Jack SIMON: Frigul neumblat (grupaj poetic)

HIPERBOLA POETULUI PAN

 

Să mă lovească fulgerul aș sta
de-aș fi hotar împotmolit în soare,
să ard, să scap împletitură de fum între
stele fără un drum
s-aduc peste voi ierni cu vedere
la cer,
să vă spăl cu nori pe picioare în ger
infloriți din ursite crescute sub
țurțuri om fi împreună diademe
curate pe frunți de icoane spălate
in matcă de fier,
mijlocul vostru să fiu in mulțime
piatră necioplită pe soclu de post în zi
suspendată,
gară centrală între sutane cu rost
de himere fanare
să vă trimit pe toți în trenuri de noapte
cu păsări la un loc în colivii
călătoare,

și-am să vă fac cu mâna dreaptă
de-a stânga în timp
meridian de înălțare,
să vă întoarceți la mine pierind
cu toții
pe stâlpi prea fierbinți,
impreună cu mine, implorând la pământ
dezlegare…

 

 

NEGREȘIT

 

negreșit îmi vei face cu mâna din aripi
când zboru-ți huzur îl așez
in căderi înnoptate sub sfârcuri din fum,

negreșit iluzoriu-mi vei strânge
lumina de veghe
pecete de rug,
din buzele fragede-apoi îmi vei da
Răsăritul,

voi crede că tu
nesfârșită plăcere din pom
ești tot una cu rodul,

negreșit te vei zbate apoi
printre mâini și aripi să-mi dăinui prohodul
când eu
milenar mă scufund, odată cu tine
in singur trup incantat de iubire!

 

 

DOR DE COPILĂRIE

 

Ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?

mirosul tău îl simt în coate
julite-n veri cum n-au mai fost,
mi-era asfaltul loc de joacă
aveam armată de șotroane și o mulțime
de povești,

ai mai trecut pe-aicea oare
prin lumea mea ce-acum mă-ntreabă
de tine-n nopți cu vise-mpărătești,
mai bag de seamă uneori
sunt tot copil
dar fără răni la coate, șotroanele sunt
mici acum și seamănă mai mult
c-un drum,

te am cu mine-n clipe grele
sărac cum sunt
te port mereu în buzunare,
și-acum când scriu te simt cuminte
printre rânduri, îmi lași pe tâmplă o umbră
răzătoare,

ai mai trecut pe-aicea oare
copilărie-n tanganezi și în sandale?!…

 

 

DIN JURNALUL UNUI SINGURATIC

 

 

Suiș și coborâș mă-ndeamnă
să trag cortina cerului-napoi,
legat de tălpi și gleznă-n noapte
cu ochii strânși, să mă ridic spre altul nou,

Las totu-n urmă azi eretică schimbare
boem nălucii vechi îi poruncesc,
să lepede ruina drumului din spate
s-o ia-nainte zburând fără îndemn,

Iluzii, visuri și dorințe oarbe
m-or aștepta acum la margini de final,
ce mai contează când melcul fără iarbă
se tot târăște pe dune de asfalt?

Îngădui dar să mă sfădesc cu umbra
unui trecut ce-mi șade peste van,
s-o mai întreb de ce mi-a luat speranța
să pot zbura cât mai eram un fald.

Acum rănesc stigmate vindecate
in coaja unui braț ce nu-l mai am,
sunt tot mai singur și iar răgnesc în șoapte
neauzit mă fac într-un ecou infam.

 

 

RECE

 

Îmbălsămarea suspendată deasupra
pogoanelor de iarnă
mereu neterminată a prins aripi
in trupuri de piatră,
mirosul ei e dulce sonor
cheflii stelari arvunesc încontrarea
Carului Mare cu pomi fructiferi
sădiți în altare uitate pe Marte,
rugăciuni infantile zidesc nezidire
guri de ocară plătite-n tăcerea planetelor
mamă, noi edenuri fade
numesc luciferi,
rece e ochiul dezlipirii de cap privirea
senilă devine un șarpe, anacondă în spuma
himerelor oarbe,
gongul din arce plutind peste ape de vraci
bate în răni începutul tămăduirii
impinse sisific în valea strunirii sistolice
ingrădite cu pulsuri din câmpuri
cu maci,
Continue reading „Jack SIMON: Frigul neumblat (grupaj poetic)” →

Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –

Plouă … Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi … Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.

Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza/Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos. Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge … Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea. O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.

Ce importanță mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanță mai are muzica?

Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:

„Ai reusit să urinezi astăzi?”

„Da… patru picături … Tu? „

„Tot aşa, mai mult sau mai puţin …”

„Mai mult sau mai puţin?” „Mai puţin …”

Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar

lucrurile pozitive din viata lor.

Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?

Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .

„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli …”,  îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.

Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales … până când, da… doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei … un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.

Continue reading „Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –” →

Al. Florin ŢENE: Personalitatea ziariștilor este un produs social

Se cunoaște, din experiența umană, că fiecare colectivitate umană, influențată și de politic, cultivă anumite valori, adică prețuiește cu deosebire anumite idei, moduri de acțiune și lucruri. Valorile cultivate social sunt impuse fiecărui ziarist. În ansamblu, mentalitatea colectivă se impune celei individuale. În acest context intră și jurnaliștii ca parte integrantă a colectivității.

Cu toate acestea, fiecare jurnalist, în evoluția și activitatea sa, dobândește o experiență și un profil psihologic propriu în raport cu talentul cu care s-a născut, în raport cu seria de împrejurări și de cultură acumulată, cu drumul pe care l-a parcurs și cu experiența câștigată. Întrucât fiecare pornește de la o anumită bază ereditară și are un anumit drum în viață, jurnaliștii ca indivizi ai societății nu sunt identici unul cu altul, ci au doar unele trăsături comune, care se combină, însă la fiecare individ în chip specific.

Particularitățile psihice sintetice care definesc pe fiecare om, inclusiv omul de presă și scriitorul, conțin în sine elemente general-umane (proprii oricărui om normal), elemente tipice (caracteristice unei națiuni, clase, grup social) și elemente strict individuale rezultate din contextual vieții personale. Fiind determinat de împrejurări, ziaristul, mai ales începând cu faza începutului în redacții, se autodetermină conștient,  alege modele din redacție sau din afara acesteia, propune scopuri, se autoeducă și capătă experiență. Personalitatea umană, inclusiv cea de om al condeiului, cu atributele ei de temperament, capacități și caracter rezultă din interacțiunea cu oamenii și colegii de redacții, din modul de trai și studii, din izvorul fecund al vieții, și nu are nimic comun cu vreo forță din afara realității materiale și sociale. La care mai adaug, că mai există o forță dată de Dumnezeu la naștere, pe care noi o numim talentul și pe care DEX-ul îl definește: Aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu; capacitate deosebită, înnăscută sau dobândită, într-o ramură de activitate, care favorizează o activitate creatoare. ◊ Loc. adj. De talent = talentat. ♦ Persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile. – Din fr. talent, lat. talentum.

Jurnaliștii, inclusiv personalitățile sunt cu atât mai puternici și mai activi cu cât țin seama de legile realității, de cerințele obiective ale civilizației și progresului, cu cât sunt mai devotați adevărului din toate domeniile, cu cât apelează la mijloace generoase ale științei și culturii.

                                                                        *

În evoluția sa omul s-a sprijinit întotdeauna pe cunoaștere. Această evoluție se efectuează prin efortul gândirii. Aceasta nu este altceva decât trecerea fie de la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea erorilor pentru dezvăluirea adevărului. În evoluția istorică, cunoașterea a trecut de la forme elementare, manifestate prin așa-numita cunoaștere comună, cum a fost Cronicile cronicarilor Moldoveni și Munteni, spre forme mai evaluate, cum este cea teoretică, vezi ziariștii din perioada interbelică, pentru a ajunge la cunoașterea științifică (Opera istorică a lui N.Iorga) .

Cunoașterea științifică nu se opune celorlalte două modalități amintite. Ea reprezintă o continuare pe plan istoric și individual a acestora, pornește de la cunoștințele realizate și depozitate în cunoașterea comună și valorifică într-un mod specific și  în anumite privințe, la un nivel superior rezultatele efortului cunoașterii teoretice. Cunoașterea științifică se orientează spre  aspectele interne, profunde ale realității. Această formă este obligatorie pentru jurnaliști. Ea urmărește să dezvăluie legile, laturile și însușirile esențiale care se ascund în spatele aparențelor și care determină existența și manifestarea concretă a realităților. Explorând această lume lăuntrică a fenomenelor, cunoașterea științifică apare ca o reflectare profundă, bogată, multilaterală. Această situație trebuie să stea în atenția jurnaliștilor care abordează teme științifice și cei care lucrează în redacțiile revistelor științifice.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Personalitatea ziariștilor este un produs social” →

Daniel LUCA: Penelopa de ieri și de azi

          Poemele din volumul Elegiile marine de Maria Vaida (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019) creează un tot unitar, o poveste despre femeie și destinu-i nedrept, acela de a aștepta.

            Fie ieri, fie azi, femeia rămâne întotdeauna o Penelopa în așteptarea iubirii, a iubitului dorit ori aflat și plecat, iar orice bărbat e un Ulysse.

            Zilele se scurg una după alta, iar ea refuză cu stoicism pețitorii ce îi dau târcoale și o ademenesc, cu convingerea că cel sortit e doar unul („iar cohorta de femei se aruncă în marea adâncă / de dragul tău. / (…) / Ciorchinele de bărbați se aruncă în larg, de / dragul meu, / doar eu și umbra ta mai plutim la mal: / o femeie albastră în umbra ta albastră, peste / albastrul infinit al mării”).

            Aici iubirea e deplină și nu scade în intensitate chiar dacă rodul ei, un băiat, ajunge  între timp bărbat („ca un aed iscusit, el îi spune povestea / tatălui său. dar nu te-ar mai cunoaște, / mărite rege, chiar în fața lui de-ai fi… / Numai eu, numai eu am tatuat / pe inimă chipul tău, Ulysse al sufletului meu”).

            Durerea așteptării nu poate fi descrisă în cuvinte, fiind înainte de toate trăire, simțire („Ca o statuie greacă ies din mare, / după încă o noapte fără tine, oare pe unde rătăcești, / corăbierul meu drag, pe unde?”).

            Momentele de liniște alternează cu cele de disperare, atât pentru Penelopa, cât și pentru Ulysse, iar natura e participativă („Neptun zărea corabia-ncropită / și cu furia lui stârni furtuna, / că doar Ulysse i-a orbit fiul”; „nuferii galbeni, mici și delicați, se pierd printre / frunze de lintiță, cu melci atârnați de tulpină”).

            Visul se întrepătrunde cu realitatea, producând incertitudini și neliniști („Doamne, ce vis, am rostit și mi-am îmbrăcat roba, / pornind / încetișor spre Ithaca, cetatea ta, / regele meu. / Am ascuns visul în scoica inimii – o perlă din mare”).

            Orice ajutor este binevenit, fiind căutat atât în rugăciune, cât și în vorbele bătrânei ghicitoare („Spun, zise bătrâna, / pe Styx eu am jurat și te voi scăpa de nimfa Calypso”).

            Așa cum iubirea dăinuie peste vremi, așa îi sunt străjeri veșnici Delta Dunării, marea Neagră, deșertul Dasht-e-Kavir, muntele translucid ori Dealul Feleacului („Pe malul lacului Techirghiol, / sub clar de lună, cu umbrele / dragi beau cafea / în adierea brizei mării”).

            Poezia Mariei Vaida este despre speranță și iubire, despre aflarea bucuriei în așteptarea celui sortit.

––––––––––

Daniel LUCA

Timișoara

4 decembrie 2019

Violeta Cuțurescu-Urdă: Acquis comunitar (pamflet)

Întrucât tradiția tăierii porcului reprezintă un ritual secular barbar, practicat de români  pentru consum propriu, ca dovadă a  totalitarismului domestic și incongruent ideii de emancipare europeană, această practică se va modifica, adaptându-se normelor Uniunii Europene. Astfel, se cumpără porcul de pe piața europeană autohtonă (târgul de porci), se aduce la domiciliu, unde se cazează într-o cocină amenajată din fonduri nerambursabile cu tot confortul, inclusiv cu termopane și muzică simfonică la difuzoare. I se dă animalului numele de alint Ghiță (pe plăcuța de înregistrare se va trece neapărat și transcrierea fonetică). Se supune unui regim dietetic cu nutrețuri obținute din organisme modificate genetic, suplimentându-se cu varză de Bruxelles și alte lături. În ziua sacrificării, i se dă să bea întâi o cola light sau orice altă băutură energizantă, cu paiul (eventual, unul din paiele plimbate în ajun). Din solidaritate cu victima, sacrificatorul va da pe gât o băutură cu denumire de origine controlată  și vor face împreună un selfie, spre amintire. După ce i se citesc drepturile dobitocului (în speță, ale gospodarului), fie i se cântă un cântec de leagăn multicultural (eventual imnul Uniunii Europene sau recviemul  de Mozart), fie se supune unei ședințe de psihoterapie, ca să nu se simtă traumatizat. Apoi se fugărește pe o bandă specială de alergare, pentru frăgezire și pentru încălzirea musculaturii. Se somează regulamentar cu trei focuri de armă, după care se asomează prin împușcare cu „glonț captiv” sau cu electroșocuri de către un medic veterinar specializat la cursuri de perfecționare profesională prin proiecte europene.

Ritualul pregătirii cărnii se va face după toate standardele de igienă, cu halat, mască și mănuși chirurgicale, urmând succesiv etapele:

– găsirea carotidei și golirea de sânge concomitent cu  golirea paharelor (anestezic autohton pentru sacrificator)

– pârlirea cu bricheta sau, în cazul scroafelor, folosirea unei creme sau a unor benzi depilatoare

– spălarea cu gel de duș, apă fierbinte și burete soft

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Acquis comunitar (pamflet)” →

Lorena MOLDOVAN: Speranța în singurătate

                                                   MOTTO:

                                                                      „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.”

Emil Cioran

 

Singurătatea – un moment atât de gri în sufletul nostru, un moment al pierderii de sine.

Lăsând furtuna de sentimente să mă acapareze m-am adăpostit undeva în lăuntricul meu, până când aceasta a încetat, lăsând prospețime în urma sa.

Oamenii au consumat tot ceea ce au găsit bun în mine, iar eu am devenit o persoană goală și pustie. Nu aveam cu ce să îmi umplu golurile atunci când nu puteam să mă încarc cu emoții și sentimente de iubire și liniște.

Dar tot răul spre bine ca întotdeauna. Perioadele întunecate ale vieții m-au învățat cum să găsesc o rază de soare care să mă ghideze.

Este greu să îți regăsești sufletul pierdut pe drum. Este greu când te simți singur. Dar oare chiar ești cu adevărat? Sau dezamăgirile te-au facut să îți închizi ochii și să îți creezi propria realitate ca protecție asupra lumii?

Noi împreună cu sufletele noastre înflorim si ofilim împreună. Dar ceea ce trebuie făcut este să punem lumină pe lucrurile care ne fac fericiți și sa lăsam in urma ceea ne ofilește.

Oamenii pot avea mâini reci dar inimi calde.

––––––––––-

Lorena MOLDOVAN

4 decembrie 2019

Adrian BOTEZ: Descântec de nai (poeme)

VIBRÂND

 

vibrând – vibrând – vibrând – vibrând

s-a smuls – din neființă – -n fire

informu’ – -ascuns sub  Forma-Gând

chirciri meschine – în Liturghisire :

Forme – slăvesc DOMNUL CÂNTÂND !

 

…privești boțirea Lumii – -n lucruri

amețitoare-ori  – sceptic – coborânde :

e-o ARMONIE DE COLINDE

și Măreție : plin te bucuri !

 

Îngerii vin să șlefuiască

lumini – Serafii-nvață să Iubească

Ordinea-Strună-o-ntind Heruvii

 

în Lumea Celor Patru Fluvii…

…frumos era – dar iar va fi

când Crist – din Bezne – va păși…!

 

 

ORICÂTĂ PLOAIE ORI NINSOARE

 

oricâtă ploaie ori ninsoare

se-așează – între noi și Soare

oricât Cetăți se tot fărâmă

ocrotiți suntem – Sus – la Stână…!

 

cleioasă de mocirle Lume :

noi stăm cu Crist la Joc și Glume

cântăm – în noi și în Oglindă

tainica Lumii Noi  – COLINDĂ !

 

din amintiri umflăm baloane

aplaudă Îngeri – din Balcoane :

e Rai – Fecioară Neagră – BEZNĂ !

 

…Cântecul te-a rănit la gleznă…

…Oștiri de Candele se-aprind

în Munții-Eterni – ce ne cuprind…!

 

 

ADEVERIREA MODERNĂ…

 

…”Hristos-Dumnezeu

la toate se gândește

cuminte cumpănește

desăvârșit hotărăște…!”

 

..dar noi ne-am retras – demult și

cu totul – din

Afacerea – Grasă și

Plicticoasă – a

Acestei Lumi : stăm

închiși – îngroziți (noi înde

noi înșine !) – într-o

Bulă Surmenată  – dilatată

imens – de atâta

Translucid – și vedem – prin

Ea – Facerea și Desfacerea

Cosmică – precum o activare

banală – a unui

novice – pe

Internet…

 

 

DANSUL SATANEI  ÎN COSM’ SE LĂRGEȘTE

 

Dansul Satanei în Cosm’ se lărgește

vulcanii-i stinge – mări istovește

peste gunoaie – Timp horcăiește…

…Crist – răbdător – de pe Cruce privește…

 

…e-o Vale – tot Vale – și tot prăpădește

Satana Extatic  – nebun  – se rotește :

din gheare-i – pe rând – Nădejdea îi scapă

Norocul și Firea – Sfânta Măsură îl sapă…

 

Dansul Satanei se-nvârte în gol

s-a uscat – terminat – grețosul lui rol :

Histrionul Nebun reverenți risipește…

 

…stricată-i Mașina – la nimeni vreun clește…

…Arhanghel de-o arșiță ! – te prăbușește :

Luna te-ngână : Mătrăguna sporește…

 

 

CRIST ȘI SCRIPCARUL

 

Crist nu îngăduie  – -n dementele lumi – vămuire

Crist ‘și-unește răni cu căzuții din fire

Crist larg își sfâșie piept – să-ncapă al nostru păcat :

Crist  – Cel de Răi – în toi de primejdii – chemat…

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Descântec de nai (poeme)” →

Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie

Abia ajuns din expediția efectuată în America de Sud, aveam să constat că nu era singurul vis, și că altele mi se întrezăresc. Chiar pe timpul când scriam Notele de Călătorie referitoare la „aventura”, din care nu de mult timp mă-ntorsesem, mi-a-ncolțit ideea că trebuie să duc la-ndeplinire „Proiectul Asiatic” care, parcă-mi stătea-n gât! Și ideile curgeau strună în favoarea înfăptuirii… În fiecare zi derulam cunoștințele și informațiile încețoșate datorită trecerii vremii, acumulate în timp sau de pe băncile din școli. Apoi am început studiul căutând prin librării sau biblioteci cărți, însemnări, almanahe și poze, ori lecturând cu pasiune Însemnări de Călătorie de pe net. Și-am găsit multe materiale pe care le-am savurat și „pritocit” câteva luni…bune.

Uneori aveam senzația că mă afund într-o Lume cu o cultură vastă pe care n-am să pot să o deslușesc. Dar gândul că o călătorie „acolo” va faciliza aceste enigme… mi-a dat curaj. Îndoiala mea nu se fonda pe problemele legate de o simplă călătorie ci pe dorința mea de-a scrie, de-a lăsa ceva celor interesați, cititori de azi și de mâine.

Ce-mi propuneam nu era deloc ușor! În primul rând… trebuia să „văd”! Ca să văd… trebuia să mă deplasez „acolo” iar apoi să notez… ca să nu uit! Deasemenea, să am grijă să nu mă pierd de grup pentru că-n astfel de „puhoaie” umane e foarte ușor să te rătăcești. Timpul liber, trebuia să-l drămuiesc pentru a vedea și „altceva” și-acest lucru impunea despărțirea de grup. Aveam de făcut multe fotografii și însemnări. Plecam cu un „bagaj” spiritual și eram conștient că mă voi înapoia cu „două”! Serile trebuia să le transform în „promenade nocturne” pentru a aduna alte informații. Și nu în ultimul rând să-mi ordonez programul pentru a-mi asigura odihna și cele necesare pentru a duce la îndeplinire întregul proiect asumat. Toate acestea au fost stabilite și detaliate în perioada premergătoare plecării și pot să spun că au fost urmate cu maximă precizie fapt pentru care, pot afirma că nu am întâmpinat disfuncționalități majore. Dar trebuie să spun esențialul că am fost norocos și Domnul m-a avut în pază!

Dacă nu mi-aș destăinui un gând mai vechi ar însemna să nu fiu sincer pân’ la capăt. Eu am rămas impresionat despre această „Lume” încă din adolescență de când savuram Însemnările lui Marco Pollo și ale marelui Cărturar Nicolae Milescu Spătarul (Descrierea Chinei și Descrierea Vestitei și Marii Insule a Japonezilor și ce se află acolo). Dar acum, premergător „Proiectului”,  m-am „înfruptat” din scrierile Irinei Holca (Scrisori din Cipangu și, Aristrocatul și Vagabonzii), Elenei Luica Kase (Ultimul Drum), George Moise (Momoka), Ion Papuc (Scrieri despre Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști

   Gnoseologia, filozofii spun că, este o teorie a cunoașterii. Etimologic, termenul își are rădăcinile în limba greacă, unde gnosis înseamnă cunoaștere. Acesta este procesul care se desfășoară între subiect și obiect, având drept rezultat dobândirea de cunoștințe despre obiect de către subiect. În cazul jurnalisticii obiectul este acțiunea, fenomenul, lucru, ideea, întâmplarea, despre care dorește să relateze prin scris sau verbal subiectul, adică ziaristul.

    Cunoștințele și cunoașterea  sunt exprimate prin intermediul limbajului și sunt transmise inter subiectiv, oral sau scris. Din perspectivă filozofică, interesează originea și natura cunoștințelor, valoarea lor de adevăr, precum și entitățile natural și artificiale ale limbajului prin care cunoștințele sunt păstrate, prelucrate și transmise.

    În cadrul jurnalismului cunoștințele și cunoașterea sunt interesate prin valoarea lor de adevăr. De aceea, cunoștințele devin și ele obiect de cunoaștere, întrucât subiectul cunoaște nu numai în contact cu natura și societatea, ci învață și de la alții, din presă și cărți.

            În același timp, cunoștințele sunt o bază indispensabilă în orice act de cunoaștere, căci nici unul din demersurile noastre cognitive nu pleacă de la un studio zero epurat de orice cunoștință și nici în absența unor metode adecvate. Un demers gnoseologic începe încadrat într-o situație de cunoaștere în care subiectul dispune de anumite cunoștințe anterior și de un anumit limbaj preconstituit.

            Prin procesul de cunoaștere sunt urmărite trei scopuri predilecte: a re-produce cât mai adecvat obiectul prin reflectarea și construirea lui, a-l exemplifica sau a-l înțelege și a proiecta asupra viitorului ceea ce se știe, pentru a-i prevedea desfășurarea.

            Gnoseologia, încercând să explice mecanismele de exercitare a acestor funcții, dă răspunsuri la întrebările care au solicitat de-a lungul timpului mințile filozofilor: Valoarea de adevăr a cunoștințelor este dependentă de obiect și/ sau subiect? Filozofia modernă a realizat o renaștere a teoriei cunoașterii prin Descartes și Locke, Hume și Kant.

            Există o cunoaștere din perspectiva raportului dintre gnoseologie și ontologie, care se practică în jurnalism. În cadrul jurnalismului și a practicii acestuia, dar și în filozofie, există o legătură directă și reciproc determinatoare dintre gnoseologia stabilită de  ontologie. Această legătură dialectică se poate dovedi făcând apel la istoria filosofiei. Dar, mai întâi, să semnalăm faptul că și până să aibă reprezentări sistematice despre lume, până au găsit explicații adecvate evenimentelor și până au prezis în mod științific noi evenimente, oamenii și-au exercitat aceste trei funcții, dar într-un mod specific nivelului lor cultural și intelectual.

            Descrierea platoniciană a cunoașterii ca recunoaștere rămâne tot în domeniul speculației metafizice și trebuia să se îngemăneze cu ontologia de același fel.

            Amintirile sufletului proveneau dintr-o lume a ideilor transcendente care exprimau esențele lucrurilor și care nu puteau exista în lumea sensibilă, adică perceptibilă cu simțurile. Trebuie să vedem ce înseamnă transcendent Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști” →

Ileana VLĂDUȘEL: Rugăciunea

Rugăciunea

 

Mi s-a oprit în piept o rugă oarbă

De mila care pașii îi îndruma.

Mă închinam la cer să fiu iertată

Cu aceeași mână ce păcătuia.

 

Cerșeam la cer o ultimă iertare,

Aceeași ultimă de-un timp încoa’

Tot promițând că nu rămân datoare

Și-n acest timp păcatul se-întărea.

 

Se scuturau tulburător de albe

De îngeri, lacrimi pentru ruga mea

Ce răstignită în piept fără scăpare,

Tot pentru mine biata se închina.

 

Ce milă Doamne, o ce milă mare

Ai pus în rugăciune, că și-așa

Strivită de a vieții încercare

Mă tot ridică rugăciunea ta!

 

Mă doare Doamne, sunt fără scăpare,

Am risipit din harul Tău divin,

Simt că te-am jefuit de rugi și doare

În pieptul meu icoana când mă închin.

 

Nu știu cum ai făcut că arde tare

De fiecare dată când mă pierd,

De parcă în crucea răstignirii tale

Păcatul meu înfige un piron.

 

Ce rugă Doamne ai pus să stea-n hotare

Păcatului ce omul l-a învins,

Că orice vinovat are scăpare

Dacă-n regrete sufletul e prins!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

3 decembrie 2019