Cugetare

Ne plângem deseori singurătatea noastră,
Însă strivim în palme dorințele fierbinți
Și rămânem tăcuți privind bolta albastră,
Pierduți pe calea vieții tot triști și abătuți.

Dorim să fim iubiți, să iubim deopotrivă,
Însă avem doar piedici de îndurat mereu,
Rămânem întristați cu sufletu-n derivă,
Implorând fericirea,dar de găsit e greu.

Ne-ncredem în speranțe, de vise ne-agățăm,
Dorind să retrăim clipele fericite,
Cu mult curaj și forță întruna ne luptăm,
Sfârșind dezamăgiți când piedicile-s multe.

Ajungem la final s-aflăm că nu-i ușor,
Să întâlnim perechea pe care ne-o dorim
Și singuri însoțiți de blestematul dor,
Trecând pe calea vieții simțim că-mbătrânim.

Sfârșim îngandurați regretând cum s-au dus,
Anii noștri frumoși trăind singuri pe lume,
Cu teama-aproprierii către al nostru-apus,
Fără o mângâiere când neputința vine.

Rămânem încastrați în suferința grea,
Ce ne cutremură către amurg ființa,
Din cer cerșind clemența care ne va salva,
Cu sufletul sfârșim îmbrățișînd credința.

Ea-i calea dreaptă care ne-aduce mântuirea,
De patimi,de dorințe fierbinți și toate cele,
Prin ea ne dobândim iertarea și iubirea,
Până ne-om veșnici în chipul unei stele!

Prea târziu

Pe poteca părăsită care duce către sat,
Vântul s-a-ntețit deodată bate parcă e turbat,
Se rostogolesc ciulinii și la margine de drum,
La o casă bătrânească unde-i liniște acum,

S-a întors din pribegie de acolo din străini,
Fata ce-a răpus-o dorul de părinții săi bătrâni.
Bate-n poarta încuiată ce-n țâțâni de-abia se ține,
Bate-ntr-una doar tăcerea îi răspunde că nu-i nimeni.

Printre ierburile-nalte ce duc către fântâniță,
Se îndreaptă fiindcă știe că acolo-i o portiță,
E legată cu o sârmă ce în timp a ruginit,
Întristarea o cuprinde și se-apucă de bocit,

Prea târziu i-a fost s-ajungă, toți din lume au plecat,
Nimeni nu o primenește, nimeni nu-i mai iese-n prag.
Lacrimile de durere și de dor îi curg în șir,
Din vecini cineva-i strigă :îi găsești în cimitir.

Ca tăișul de cuțit în inimă i-i răspunsul,
Numai vântul întețit îi poate-nțelege plânsul.
Dar nici vântul căci el poartă norii negri uneori,
Sufletu-i mereu va frânge iertarea părinților.

Către ușa încuiată de la casa scorogită,
Își aruncă trist privirea pe un lacăt ruginit,
Râu de lacrimi peste fața tristă și prea obosită,
Curge ne-ncetat în rânduri fără a avea sfârșit.

Întră în odaia-n care încă miroase-a tămâie,
Iar tăcerea ce-o-nconjoară inimioara îi sfâșie.
Vede perna peste care mama capu-și odihnea,
O ia-n brațe și o strânge și începe a urla,

Ca un ecou îi răsună-n sat urletu-i sfâșietor,
Toți-s morți, toți sunt plecați sus în lumea stelelor.
În durerea-n care astăzi sufletu-i se tânguiește,
Către poza mamei sale tristă îndelung privește,

Nimic nu e de făcut, regretul e prea târziu,
Numai dorul și-ntristarea acum o mai însoțesc,
În sătucul unde vântul bate, șuier-a pustiu,
Iar ea plânge-ndurerată pe-ai săi dragi care-i lipsesc.

Va merge și va aprinde lumânări pe la morminte,
Crucile va săruta, doru-n suflet să-și alinte,
Prea târziu i-a fost s-ajungă la căsuța părintească,
Greu își va afla iertarea și liniștea sufletească.

Tristețe

Merg pe strada unde toate porțile s-au zăvorât,
Totul îmi pare ciudat, plătim sorții amar cost,
E-o tăcere infernală, toți sunt parcă în mormânt
Și nimic din viața noastră nu mai este cum a fost.

Continue reading „Elena TUDOSA: Întâlnind neputința din umbră așteptării (poeme)” →

O fi sau nu o fi coincidență?

O fi într-adevăr coincidență oare,
Când eu îți spun că-mi ești dator,
Iar tu îmi spui că-ți sunt datoare,
Pe-un pumn de stele și un nor?

Ar fi prea mult în schimb să cer,
Ca liniștea să-mi pot găsi,
Din umbra norului din cer,
Leacul iubirii orice-ar fi?

Știi că-n zori îmi ești primul gând
Și grija vieții cea dintâi,
În nopțile când mor oftând,
Tu chiar îmi ești dator să-mi vii!

Nu-i asta oare o coincidență,
De a nutri-amândoi o unică dorință,
Să ne avem mereu alături prin prezență,
Fiorii dragostei ne tremure-n ființă?

Și cine, cui i-ar fi oare dator,
Când noi încătușați în lanțul de iubire,
Am crede iar în viață și într-un viitor,
Trăind către apus un strop de fericire?

O fi coincidență sau poate nu o fi,
Dator(datoare)știu c-o (să-ți), o (să-mi)rămâi,
Ca până la final,în cea din urmă zi,
Să (te), să (mă) veghezi duios la căpătâi!

Zadarnică dorință (suferință)

Visam cândva să merg pe-o cărare de flori,
Doream să fiu ferice și să mi te întâlnesc,
Dar sorb amarul vieții, nemărginitul dor,
Iar pe cărare-acum doar ciulini spinoși cresc.

Am vrut să o plivesc de dragul tău oftând,
Dar spinii cu dureri în mâini și suflet mi-au pătruns,
Petalele de mult purtate de-aprig vânt,
S-au spulberat iubite și viața mi s-a dus.

Azi rătăcesc departe prin lume-s o străină
Și să ajung la tine îmi este tot mai greu,
Iar pe cărarea mea nu-s flori și nici lumină,
Ci doar singurătatea în care zac mereu.

Visam cândva că poate vei avea tu voință,
Ca într-o zi cărarea spre mine s-o răzbați,
Să-mi faci amurgul vieții fără dor și căință
Și-un strop de fericire cu mine s-o împarți.

Dar tu nu vii, nu poți ceva mi te reține,
Eu neputincioasă mă-nchid în sinea mea,
Îmi port durerea sufletului străpuns de-atâtea spine,
Zadarnică dorință (suferință) de-a te putea avea.

Visam pe o cărare de flori să merg cândva,
Însă n-a fost decât presărată de spine
Și-am întâlnit regretul și-n toată viața mea,
Neîncrederea ce-a înfrânt orice dorință-n mine.

Continue reading „Elena TUDOSA: Ne adunăm din cioburile sparte (poeme)” →

Suntem în mâna lui Dumnezeu dinainte de a ne fi născut

Crunt destinul se abătu în ceas de noapte,
Drept când lumea merse la odihnă liniștită,
Cerul parcă fuse fulgerat de hâda moarte,
Și lovi în noi fără de milă – ntr-o clipită.

Haos, groază și durere-n întunericul adânc,
Doar în locurile unde Dumnezeu a vrut,
Cuprinși de frică, oamenii cu disperare-și plâng,
Pe cei dragi, pe care pământul i-a luat tribut.

Peste tot ecoul de jale și-amare suspine,
Colții morții au mușcat flămânzi în noapte,
Suflete neputincioase-au sfârșit sub ruine,
În a serii beznă, a acelui an 4 martie 1977.

Urletele-răsunau,deznădejde peste tot în jur,
Pentru unii firul vieții într-un minut se curmase,
Câta groază, durere și tristețe-n acel cutremur,
Câtă suferință-n urma lui în suflete lăsase.

Gândul meu astăzi trist, în amintiri colindă,
Ca-ntr-un film revăd cumplita tragedie,
Eram o copilă când doar într-o secundă,
Dumnezeu scapă din mână scumpa Românie.

Doar dărâmături, vieți curmate-n dulcele somn,
Suferință cruntă, lacrimi amare și vise ucise,
Mi-au arătat ce-nseamna viața unui om,
Ce cu moarte cumplită Dumnezeu i-o frânse.

Un pios omagiu astăzi, să nu uităm s-aducem,
Celor ce atunci viața groaznic și-au pierdut,
Cu evlavie pentru ei Domnului să ne rugăm,
Să nu le uităm, nicicând tragicul sfârșit.

Nu pot(dar) pot

Nu pot să mut munții din loc, nu am acea putere,
Și nici izvoarele ce curg să le opresc din curs,
Dar pot prin versul meu să port o simplă mângâiere,
Să șterg o lacrimă amară de pe-un obraz ce-i plâns.

Nu pot să ridic nici palate, nu am avere să o fac,
Nu sunt omul cel mai bogat și nici nu am renume,
Dar din puținul care-l am, pot ajuta un om sărac,
Ce nu are măcar cu ce să-și ia un colț de pâine.

Nu pot spune că-s omul cel mai fericit din lumea toată,
Ce a trăit în viață doar clipe pline de miraj,
Dar pot s-alin un suflet rătăcit c-o vorbă înțeleaptă,
Să-l fac ca să zâmbească, să prindă iar curaj.

Nu pot să jur că-s credincioasa cea mai mare-a lumii,
N-am ridicat biserici și nici vreun zid mânăstiresc măcar,
Dar pot prin versul meu să-mi însoțesc oriunde românii,
Și ca pe o binecuvântare li-l dăruiesc cu drag în dar.

Nu pot să fac din ziuă noapte și nici invers din noapte zi,
Nu pot săvârși vreo minune nici să ghicesc în stele,
Dar pot prin versul meu tuturor iubire, alinare dărui,
E glasul îngeresc ce-a coborât pe firul veșniciei efemere,
Pătruns în al meu suflet și mă-nsoțește pe drumul vieții mele.

Ce sunt poeții?

V-ați întrebat oare vreodată,
Poeții ce-ar putea fi,
Într-o lume agitată,
Lipsită de bucurii?

Ei sunt glasuri ne-nfricate,
Mângâieri fără sfârșit,
Între-atâta nedreptate,
Răspândită pe pământ.

Cei ce se întreabă-n glumă,
Un poet ce-ar putea fi…,
Ei,sunt și dânșii-un pumn de humă ,
Într-un colț de cimitir.

Într-o lume prea săracă,
Scotocind a sale gânduri,
Un poet nu o să tacă,
Va scrie durerea-n rânduri.

Un poet de nu ar strânge,
Durerile toate-n vers,
Toate împrejur s-ar stinge,
Am avea sufletul șters,

Dacă și-ar uita menirea,
Pentru care s-au născut,
Mult prea tristă omenirea,
Ar veciui pe pământ,

Poeții sunt precum spun unii,
Visători pe scena lumii,
Luptători, mari patrioți,
Incomozi în viața celor hoți,

Căci urăsc ura, minciuna,
Ei sunt alinul, lumina,
Sunt tot ce este frumos,
Punte a vieții peste ani,
Fără glasul lor duios,
Am fi cu mult mai sărmani.

Talpa suferinței
           (răspuns)

Talpa suferinței din umbră ne calcă pe urme,
Îngerul nostru păzitor stă să-și piardă o aripă,
Fără de milă boala crunt lovește în întreaga lume,
Schimbându-i destinul doar într-o singură clipă.

Continue reading „Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)” →

În liniștea profundă a înserării ,
Căzând obosită în brațele amurgului,
Mă învelesc cu verdele însingurării,
Și-adorm oftând de dorul lui.

În visele din noapte, aștept să-l întâlnesc,
Să mă pierd de drag în verdele smarald
Al ochilor, ce-atât de mult îmi lipsesc,
Din ziua în care a plecat în neant.

În clipele triste, când singură sunt,
În verdele câmpului m-aș înveli,
Și ca o floare legănată de vânt, ,
Sub mângâierea sa, să mă pot odihni.

În verdele câmpului unde vin să pască ,
Și să alerge nestingheriți, frumoși căpriori,
Mă învelesc și aștept să renască,
Măcar în vise, iubirea de care mi-e dor.

În liniștea verdelui, plin de viață ,
Te-aștept iubite în noapte să-mi vii,
E-atâta frumusețe, puritate, speranță ,
Iar tu mă privești numai din veșnicii.

Edenul pasiunii,
(răspuns)

În tăcerea nopții mute,
Ce mă arde ca pe jar,
Sub delirul din secunde,
Ne lăsăm purtați de val,

Însetați de clipa care,
Dornica-i de fericire,
Să mă -mbeti cu-o sărutare,
Să mă -nvalui în iubire,

Și încătușați în vraja,
Dragostei ce mi-a lipsit,
Inimii tu să-i fii straja,
Cavalerul său dorit.

Sub lumina cald-a lunii,
Pradă , unul altu-i să cădem,
În vâltoarea pasiunii,
Ne-om desfăta în Eden,

Fi-vom slujitorii vieții,
Sclavii dragostei pierdute,
Schimbându-ne calea sorții ,
Ne vom împlini iubite.

Vino dar te rog iubire,

Vino azi soarbe-mi tăcerea,
Din privirea-mi castanie,
Căci vreau ca să uit durerea,
Care zilnic mă sfasie,sfâșie,

Și mă arde neîncetat,
Mai rău ca argintul viu,
De mă sting într-un oftat
Când de tin’nimic nu știu.

Continue reading „Elena TUDOSA: Verdele liniștii (poeme)” →

De vorbă cu sufletul stau,
Pe-o muchie de șoaptă,
Și îl întreb ce pot să-i dau,
Cu foc să nu mă ardă.

Dar nu vorbește, parcă-i mut,
Mă privește așa mirat,
Se-neacă șoapta în cuvânt,
Apoi tresare în oftat.

Se freamătă numai un pic,
Ceva vrea a-mi spune pesemne,
Cum, că nu ar avea nimic,
Însă îl simt ușor cum geme.

Acolo, undeva-n adâncul lui,
O durere cumplită îl răpune,
Îl arde cumplit focul dorului,
Mocnind asemenea unui cărbune.

De vorbă cu sufletul stau,
Ce de o vreme-i călător,
Aș vrea să știu dacă și tu,
Ești mistuit de-același dor.

De vorbă pe-o muchie de șoaptă,
Cu sufletul în taină glăsuiesc,
Eu sunt aici, tu ești departe,
Prin gând mereu te regăsesc,

Și mă frământ în miez de noapte,
Îmi lipsești, dar eu oare-ți lipsesc,
Ce lung e timpul care ne desparte,
Până o fi cu-adevarat să te-ntâlnesc.

Destin

Destin, of, Doamne ce cuvânt crud,
Îmi vine ca să plâng când îl aud,
Departe de cei dragi, de țară,
În mână doar cu-o valigioară,

Câteva schimburi pentru mine,
Și îmbibate în suspine,
Ce le e de un timp parfum,
Și mă -nsoțesc mereu pe drum.

Continue reading „Elena TUDOSA: De vorbă cu sufletul (poeme)” →

Într-o casă scorogită,
Pe-un pat c-o saltea de paie,
Lâng-o sobă alb văruită,
Stă și plânge în odaie,
Izabela necăjită,
Așteptând moș Nicolae.

Ochii săi de peruzea,
Nu se-opresc deloc din plâns,
Fiindcă săraca de ea,
Ghete-n fereastră n-a pus,
Să găsească-n zori în ele,
Doar câteva bombonele.

Ar fi pus însă nu are,
Cele vechi sunt roase, sparte,
Arde-n cas-o lumânare ,
Să le repare nu poate.
Iar durerea cea mai mare
E, că mama sa-i pe moarte.

În tot anu’a sa măicuță,
Se gândea și le cârpea,
Și frumoasa ei fetiță,
Cumințică aștepta,
Zorii ca să se ivească,
Și-n ghetuțe să găsească,
Bomboane să se-ndulcească .

Acum plânge sub icoană,
Și-și dorește c-a sa mamă,
Să se facă sănătoasă,
Să poată merge prin casă .
Nu mai gândește la ghete,
Ghetele pot să aștepte,
Dorința ei cea mai mare,
Azi și-a scris-o-ntr-o scrisoare,
Pe care-a pus-o-n fereastră,
Moșul ca să o găsească(citească).

Dragă Moșule, dacă la mine vii,
Nu vreau dulciuri, jucării,
Vreau ca să-mi aduci ceva,
Să-și revină mama mea,
Să nu rămân singurea,
Și să pierd toata mila.

Izabela se ruga,
Lumânarea se topi,
Și -nvelind pe mama sa,
Lângă dânsa adormi,
Și visă un frumos vis,
Cineva din cer de sus,
Cu un glas tandru i-a spus:

Dormi copilă scumpă , dragă,
Măicuța ta o sa meargă,
Dacă tu în zori de zi,
De dânsa vei îngriji,
Izabela nu văzu,
Cine-n vis îi apăru,
Doar un glas ea auzi,
Și speriată se trezi.

Afară zorii spuntau,
Cocoșii în cor cântau,
O nouă zi anunțau.
Vrând s-alerge la fereastră,
Zări un pachet pe masă,
Și-l deschise curioasă.
Înăuntru ce găsi,
Ghete, haine, jucării,
Bomboane și medicină,
Pentru-a sa măicuța bună.

Bucurându-se de totul,
Merse și aprinse focul,
II făcu măicuței ceai,
Doamne, cum te minunai
De dânsa , dac-o vedeai.
Făr’ să gândească la ea,
Măicuța și-o primenea,
Chiar de era mititea,
Pe picioare vrând s-o pună,
Ca apoi frumos să-i spună,
Că moșu-are suflet mare,
Și vine la fiecare,
Mai ales la cel ce n-are.

Omule ce ești pe lume,
Ce frumos e să faci bine,
Și din ceea ce tu ai,
La săraci să vrei să dai.
Nu e altă mântuire,
În afară de iubire,
Să iubești pe cel ce n-are,
Și să-i dai o alinare,
Căci din darul tău, să știi,
Când vei merge-n veșnicii,
Ce-ți dai tu cu mâna ta,
Vei găsi și vei avea.

Izabela – i bucuroasă,
Mama-i se făcu sănătoasă,
Și pentru cine-i făcu bine,
Mulțumește -n rugăciune,
Domnului să îl păzească,
Ani buni, lungi să-i dăruiască,
Și de rele să-l ferească,
În suflet să-i dăinuiască ,
Dragostea dumnezeiască.

——————————-

Elena TUDOSA

6 decembrie  2019