POEM DE STARE

 

În fiecare/ dimineață  îmi curăț rana

există un punct ”scânteie” în orice poem de stare

pe care-l trăiesc/ hrănindu-mi imaginația

și ning cu-ntinse zăpezi până dincolo de uitare…

simt numai tristețea nefirescului firesc!

oamenii își spun viețile în săli de așteptare

și eu trăiesc de-a valma tot ce trăiesc,

e un fel de altă așternere, zăpada peste care

sânger cu tot ce-i greu de strunit…

dacă-n fiecare dimineață îmi curăț rana

înseamnă că mai am de iubit!

 

 

Gând parfumat de măr copt

 

Ianuarie e o Țară a tristeții pentru amândoi,

povestea iernii din firimituri se trăiește

după fiecare noapte nu mai vine o renaștere,

au trecut vremurile-n doi

când, tăcuți, în flacăra sobei ne oglindeam

acum, când îți scriu, mă simt ca o furnică

ce târâie după ea cuvintele în șir indian…

Gând parfumat de măr copt

mi-e năpada

adăpostește-mă, asemenea unui copac

împarte umbra cu mine,

îmi bate inima până-n tabla casei

rânduri, rânduri cade zăpada

nu știu dacă nu cumva,

e-o unică mărturisire și viața și moartea…

trăindu-le… pe jumătate

dispar încet, încet, de pe retină

și tu și visul în care sângeram spate-n spate…

 

 

Respirând tot mai mult din mine

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Respirând tot mai mult din mine (poeme)” →

Scriu pe crizanteme

 

Până dincolo de rai e Toamnă

culorile curg lin din vise-amare

cu toată ființa mă prăbușesc în decor…

până dincolo, dincolo de suflet

sufăr de iertare,

într-o inimă ruptă

toate Toamnele dor…

Chiar dacă,

până dincolo de rai e toamnă

în roșu cu galben frunza mă pierde

istovitoare așteptare

în foșnet de rochii

să-ți scriu scrisori pe crizanteme

ori să-mi acopăr ochii?

au mai rămas doar două foi

în compendiu cu secrete…

Nici toamna asta nu e despre noi?!

 

 

De ce tot spui

 

că viața te-a călcat în picioare-n detalii

până când nici sufletul

nu mai știa să se destăinuie?

(la școală, du-te și azi și-n fiecare zi

să nu-ți pierzi romantismul)

eu pentru tine sunt femeia din icoană

și partea-ți cea mai studiată,

în fiecare rugăciune de mă pierzi

sunt aici!

avem de repurtat alte victorii…

viața încearcă cu noi altceva!

nu in doi se bea apă din clopote mici!?

 

 

Toamna mărturisirilor

 

Amintirile-n lacrimă mi se scurg ca mierea

în toamna mărturisirilor așteptată cu jind

când boaba de strugure e îmbrăcată-n cristal

când izvodiri de suflet mă cuprind

concentrat e mustul băut din pocal!

Într-o mireasmă de frunze fructate…

când mă cuprinde frica, vorbesc cu Dumnezeu

plângându-mi chinul că trag mereu cu dinții…

de cele ce trebuiesc pe veci uitate…

chiar dacă e toamna mărturisirilor,

El tace

Și-L simt cum se pierde-n ochiul meu…

 

 

Privind în gol…

 

Nu mai rămâne nimic din zilele sfinte

când nopțile-s încercănate și reci

nimic din toamnele ce-mi plâng despletite

pe  scena trăitului pe veci

mă urmăresc, obsesiv, câteva replici

crezând că toate s-au tot spus

la ce-i bună căderea din tine însuți,

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Toamna mărturisirilor (poeme)” →

Unde e Platon cu iubirea?

 

Simt un fel de dezbinare-n  destin,

simt inima-n piept cum nu-mi mai încape

rezist oricărei furii, dar  nu  netrăind

în pianul ce cântă pe ape…

unde e Platon cu iubirea?

să-l întreb : ne-om  sătura vreodată a ne privi!?

(când eu mi-s pe vârfuri, tu ești pe călcâie

iar viața ne dă foc la o mie de iaduri…)

Până când… plecarea noastră în larg

e un fel de-a v-ați ascunselea!?

ce mai înseamnă, azi, a iubi!?

când ești ca peștele îndrăgostit de o pasăre,

ca bobul de grâu de o stea…

până-n miezul inimii (sap în aceeași carne)

pun oglinda în fața oglinzii când m-ascult…

până când, fiecare-și va recunoaște

propriul exil dat pe mut…

 

Viața nu mă lasă să semăn cu mine!

rezist acestei furii, valul îl aud  în ureche…

deși umblu desculță, pantofii mei albi

sunt prea albi pentru o inimă veche

noaptea mă ia în brațe și mă-mbracă în alb

făcând  parte sau nu … din altă poveste…

 

 

Accent de sinceritate

 

În fiecare zi mă silesc

să văd, în toate, frumosul

să mă zidesc (să fac din căință-ndreptar)

cu materialul meu sufletesc…

într-o  tăcere de mormânt fac totul!

ca după o mare dragoste,

ca după un chin amar,

ca-ntr-o mișcare începută

și ne-ncepută a universului

când îngerul trimis e și el,

să miște planetele din loc

în aceeași  tacere de mormânt fac totul

împodobindu-mi un pat în altar

(după ce strâng, de pe dealuri,

toți crinii de foc)

în ordinea mea angelică, strig…

ca după o mare dragoste,

ca după un chin amar…

că (eu) așa îl pot vesti  pe Domnul!

 

 

Cu fiecare poezie

Motto: ”Sunt singur cu bătăile inimii mele”(Lui Chi)

 

Fereastra se deschide singură-n zori

biruiește-mă, soare…ca pe-o ispită

eu am rămas mult în urmă

dacă atingerea mâinilor îmi mai dă fiori…

mă trezește cineva… din moarte…(din când  în când )

când moartea, se pare că-i de viață tocmită

cu fiecare poezie

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Accente de sinceritate (poeme)” →

Motto:

,,Iertarea e regăsirea unei averi înstrăinate“(Schiller)

 

Lumina cade pe noi ca pe-o cicatrice veche

mărind fiecare bob de sânge

Și-n toate scenariile noastre de iertare

există o listă neagră cu rânduri ce trebuie șterse

pentru că viața trebuie curățată! Dar în cea mai deplină liniște

până când iertarea nu va mai fi un act de dreptate

ci unul de dragoste…

ierți și ai impresia că-l imiți, o clipă pe Dumnezeu…

și înțelegi de ce îmbrățișarea oprește timpul în loc

de ce uneori ți se năruie în inimă un cer întreg

te poți pierde și-n minutul marii Regăsiri

cu tine, cu Dumnezeu și cu celălalt

e un  fel de Sfânta Treime a iertării, în fiecare rană

sufletul e o pasare mică pe care o strângem prea tare,

uneori, chiar neștiind dacă sau când am omorât-o…

neiertând…

 

 

Poem de stare

 

Avem nevoie de un act de identificare,

trece ceva vreme pana-nvatam

despre aspectele subtile ale lumii noastre interioare

tot ce ne defineste e lumina in care ne percepem

tot ce ne bantuie ne dezvaluie bucuria

traita scenic fara sa vrem,

fără sa știm

ca dincolo de inima e lumea ta

o lume nebănuit de-ncăpătoare…

in care toata viata te poti rataci…

dar numai  într-o anumita zi …te pierzi!

 

 

Răsărit de soare( interior)

 

Despre respirația inimii se tace!

sentimentele ce pun stăpânire pe tine

sunt brodate sub patrafir

suntem două ființe de nisip

cu vieți sfărmate(avem Raiul închis)

așa că vom cere unui preot bătrân

să ne deschidă, la amândoi, aceeași Carte…

**

suntem rezultatul unei unice simulări

trăite în lumea demult bandajată

în care nimeni nu te poate-mbrățișa

venim amândoi din aceeași înstrăinată

singurătate,

nu mai recunoaștem supliciului nici o unealtă,

chiar dacă viața, subtil de tot, ne poate încătușa!

***

(abia) mai disting o urmă de glonte

 

 

Pictez pietre

 

Pictez pietre

decând simt că cineva îmi risipește timpul

trăit în lanțuri cu fiecare za

cu inima afară din cămașă,

eh, e o piatră pictată și ea!

a sare amară miroase

în culori pun din durerea lumii ceva…

dacă nu simți

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)” →

Motto:

 

’’Mâinile tale sunt așa de curate

că poți spală apa cu ele’’ (A.Suciu)

 

Aveam fluturi invizibili lipiți de nodurile degetelor

zilele curgeau sau stăteau ne-ncepute

nu mai știu de ce,

eram în case, cu toții, închiși

între pereții care se smulgeau singuri

din războiul dus pe tăcute…

 

*

Plânsul rămâne un zgomot de fond,

crucea mai vie decât omul,

sufletul nu se salvează singur din toate

nu știam de ce și cine,

noaptea la zi ne-o-mparte

până când…într-o zi

din  pământul căzut în mine

vor răsări macii…

 

*

Botează-mi alt cer peste viața mea…

nu-mi mai vorbi despre moarte

cum aș putea, eu singur, eu unul

pe timp de război să-mi țin respirația?

(dar)ce fac cu pietrele ce cad în valea

în care înflorește prunul?!

(cu sufletul ce nu se salvează singur din toate!)

 

 

Rondul de noapte

 

Trec printr-un montagnes russes de stări

probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu

primăvara(asta)se predică Viața,

de-n fiecare plâns e un țipat de lemn

ascuns în aripile crescute-nlauntru…

până nu știu ce-o să fie…

am să-ți scriu, din titluri de cărți, un poem

(când eram copil, eram bătrân

acum, nu mă mai dau dus din copilărie)

drumul meu până la tine e-un manifest

cu lovirile-n inima nu știu ce-o să fac…

trăim un timp, în aceeași confuzie

a lui’’ de ce, eu!”

(și…tac!)

îmi fac rondul de noapte

Trec printr-un montagnes russes de stări,

în gând cu bunul Dumnezeu,

probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu

cu aripile la vatră lăsate…

(ca un păcat sugrumat de alte păcate)

 

 

Insomnii

 

Scriu un poem la porţile nopţii

poate fi şi banal

numai descătuşarea să urce liberă

ca iedera pe ziduri

ca-ntr-un dans vegetal

şi-n zănatice jocuri de iele

spre toată lucrarea

din acelaşi trunchi

de-am fi să urcăm

până la stele…

dar tremur odată cu frunzele

şi sentimente făcute mănunchi..

nici nu mă mai văd de atâta verde

şi de atâta iubire

într-un singur impuls

de aceia mă-nalţ la porţile nopţii

eu să-ti fiu iederă

iar tu…

poemul din care

m-am smuls…

 

 

Mă spovedesc, când nu mai pot vorbi

 

Nu-i timpul cu noi,

dacă-n faţa fiecărei uşi nu te-aşteaptă o Viaţă!

intuiesc un pîntec de mamă, şi… apoi

poţi, să te extragi din morminte? fără să cazi?

nu-i nimeni în décor, cine să-ţi dea socoteală

de Trecutul-cel-mut, doar Orbul, te mai vindecă azi…

 

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Război pe tăcute” →

Acolo unde-ţi puneai tu capul,

în golul din claviculă

începe rugăciunea singurătăţii…

acolo îmi ascund

eu…cuvintele

dar nu ştiu până când…

de ieri iubesc un singur mâine,

şi-un singur vers

ori prea îndrăgostit

ori prea flămând…

E adevarat?

de-ntind pe pernă mâna

îmi pui seminţe-n răni

sau mi te-arunci în gând?

nu mi-e totuna,

de-ntreb!

trec viaţa pe curat,

încărunţesc în somn

săpând într-un destin supus

cu palme de soldat…

Nu-mi iese ruga, deşi ard

şi caut rătăcită

o mie de-ntrebări sărate

pe trupul meu de răstignită-

sunt suflet slab sau cântec mut?

fără cuvinte azi!

iubesc un singur mâine

şi-nvăţ cu noi ce-i de făcut…

 

 

În ora iubirii mai încape o viață!

 

Are ianuarie de conjugat la trecut

o mie de vămi,

de spun că nu mai e loc de nici o poveste!

de…un păr despletit, de-o eliberare de răni

Crezând că numai

de-o singură ninsoare mai este…

sunt precum calul ce se-ncurcă-n lanț

sau în pana căpăstrului

și nu-i  răcorește nimeni această arsură!

degeaba strig ca-n fața unui pericol

Dacă  nu caut ceasornicul( care să-mi schimbe)

dreapta măsură!

 

Se-ntâmplă  ceva cu așteptarea femeii

înainte de sfântul sfârșit…

în duminica ei de zăpadă!

pe-un cer lăuntric( de) ți se cântă prohodul

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Azi iubesc un singur mâine (poeme)” →

Are ianuarie de conjugat la trecut

o mie de vămi,

de spun că nu mai e loc de nici o poveste!

de…un păr despletit, de-o eliberare de răni

Crezând că numai

de-o singură ninsoare mai este…

sunt precum calul ce se-ncurcă-n lanț

sau în pana căpăstrului

și nu-i  răcorește nimeni această arsură!

degeaba strig ca-n fața unui pericol

Dacă  nu caut ceasornicul( care să-mi schimbe)

dreapta măsură!

 

 

Poem lucid…sau starea întâi

 

La fiecare vorbă cu viața

suntem mai orbi pe dinăuntru

nici oglinzile nu mai sunt ce-au fost

dacă porți mască oglinda ți-o smulge

când dăm clipelor cu piciorul

și spunem că nu ne mai știe bucuria pe de rost

viața e ruptă-n fâșii sau mi se pare

de nu mai adaug pașilor de ieri alți pași

ora exactă nici nu există

singurătatea sluțește până la desfigurare

sunt pereți ce cad peste tine

zilele-n care nu mai trăiești

inima pe ascuns se- nsăilează

între două tăceri albe se scrie prohodul

nu știi dacă azi e vinerea patimilor tale

și-n care poem lucid se-ngenunchează

așa cum viața unor oameni nu e despre viață

efectul de păpădie aproape că nu mai doare

ne risipim, mă risipesc

viața devine un șotron călcat în picioare

aproape că mă-nvârt pe loc când iubesc…

 

Se-ntâmplă  ceva cu așteptarea femeii

înainte de sfântul sfârșit…

în duminica ei de zăpadă!

 

 

Botez de dragoste

 

De-atâta așteptare m-am destrămat

luna și ea -i o urmă de glonte

(nu știu să-ți spun

de ce mi-s rănile forforoscente

de ce mă doare în tot corpul un bărbat

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: În ora iubirii mai încape o viață (poeme)” →

1000 de stări

 

Toamna asta e pe ducă pentru amândoi

de aceea, poate…

se mai vând poezii despre noi

la fiecare colț de stradă

și viața-mi recită un pic din toate

și m-ajută sa urc toate treptele dinlăuntrul meu

 

Atât mai am de lucrat la devenirea mea!

sper să nu mă-nghită foamea cu care-mi trăiesc clipa…

culorile se respiră, îmi șoptește cineva

cobor și urc mii de scări

crezând că frunzele ne-or pierde urma

dar…timpul, până și timpul

 

e inundat de 1000 de stări…

 

 

Viața…ca un fragment de spectacol

 

Motto: ,,Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:

nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca

 

 

Spectacolul este despre viața care nu ne aparține

despre cum trăim precum actorii,

care-și mimeaza rolurile,

care schimbă mai multe măști,

un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

 

A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,

de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,

iubiri și dialoguri fel de fel(împărtășind o identitate comună!)

jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea

de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…

 

Viața rămâne un fragment de spectacol,

un teatru de operațiuni și de război

până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!

cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,

 

cu sufletul fugit de la locul faptei…

 

 

Poem retoric

 

Vindecă-mi sufletul

(cel avut și cel pierdut)

în linii subțiri picteză-mi-L

ca și când mi-ai descoperi

un contur proaspăt caligrafiat,

ca și cum

într-un alfabet interior necunoscut

m-ai silabisi!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poemele celor o mie de stări” →

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poeme…retorice” →