, carte care se poate spune că reprezintă piatra unghiulară a întregului său edificiu cultural-conceptual. Apar în această carte personaje memorabile așa ca Hori și Kalinîci, îi întâlnim pe moșierii Viaceslav Harionovici Hvalînski și Mardari Apolonîci Stegunov (frați buni cu cei doi Ivani certăreți ai lui Gogol), facem cunoștință cu buna moșiereasă Tatiana Borisovna și cu parazitul de nepotu-său, dar mai ales îi cunoaștem pe băieții care-și pasc caii în lunca Biejei și se dovedesc neîntrecuți povestitori despre domovoi și vodianoi.

De altminteri, acestei cărți i se datorează exilul scriitorului la moșia sa de la Spasskoe-Lutovinovo pentru o perioadă de 21 de luni, exil ordonat de țarul Nicolae I. Dar tot ei i se datorează în bună măsură și urgentarea de către țar în anul 1861 a reformei agrare (abolirea iobăgiei).

Cu toate că propriu-zis F.M.Dostoievski nu este un povestitor de talia lui Gogol sau Turgheniev, două sunt argumentele care ne obligă să-l includem în galeria celor mai iluștri condeieri ruși ai tuturor timpurilor:

            1)Dintre toți scriitorii care au ieșit din Mantaua lui Gogol, Dostoievski este artistul-gânditor căruia cultura universală îi datorează cel mai mult, nu doar în ceea ce privește strălucita sa contribuție la dezvoltarea literaturii de investigație și minuțioasă analiză psihologică, ci și în ceea ce privește prestigiul imprimat existențialismului creștin;

            2)Dostoievski cultivă cu succes fantasticul în povestirile Bobok și Visul unui om ridicol, scrieri pe care el însuși le-a intitulat Povestiri fantastice. Dar mă grăbesc să precizez că este un fantastic diferit de cel gogolian, căci – am putea spune – este un fantastic mult mai intelectual, adică lipsit de draci, spiriduși și vrăjitoare.

Povestirea Bobok, de pildă, surprinde un captivant dialog sepulcral între decedați de diverse vârste, ocupații și condiții sociale: un general, un funcționar lingușitor, o cucoană arțăgoasă, o fetișcană ușuratică, un escroc lipsit de scrupule etc., dialog din care – grație angajamentului morților că în această postură nu mai are nici un sens să mintă – aflăm păcatele tuturor acelora despre care se poate spune că la țanc și-au dat obștescul sfârșit.

Iar Visul unui om ridicol relatează visul fabulos al unui personaj fără nume, de care toată lumea râde și care taman pentru acest motiv decide să se sinucidă. Nu apucă să o facă, deoarece adoarme cu pistolul așezat în fața lui. În vis are loc o translație de planuri, astfel că personajul ridicol se vede pe sine mort, așezat în coșciug și apoi depus în întunericul de nepătruns al mormântului.

Absolut toate amănuntele oferite de acest fals sinucigaș sunt cutremurătoare prin precizia lor maladivă, prelungită dincolo de existență: picăturile de apă care-i cad pe ochiul stâng exact din minut în minut, invocarea Stăpânului Universului și pe urmă zborul prin spațiile incomensurabile, pentru ca în final să aterizeze pe o planetă ce ne este înfățișată ca o reeditare a Pământului.

Dar un Pământ paradiziac, unde nu se cunoaște ura, minciuna și suferința, căci locuitorii acestei planete se supun doar armoniei și iubirii. Însă după pătrunderea omului ridicol în această lume a inocenței începutului, locuitorii încep să cunoască minciuna, nedreptatea și violența, și toate astea le fac mare plăcere. Degeaba mai protestează personajul nostru împotriva răului devenit dominant; este prea târziu și nu face decât să-și ridice locuitorii planetei în cap…

Ce folos, notează scriitorul cu amară ironie, că personajul s-a trezit cu sentimentul înviorător că deține un adevăr neștiut de ceilalți semeni: n-a scăpat de apelativul „ridicol”, ba mai mult, după ce începe să împărtășească pe ici, pe colo din experiența acumulată în vis, ascultătorii îi râd în față și-i spun că a luat-o razna cu propovăduirea iubirii aproapelui.

Despre apolinicul Lev Tolstoi se poate spune că vâna sa de povestitor răzbate mai degrabă din adorabilele povești scrise pentru copii și din tulburătoarele nuvele scrise la bătrânețe (Părintele Serghi, Hagi Murad) decât din marile sale romane, unde (îndeosebi în Învierea) el „sacrifică” farmecul povestirii în favoarea documentației și a temei social-politice de mare gravitate, pe care o urmărește cu perseverență și o dezbate cu pasiune: libertinajul tinerilor nobili, prostituția, transfigurarea morală a unora dintre personaje.

Fără a uita măcar o clipă de talentul narativ al lui Anton Cehov din încântătoarele lui schițe și nuvele (Chirurgia, Nuntă cu general, Majurul Prișibeev, Stepa, Salonul nr.6, Casa cu mezanin etc.), precum și de rolul pe care el l-a avut la dezvoltarea literaturii ruse prin  aplecarea asupra vieții omului mărunt, nu trebuie pierdut din vedere mai ales Ivan Bunin, acest ultim clasic rus.

Aidoma lui Turgheniev, Ivan Bunin a trăit ani mulți în străinătate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din niște capricii specifice condiției sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de dezastre generate de ascensiunea bolșevismului – refugierea în străinătate a fost o necesitate impusă de conjunctura dușmănoasă chiar și la adresa unor moșieri scăpătați, așa cum se prezenta la acea vreme familia scriitorului nostru.

Întreaga operă a lui Bunin, pentru care în anul 1933 a fost răsplătit cu Premiul Nobel (primul dintre ruși), este străbătută de nostalgia după viața patriarhală a Rusiei de altădată, cu „parfumul din alte vremuri” al conacelor boierești, în care – ne spune scriitorul în povestirea Merele Antonovka – „era obiceiul să se sporovăiască pe înserate, în penumbra amurgului, când luminile nu s-au aprins încă”.

Iar opera sa din perioada exilului este marcată de dorul fără leac după patrie: „Și iată că m-am întors cu gândul la acele nopți de altădată, nopți de toamnă, aproape uitate, pe care le trăisem cândva în copilărie, în stepa deluroasă și săracă a Rusiei Centrale”, se confesează el în Noaptea târziu, după ce Parisul se cufundase în somn.

Scrierile sale, între care se remarcă nuvela de mari dimensiuni Satul, nuvelă de un realism sumbru și deprimant, parcă sunt fragmente ale unei simfonii sfâșietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar și tablouri uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de țară și împlinite cu culorile aleanului. Indiscutabil că în precizia descrierilor Bunin se dovedește cehovian, pe când în lirismul evocării „cuiburilor de nobili” el își vădește filiația turghenieviană.

Chiar dacă Maxim Gorki (adevăratul lui nume este Alexei Maximovici Peșkov) a ajuns prietenul lui Lenin și într-atât de bolșevizat, încât – pastișându-l pe Dostoievski cu Mantaua lui Gogol – Lenid Leonov anunța că „Noi toți (scriitorii proletari, nota mea, G.P.) am ieșit din mâneca largă a lui Gorki”, aptitudinile sale de povestitor nu pot fi contestate, dovada acestor însușiri el făcând-o încă de la primele povestiri (Makar Ciudra, Bătrîna Izerghil, Hanul și feciorul său etc.).

Iar trilogia autobiografică Copilăria-La stăpân-Universitățile mele constituie mult mai mult decât relatarea vieții plină de privațiuni a lui Alexei, la bunicii dinspre mamă când era doar de-o șchioapă, apoi – după ce a mai crescut – la diverși stăpâni și în final la Kazan, oraș în care intenționa să urmeze universitatea.

Prin aria ei de cuprindere în timp și spațiu, precum și prin numărul mare de persoane cu care tânărul Alexei vine în contact în decursul anilor și al peregrinărilor, trilogia poate fi considerată o reușită frescă a epocii.

Fără discuție că, așa cum reiese cu prisosință din trilogie, bunica a fost ființa cea mai dragă și mai apropiată de oropsit, îndeosebi după moartea mamei sale, cea dintâi care l-a modelat cu bunătatea ei și cu harul ce-l avea de-a povesti și recita, în felul acesta pregătind sufletul copilului pentru receptarea frumosului și cunoașterea emoției artistice: „Tare le mai plac diavolilor șotiile! îi istorisește bunica nepotului. Parc-ar fi copii mici, nu alta. Odată Continue reading „George PETROVAI: Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă” →