Nu mai ţin minte exact cum am ajuns tocmai la domnul Solomonică, pentru că povestea a început cu câteva luni în urmă. În orice caz, aveam nevoie de un dulap, sau cel puţin, aşa hotărâse soţia mea. Adevărul este că se adunaseră o mulţime de boarfe, mă refer la rochii şi fuste, lucruri de ale copiilor, unele demodate, altele rămase mici care nu mai aveau loc în şifoner. Eu opiniasem că le-am putea plasa unor prieteni cu copii mai mici, ar fi un gest frumos şi am mai ieşi din casă cu ocazia asta, am putea face câteva vizite fără să venim cu mâna goală. Asta a fost părerea mea, aşa că împreună cu soţia am decis că avem nevoie totuşi de un dulap.
Nu e desigur nici o problemă să cumperi un dulap, există atâtea firme concurente şi atâtea magazine specializate, care îţi oferă şi un cadou, nişte umeraşe, de pildă. Numai că locul ales pentru plasarea dulapului era precis dimensionat, avea 148 de centimetri. Dacă nu aţi ştiut până acum, aflaţi că toate dulapurile din comerţ au sau un metru cincizeci, sau doi metri, sau tot aşa, o cifră rotundă. Mă refer la lăţime.
Pe scurt, a trebuit să apelăm la domnul Solomonică. L-am preferat pentru că e înalt, solid şi e român de-al nostru. În plus, mi-a făcut o reducere. Aşa că el a luat măsurătorile (1,48), a făcut o schiţă (parcă ar fi proiectat un cartier), a încasat un avans (cincizeci la sută pentru materiale) şi dus a fost. De atunci nu l-am mai văzut.
Termenul iniţial era de trei săptămâni. Mi s-a părut puţin exagerat pentru un dulap care nu are nici măcar unu cincizeci, dar am cedat. După circa o lună, i-am telefonat, Omul, foarte amabil, îmi lăsase două numere de telefon. Continue reading „Dorel SCHOR: Victoria perseverenței”
Decalogul 39, vârsta lui Mihai Eminescu când a trecut în nemurire






Ocultul literar are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

