Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integral moral și vizionar în idei!

  Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri  o imediată recunoaștere  pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concur la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

    Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar in idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

    Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani  acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

    Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca  “Iosif Vulcan”,  ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acesteea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura si tradiția maternă. Aveam 39 ani.

    Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care  le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line.  Publicarea de cărți pe hartie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur si Mariana Braescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii  Asociatiei.

   Asociatia ARP-Bucuresti deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în  unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor  viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

   Nu sunt eu cel mai în măsură a  cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre  izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todica, ș.a.m.d.

Observăm cum  vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, in pamântul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

    Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune  istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor

antice și care țin calea și  lumina adevărurilor.

     Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc , era din capul locului asigurat un success Asociatiei fondate, si pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începand de la  Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, scolile, bisericile, totul se cuprinde in această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul , acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

    Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine  Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adanc si  curat, inălțandu-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfant al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca  pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecaruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

    Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevar cu finețe dar de bună credință. Bineînteles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole  cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a invrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevarurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne,  cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

     Un semn de recunoștiință pe tot restul vieții mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că  a fost omul care a recunoscut imediat valoarea  de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem  și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

    Punerea  versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetatorii istoriei noastre. Mai mult, atunci cand Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, cand erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium(Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul  Soarelui”, despre  Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise(in Nordul Dunarii), nu face oare legatura bună  pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfantă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a  ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

  Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

  Asadar Cartea Sfanta a Istoriilor stravechi, la“2 Imparati -Capt.23, Verset 5. spune despre  cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal si Soarelui. Versetul 25 il arată pe același Imparat Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integral moral și vizionar în idei!”

Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

(Artur Silvestri)

 

 Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online („Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul”) câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri,  lucrări prezentate la diferite simpozioane, cugetări, teatru, articole.

De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.

Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.

D-na Mariana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat zilnic. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamnei. elegie a vieţii”. (Mariana Brăescu, cartea citată)

Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.” (op. cit.)

Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi. Autorul acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea: „Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios”.

 

Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint: „Mirosul tare al Mării Mediterane… într-un peisaj fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă: „  Lumini de dincolo de nori reprezintă – cel mai  neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”.  Ideea de irealitate, de efemer  şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.

Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european „Comenius” pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry  cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgeam în mii de oglinzi  sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.”  Observator fin al  peisajului marin, autorul  descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.

Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.” În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”.

Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.” În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar de munţi, de ape, mare, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.

Bucureştiul apare  sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui specifică de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust. Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.

Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre. Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă  pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte”. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului. Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.

Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci”. Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă  ciripitul vesel în iedera de pe  o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE””

Al. Florin ŢENE: În memoria scriitorului, filosofului jurnalistului şi promotorului cultural ARTUR SILVESTRI la 67 de ani de la naștere -19 martie 1953

 

Ziua a şaptea după Artur

 

 

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

 

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

 

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

 

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul din câmpie ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

 

 

Lumina din Acrostih

 

Aurul zilei îi acoperă fruntea înstelată de gânduri

Răvăşită de durerea altora în pagini peste veşnicie,

Tăcute cariatide aşezate în fraze şi rânduri

Unite sub flamura ideilor în Olimp

Rugă sunt şi poartă pe umeri veşnicul timp.

 

Stele s-au aprins în firidele lor

Iluminând verbele pe dinăuntru ce le porţi cu tine.

Lucrurile se reîntorc la veşnicul călător,

Venind cu destinul scris în Sine

Eveniment socratic de memoria ta consemnat

Să rămână prin noi mai departe.

Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt

Rămânând ,acolo Sus,în Marea Carte

Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt.

 

 

Înainte de sfârşitul frazei

 

Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor

Ţi-a deschis Calea

Spre Lumina întoarceri în Sine.

 

Precum pasărea din interiorul

Oului de aer

Înălţimea îţi devorează tăcerea…

 

Doar cuvintele tale încărcate de gânduri

Ne umezeşte tâmpla

Iar din dosul ochilor tăi

Îţi este teamă că vei trece prin ei

Pentru îmbrăţişarea finală.

 

Continue reading „Al. Florin ŢENE: În memoria scriitorului, filosofului jurnalistului şi promotorului cultural ARTUR SILVESTRI la 67 de ani de la naștere -19 martie 1953”

George ANCA: Artur Silvestri, de două ori ocult(at)

          Ocultul literar are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

         De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

          În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

        Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o Continue reading „George ANCA: Artur Silvestri, de două ori ocult(at)”

Alexandru NEMOIANU: Unde este Artur Silvestri?

L-am cunoscut pe Artur Silvestri în spațiul electronic și acolo ne-am împrietenit și colaborat. Niciodată nu ne-am întâlniți față către față. Relația a fost tainică și dincolo de înțelegerea obișnuită. A fost o întâlnire de suflet și care ține de un alt tărâm. De fapt în ultima vreme încep să cred că nici nu este bine să vorbesc mult despre natura acestei relații, este o taină.

Artur Silvestri a fost cel care a aflat în cărțile și articolele mele publicate până ce l-am cunoscu o valoare și o importantă pe care eu nu le-am dat-o niciodată și nici nu le-o dau. În ele Artur Silvestri a văzut prețuire pentru tradiție, loc, omul locului și statornicie, pentru Neamul Romanesc și Ortodoxie. Am schimbat mii de mesaje și prin ele și în ele s-a consumat relația de suflet de care vorbeam. Tot atunci am câștigat pe prietenul meu veșnic pe care nimeni și nimic nu mi-l poate lua.

Corespondența dintre Artur Silvestri și mine s-a desfășurat în vremea în care el a pus în ființă mișcarea culturală Artur Silvestri. O mișcare care însemna zeci de reviste electronice, promovarea colaboratorilor prin prezentări în spațiul virtual și publicarea de volume. Cărți pe care Artur Silvestri le-a publicat pe cheltuiala proprie cu o generozitate fără egal. Acele cărți Artur Silvestri le tehnoredacta și alcătuia singur, sau cu angajați de el plătiți și apoi le distribuia la biblioteci din țară și din lume. În tot acest timp am colaborat strâns cu Artur Silvestri și am ajutat mișcarea culturală cu tot ce am putut. Acest lucru el l-a știut bine! Aceasta a fost o mișcare culturală mântuitoare. Eu cred că în mai multe feluri această mișcare culturală a salvat cultura românească din cădere liberă. Viitorul va dovedi cât de mult a făcut Artur Silvestri pentru „România tainică”. O „Românie tainică” încăpățânată și care dăinuie și continuă prin jertfa unor oameni care, sunt convins,sunt scriși în Cartea Vietii.

« Miscarea » Artur Silvestri a fost o acțiune gigantică. Ea a cuprins domenii esențiale cum sunt: istoria, literatura, folclorul, tradițiile și mai ales înțelegerea « fenomenului românesc ». Acest efort gigantic a fost dus în cea mai mare măsură de Artur Silvestri și prin colaboratorii și prietenii lui direcți. Realizările au fost foarte multe, de la numărul mare de reviste și publicații în spațiul electronic la tipărirea a nenumărate cărți, de la acordarea de premii la dăruirea de cărți. Dar cred că meritul esențial al acestei mișcări a fost înțelegerea exactă a « fenomenului românesc » și conceptualizarea acestei înțelegeri prin superba formulare, »România tainica ».

Aceasta « Românie tainică » înseamnă rostirea răspicată a adevărului că istoria, cultura, esența « fenomenului românesc » nu sunt rodul unor « împrumuturi » și al unor reluări de modele existențiale din afară. Sunt rezultatul unui proces unic și autentic. Un model existențial care nu este neaparat mai bun decât alte modele existențiale, dar este la fel de bun. Iar profunda autenticitate și certitudinea mișcării a fost dată de faptul că Artur Silvestri a contopit « mișcarea » în duhul și trupul care este chezășia existenței,Ortodoxia.

Acest concept,al « României tainice », înseamnă reafirmarea unui adevăr esențial: că înfrângerea unui Neam și trecerea lui în irelevantă nu sunt datorate pierderilor militare, pierderii unor bătălii, ele sunt urmarea abdicării de la dreptul la existența autentică și unică, abdicării de la modelul existențial arhetipal al Neamului și preluarea modelului existențial al cuceritorului. În această înțelegere « mișcarea » Artur Silvestri poate fi asemuită în mai multe feluri cu soarta lui Nicolae Densușianu și a monumentalei sale lucrări, »Dacia Preistorica ».

Căci în acea lucrare, mai întâi, a fost exprimat adevărul pomenit mai înainte, că irelevanța unui Popor nu este datorată înfrângerilor militare ci este datorată abdicării de la modelul existențial propriu. În același fel în care, la timpul său, Nicolae Densușianu a fost demonizat, a fost și Artur Silvestri. Iar această lucrare s-a făcut prin același tip Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Unde este Artur Silvestri?”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI

 

„Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi;

   Taie aerul cu zboruri mici şi frînte rîndunele;

   Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele

   Pică şi treptat se umflă gîrla turmelor de oi.”

(ION PILLAT)

 

 

   Octombrie şi-a gătit Caleaşca princiară, pornindu-şi solia sa angelică, dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de ţărm, dincolo de mare, dincolo de deal, dincolo de munte, dincolo de soare, dincolo de vânt, dincolo de codru, dincolo de ţară, dincolo de cântare, dincolo de nostalgie, dincolo de stele, dincolo de legendă, dincolo de Sydney, înspre Oradea, marea Cetate a Bihariei Voievodului martir Menumorut.

   Buna vestire, aleargă, se bucură, tresaltă, vălurindu-mi inima într-un mănunchi de grădină pe sub care s-au strâns dumitriţele albe ca la o vecernie de Toamnă în Mănăstirea voievodală Putna a sfântului Ştefan cel Mare, unde Lumina lină, se pogoară cu mantia PRIETENIEI sale cereşti sub acoperământul căreia mă cuprinde într-o caldă îmbrăţişare, întâlnirea istorică, de suflet, de Rug aprins, de romanţă, de poezie cu poetul şi scriitorul GEORGE ROCA.

   Providenţa a ţesut mai de mult cu borangicul vrerii şi luminii Sale, broderia de aur a prieteniei noastre, urmând ca la plinirea vremii, peste timp şi spaţiu să ne contopim în azurul unei întâlniri serafice, a unor zori binecuvântaţi ai lui OCTOMBRIE – 17- 2019.

   Glasul buciumului care a pregătit această întâlnire sublimă a sunat prin viersul dulce al Vestalei lirice, MARIANA GURZA – Timişoara, emina noastră dragă şi prin trâmbiţa unui alt PRIETEN ales, colonelul (r) dr, CONSTANTIN MOŞINCAT, în Cetatea sa de la ORADEA, cu prilejul invitaţiei la sărbătoarea CENTENARULUI 1919 – 11 Octombrie – 2019, cinstită în sânul cald, familial al Cercului Militar Oradea.

   Frunzele arămii ale lui Octombrie cad într-o melancolie cernută a azurului, precum zborul rătăcit al Păsărelelor gingaşe, zburdalnice. Sus, stau de veghe şi ard permanent Luceferii în Candela lor mare, albastră. Nucul din poartă tremură cu braţele sale de monah centenar, podidindu-şi lacrimile în frunzele sale de borangic.

Toamna pentru iubitorii de Frumos, pentru Oamenii – Copii ai Creaţiei harice, lumina nu mai vine de sus, ci se pogoară din splendoarea de Păun a Codrului Împărat. Pentru Prieteni însă, lumina se prelinge din Icoana sufletului lor aprins de Iubire. Parcă de aici, din Sânul cald al PRIETENIEI cereşti, răsare şi PATRIA lor dragă.

   În inima mea înflăcărată de VALAH creştin ortodox mi-a pătruns o sublimă cântare, cu un refren celest, repetându-se ca într-o RAPSODIE a lui Ciprian Porumbescu sau ca într-un purpuriu AZUR de ROMANŢĂ, unde tainele PRIETENIEI sacre, se risipesc în Iubire, dăruind doldora  împrejururi FRUMUSEŢEA întru podoaba ei serafică.

   Vântul cu o adiere mirabilă îmi deschide larg poarta, pe care intră, Doamna mea, MARIA NUŞA NICOLETA cu vestea cea bună: Domnul Colonel Moşincat te invită la Centenarul Oradei, unde va fi prezent şi prietenul tău drag George Roca. Mergem? Când? Dimineaţă! La drum…

   Joi-17 Octombrie 2019, părăsim hotelul, păşind în cadenţă amândoi, cu bucurie, cu emoţie prin Cetatea Bihariei în braţele ei calde, apretate, primitoare.Purcedem prin centrul Capitalei dătătoare de cultură. Oraşul fascinează la fiecare pas. Clădiri impunătoare, gotice, frumoase, străzi curate, oameni cu priviri şi mers domol. Vrem să-l salutăm pe Mihai Vitezul dar  îl găsim pe soclu pe regele Ferdinand, care-şi lasă privirea în pământ în Piaţa Unirii.

   Facem câteva poze, până la venirea colonelului Moşincat, care bucuros ne ia în primire la pas în drumul grăbit spre întâlnirea marei surprize pregătite…, adică îmbrăţişarea cu GEORGE ROCA. Numai că, eu vorbisem cu MAGISTRU la telefon pe 16 Octombrie, Miercuri pe la ora 12,00, în drum spre Gară, în drum spre Oradea, în drum spre el.

     Ajungem la intersecţia cu strada Eminescu, pe care stă prezentă, peste timp, clădirea înaltă de piatră în care se regăsesc de un veac apărătorii hotarului Bihariei,  Casa Armatei – Cercul Militar.

    Aveam să aflăm că lipită de Casa Armatei este  Casa Doamnei Roca,urmată doar la câteva case de Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI”

Victor ROȘIANU: La cenaclul ”Artur Silvestri “ – Medalionul literar “Cartea fereastră deschisă spre suflet “

Ședința cenaclului “Artur Silvestri “ din data de joi, 30 mai a.c., deschisă de președinta cenaclului, scriitoarea Voichița Pălăcean Vereș, s-a desfășurat sub genericul   spuselor lui Theodore Parker: “Carțile care te ajută cel mai mult sunt cele care te fac să gândești cel mai mult.”

             Președinta de cenaclu a subliniat faptul că în sală sunt prezenți membrii ai Ligii Scriitorilor din Baia Mare: Virginia Paraschiv, dr.Mihai Ganea, și din Gherla, scriitorul Teodor T Ungureanu,. Apoi a dat cuvântul președintelui național al Ligii Scriitorilor, care, așa cum a intrat în tradiție, a făcut o retrospectivă a activităților filialelor  acestei organizații profesionale, arătând că în prezenta perioadă au fost alegeri în filialele din județele: Olt și Iași.

            În continuare președintele a prezentat și discutat cărțile și revistele primite de la scriitorii din țară: despre revista „Moldova literară „ , revistă ce apare sub egida Filialei Ligii Scriitorilor Iași, având ca realizator pe neobositul scriitor Mihai Știrbu, a spus că în peisajul revuistic din țara noastră această publicație este una din cele mai bune din punct de vedere al calității materialelor publicate, dar și din punct de vedere estetic și tipografic. A mai prezentat revista bănățeană “Suflet nou “ și cărțile: “Martorii răstignirii “ de Vasile Cocarcea,  “Ape adânci “și  “Când se întorc rândunelele “ de Nan C.Ilie,  “Percepții “ de Ana-Cristina Popescu, ”Rătăcitoare umbre” de Rodica Iva Dascălu”,”La ceas aniversar” de Gh.Șoptirean”, ”Tartorii roșii” de Constantin Mitachi’’ și ’’Lamura’’ de Paraschiva Cărbunar și Livia Băcia. În continuare a mai prezentat cărți Iulian Patca, președintele filialei Cluj a Ligii Scriitorilor: “Lacrimi de râs “ de Eugen Burghelea , “Mult râvnita primăvară “ de Vasile Gh.Pascal “ , “ Arbore în surâs“ de Paraschiva Cărbunar, “Înțelepciunea lui Godot “  de V. Umbreanu“, “Rază de soare “ de Vasile B. Gădălin “.

            Apoi, Al.Florin Țene a prezentat cele cinci volume al scriitorului dr.Mihai Ganea, intitulate “Testamentul filozofic “ și revista “ Porțile nordului“ pe care o editează împreună cu scriitoarea prof.Virginia Paraschiv.

            După acest moment dedicat grupajelor de cărți, Voichița Pălăcean Vereș a prezentat cartea “Când amintirile se-ntorc “ de Ioan Ghiolțean, arătând că autorul are vârsta onorabilă de 95 de ani, și, între coperțile acestui volum de Continue reading „Victor ROȘIANU: La cenaclul ”Artur Silvestri “ – Medalionul literar “Cartea fereastră deschisă spre suflet “”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Sivestri, o Floare a Culturii

ARTUR SILVESTRI, O FLOARE A CULTURII

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind cu noile-i culori,

E semnul Providenței, puterii creatoare,

Ce ne-nsenină fruntea de veșnici trecători!

 

ARTUR SILVESTRI o floare a Culturii,

A-mbogățit o Țară și sufletul de Neam,

Gândirea-i era geniu, izvor de adevăr

Istoriei române din vremi de când eram!

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind mireasma ce cu zefirul vine,

Trezește și adună mulțimi de harnice ființe

Culegătoare de nectar, iubitele albine!

 

ARTUR SILVESTRI e semn arhetipal,

Iar Duhu-i pătrunsu-ne-a în trup,

A fost Românul, o harnică albină,

A fost și zeu, si leu, și lup!

 

Simbol de-nțelepciune El ne este,

Lumina tricoloră pe Carpați,

Ca să lumine calea cea creștină,

Calea Unirii între Frați!

 

Aduce-ți-i gânduri sfinte, flori

Semănate pe orice suflet tânăr,

Și spre Ceahlău să îndreptăm privirea,

Iubirea, Cântări fără de număr !”

––––––––––––––

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

19 martie 2019

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integru moral și vizionar în idei

   Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri  o imediată recunoaștere  pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concură la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

    Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar în idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

    Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani  acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

    Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca  “Iosif Vulcan”,  ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acestea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura și tradiția maternă. Aveam 39 ani.

    Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care  le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line.  Publicarea de cărți pe hârtie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur și Mariana Brăescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii  Asociației.

   Asociatia ARP-București deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în  unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor  viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

   Nu sunt eu cel mai în măsură a  cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre  izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todică, ș.a.m.d.

Observăm cum  vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, în pământul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune  istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor antice și care țin calea și  lumina adevărurilor.

     Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc, era din capul locului asigurat un succes Asociației fondate, și pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începând de la  Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, școlile, bisericile, totul se cuprinde în această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul, acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

    Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine  Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adânc și  curat, înălțându-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfânt al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca  pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecăruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

    Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevăr cu finețe dar de bună credință. Bineînțeles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole  cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a învrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevărurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne,  cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

     Un semn de recunostință pe tot restul vietii mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că  a fost omul care a recunoscut imediat valoarea  de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem  și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

    Punerea  versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetătorii istoriei noastre. Mai mult, atunci când Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, când erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium (Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul  Soarelui”, despre  Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise (în Nordul Dunarii), nu face oare legătura bună  pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfântă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a  ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

  Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

  Așadar Cartea Sfântă a Istoriilor străvechi, la“2 Impărați -Capt.23, Verset 5. spune despre  cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal și Soarelui. Versetul 25 îl arată pe același Împărat Iosia care pedepsește pe iudeii atașați lui Mănase! Dar cine era Mănase? Nu era altul decât cel mai vestit Faraon al Egiptului antic, cel care ridicase imperiul său la cea mai strălucitoare înflorire economică și expansiune. Tocmai pe acesta  și-l alesese Regina Hatshepsut (Fiica lui Faraon), model al Dinastiei sale (18), cerându-i fratelui și soțului ei Tutmes II a călca pe urmele predecesorului.

Tânărul faraon însă moare subit, iar viitoarea regina a celor doua împărății de Sud si de Nord, plină de amărăciune se va mângâia, în nuvelă, prin versurile geniale ale lui Eminescu dedicate aproape profetic soartei istoriei universale antice, dar tot profetic istoriei universale moderne! Putem spune că Mihai Eminescu este un trimis  mesianic al  Divinității, iar Artur Silvestri cu siguranță călcătorul urmelor predecesorului său Mihai Eminescu prin lumile așezate sub nisipuri, sau prin cerurile Luceafărului eminescian inspirator.

     Cu această deplină convingere, mai am a păstra încă multe  amintiri frumoase  ce țin tot de personalitatea de geniu a lui Artur Silvestri. Cărțile sale se găsesc și la biblioteca familiei mele. Deși superior prin gândire și fapte, nu se ridica prin mândrie personală deasupra semenilor săi, deși nu ducea lipsa dușmăniilor și geloziilor confraților săi, el doar  reafirma starea sa de oboseală în ultima vreme. Încheia însă adresele sale dorind binele tuturor, fără a se răzbuna și fără a se apăra! Doamne ce OM MARE am pierdut!

   Înțeleptule, roagă-te pentru noi toți cei rămași fără de tine!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

22 februarie 2019

 

 

Artur SILVESTRI: „Aducătorul de apă”

Gânduri răzleţe despre Mitropolitul Tit Simedrea

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce băuse făcîndu-şi palma căuş, rostise şi el, cu o voce joasă, gravă, ce nu i-o mai auzisem decît prea de tot rar, aproape niciodată: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Pentru mine, copil neştiutor şi cuminte în vremea aceea – care astăzi mi se pare aproape contemporană cu Hora de la Frumuşani şi tot atît de misterioasă, îndepărtată şi abstractă ca şi cînd ar fi fost populată de „cucutenieni” – acel nume şi acele cuvinte aveau ceva impenetrabil şi obligatoriu şi păreau să facă parte – ori să fie chiar – dintr-un ceremonial de religie stranie pe care parcă o întrezărisem şi nu o întrezărisem în Bisericile unde, uneori, duminica, Bunica mă ducea de mînă şi-mi arăta cum să mă închin. Tot ceea ce puteam să ghicesc ar fi putut să fie darul ce i se dăduse lui Simedrea de a face fîntîni şi cişmele, ca să astîmpere setea călătorilor rătăciţi pe cîmp ori vietăţilor ostenite şi înspăimîntate de caniculă. Căci „Simedre”, aducătorul de apă, ostoitorul de sete, părea că se gîndise şi la necuvîntătoarele nevinovate că nu au graiul înţeles şi pentru sufletul lor candid el făcuse pretutindeni jgheaburi de piatră, închegate cu mortar ce nu se sfărîma, unde, chiar dacă omul nu ajungea din întîmplare ca să toarne apă, apa rămînea din scurgerea izvoarelor ce nu secau niciodată.

Şi acum, îndreptîndu-ne cu trăsura către pădurea întinsă de pe vale, privind, de pe falezele înalte ale straniului rîu Câlniştea – care, împotriva tuturor rîurilor din Cîmpie, curgea înapoi şi nici nu se vedea că s-ar putea mişca pe sub pînza de apă înglodată în lintiţă şi papură – acum, zic (adică într-un „acum” de aproape o jumătate de veac), Bunica mea, care, deja îmbătrînită pe atunci, făcuse şcoli şi biserici şi îngrijise de troiţe şi de monumente de pe la răscruci, îmi arăta că unul dintre „ai lui Simedre” clădise nu doar fîntîni ci şi o biserică.

În casa ei din Asan-Aga, o casă albă cu verandă şi coloane, ridicată mai sus de pămînt pacă spre a privi mai de la înălţime către lumea înconjurătoare, n-am auzit decît rareori vorbindu-se despre „ai lui Simedre” şi tot atît de rar despre Mitropolitul Tit. Părea că toţi aceştia, şi el împreună cu ei, s-ar fi aflat undeva, departe, poate chiar în legendă. Ori poate că, într-o familie ce avusese prea multe ramificaţii şi ale cărei vase capilare se subţiaseră din prea de tot încurcate risipiri de sînge originar şi oamenii se împrăştiaseră şi ei care-încotro astfel că se întîlneau rar şi, unii din ei, niciodată, ideea însăşi de înrudire căpătase un gen de diluţie, părînd să devină aproape o abstracţiune şi nu emoţionau pe nimeni vieţile paralele ce încă se mai desfăşurau, desfăcînd zile din caierul insondabil al timpului ce trebuiau să deşire.

Însă pe cînd toate acestea se petreceau acolo, într-un sat nu prea îndepărtat din Câmpia Română, Mitropolitul Tit Simedrea îşi prenumăra, încă, zilele şi nopţile ce i le dăduse Dumnezeu, aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Cernica. Nimeni, în acei ani, nu-mi vorbise despre acesta şi nici măcar că s-ar fi aflat în viaţă, undeva, pe Pămînt. Poate că, la drept vorbind, nici nu se mai ştia că există, şi unde, şi poate că îl şi uitaseră de tot cei care, ori unii din ei, îi erau de-un sînge şi aveau un străbun. Dar nici măcar la Bucureşti nu avea ştiinţă despre Vlădica vreunul dintre cei ce întîlneam cînd, făcîndu-mi studiile, începusem să văd „lume luminată”, să citesc literatură şi să visez că, vreodată, voi deveni scriitor. Probabil că, în afara cercului închis al Bisericii – un cerc şi azi incomprehensibil din afara lui şi cu un conţinut ilizibil în absenţa ştiinţei în codul interior – nimeni nu-l ţinuse minte (iar alţii nu aflaseră) pe Stăpînul Bucovinei, pe Mitropolitul de la Cernăuţi.

Căci Tit Simedrea fusese ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgîni şi răspîndise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în limbi”. Şi, misionar fiind, s-ar fi putut să devină şi martir şi să sufere deopotrivă, ca în Anii Vechi, supliciul şi osînda ce ar fi întîmpinat, ca un păstor senin, cu bucurie. Însă tainele nepătrunse nu făcură să se potrivească totul în acest fel şi Mitropolitul Tit, adus la Bucureşti cu anasîna, trebui să trăiască mai bine de un sfert de veac aproape în afară de timp, ca şi cum viaţa ce i se mai dăduse ar fi fost o simplă contemplaţie a postumităţii.

Şi, la o vreme, pe cînd fără să ştiu că, dacă cumva aş fi ştiut, l-aş fi putut vedea căci era aproape, Mitropolitul Tit se mutase la cele veşnice, pe la sfîrşitul lui 1971, cînd eu mă hotărîsem să fac literatură, să devin scriitor şi să urmez Literele. În chilia lui de la Mânăstirea Cernica, unde în ani mulţi şi număraţi mai ales în nopţi de veghe, rugăciune şi singurătate i se umpluse masa de cărţi şi manuscrise, se aşternuse deodată liniştea, o linişte definitivă, o tăcere nu de început de lume ci fără lume şi fără timp, neconţinutistică, indefinibilă. Şi-apoi veni uitarea, apa grea a timpului necruţător care, la el mai mult decît la alţii, venise de mai devreme, din anii cînd, încă în viaţă fiind, prea puţini îl mai ţineau minte şi îl mai căutau, deschizîndu-i uşa ca să-l întîlnească. Şi apoi, foile ce însemnase poate că se risipiră şi nu se mai ştiu despre ele iar numele lui rămase doar un nume ce se pronunţa rar, din ce în ce mai rar, pînă cînd s-ar fi şters de tot, în Marea Risipire ce ne conduce pe noi, care sîntem închegare adesea uşuratecă şi prea repede uitătoare.

Astfel încît, pînă mai de curînd, Mitropolitul Tit nu fusese decît un reper în cîte o bibliografie şi un „nume adunat pe-o carte”, cărţi, însă, din ce în ce mai rare şi, la rîndul lor, parcă şi mai puţin cunoscute. Dar încoace de tot – cînd, arătîndu-mi-se de către Îngerul Păzitor ce mă părăsise, că uitarea este moartea definitivă, mi-am dat seama că am o datorie faţă de el şi că bine-merită să nu i se lase în drum şi să se irosească Fapta lui, cîtă o fi fost – m-am gîndit că dacă, totuşi, ceva ar mai putea rămîne în agregare în faţa dintelui nemilos al vremii rele care distruge, aceasta ştie şi hotărăşte doar Dumnezeu şi, ca să se poate cîntări, trebuie întîi să se ştie şi abia apoi să se aprecieze. Şi de-aceea, avînd în sinea mea un sentiment indistinct, ce amestecă ruşinea de a-l fi ignorat şi obligaţia de a repara ceea ce greşisem, mi-am zis că, pradă începutului de risipire, fapta lui trebuie adunată şi arătată.

Opera însăşi închide un fel de secret ori, mai bine spus, un tîlc şi o potrivire ce se vor fi constituit pe căi necunoscute, poate venite de acolo de unde ne vin toate Potrivirile. Este, la drept vorbind, operă de bătrîneţe şi, prin aceasta poate, operă de înţelepciune, făcută la vîrsta temelor incontingente. Şi, de fapt, aceasta cred că a fost semnificaţia acelei potriviri. Pe cînd avea ceva mai mult decît vîrsta mea de acum, Mitropolitul Tit dăduse mult dar în multe şi în felul lui, de căuzaş şi de păstor, se încercase în a construi ceva durabil în imediatul prea de tot inconsistent. Dar ceva rămîne şi de aici. Cronică în clipă, istoriografie locală scrisă de eparhiot, acţiune prin scris, vorbă şi punere în rînduială, toate acestea se traduc într-o faptă ce cuprinde omiletică, îndrumare şi consemnare care astăzi interesează şi însemnează mult în istoria deschisă, de evenimente ce se înşiruie pe suprafeţe. Dar cînd veni timpul şi cînd omul trecător nu mai putu să participe, cu energia lui dăruită, la zidirea vizibilă împins fiind să pătrundă într-o altă ordine a lucrurilor decît cea care îi fusese arătată pînă atunci, ceva îl făcu să înţeleagă altfel tot ce i se poruncise, de fapt; şi se preschimbă.

Aceasta fuse, în felul ei, o taină. Din zidarul ce construieşte în lumina zilei, Mitropolitul Tit deveni omul clipei enigmatice, sub-lunare şi necontingente şi viaţa lui începu a se supune unei reguli ce se însuşise: regula chiliei luminate. Opera însăşi primise nu doar un alt vestmînt, mai senin şi mai solidificat prin lentoarea concluziilor mari, ci şi o altă directivă interioară, de fapt sensul neclătinat de hazarduri şi context indefinit. În spaţiul lui contemporan cu Strămoşii, Mitropolitul Tit începu a vedea peste timp şi a desluşi mai degrabă ceea ce, rămînînd ca zăcămînt ce iradiază, se organizează parcă-de-la-sine în straturi care, prin însăşi înlănţuirea lor definitivă, dau imaginea de terra ferma, de sol nemodificabil ce o traducem uneori prin noţiunea de tradiţie. Este vremea marilor alcătuiri ce nu se pot depăşi în datele lor ci doar cita şi dezvolta, însuşindu-se ca şi cum peste Fundaţia definitivă se aşează zidărie nouă şi se reconstituie Formula Ideală. Şi totul în singurătatea de dincolo de timp, în noaptea de inspiraţie, în Chilia luminată pe care bătrîneţea, înţelepciunea ori porunca auzită fără cuvinte i-a făcut-o vizibilă, aducîndu-l din viaţa trecătoare în efigie.

*

Abia acum îi înţeleg lecţia nescrisă, cînd eu însumi s-a întîmplat să trăiesc, în viaţa mea pînă mai deunăzi neclară, aproape aceleaşi trepte ce mă duseră, de la o vreme, într-o altfel de „chilie” care, însă, era luminată şi ea. Ca şi el, mă încercasem şi eu altădată în „lucrarea în clipă” şi poate că greşisem şi, ca şi el, trebuise, cîndva, fără s-o merit, să stau mai la o parte, descoperind, însă, prin poveţe ce s-au întîmplat să-mi vină fără să le fi cerut dar aşteptîndu-le, încotro şi cum ar trebui să înaintez, cînd veni vremea să înaintez. Îl simt acum răspunzător, ca un Moş ce îndrumă, de multe din cele ce fac şi, mai ales, de marea înţelegere a Tainelor care, avînd puteri nedesluşite, fac toate să se modifice încet – dar în fiecare clipă – punînd, în cele din urmă, toate la Rînduială.

20 aprilie 2005

de ziua Sfîntului Teotim, Episcopul Tomisului

ARTUR SILVESTRI