FLUTURI DESPRINȘI DIN GÂNDURI
îmbrăcată-n orice formă
peste tot mă regăsesc
fluturii desprinși
din gândurile mele
zboară pe covoare de lumină
rădăcini sporesc celestul
și în vârfuri de teluric
se-adâncesc
clipa o dezbrac de umbră
și o cresc în câmpul
ondulat de brazde
întoarse-n univers
VÂNTUL MĂ PURTA
ca pe o frunză
vântul mă purta
eu ca o frunză
îmi plimbam avântul
și ca un ecou vântul
îmi sporea cuvântul
IMAGINI DIN GÂNDURI
limitat de simțuri
evaluează regrete și iubiri
îi e teamă de prea multă înălțare
c-ar putea să-și piardă echilibrul
îi e teamă să alerge prea repede
c-ar putea să nu ajungă nicăieri
imaginile din gânduri îl urmăresc
timpul nu se mai măsoară
iar un punct – deplinătatea
unui cerc – devine totul
ELIBERAREA ÎN EFEMER
lucruri în armonie
într-o durată eternă văd
eliberarea de efemer
dă claritate zborului
spre o constelație
de înțelesuri
spiritul meu este pregătit
să lunece spre limpezi piscuri
dar gestul este incomplet
dacă nu le pot atinge
FLUVIUL DE LUMINĂ
se sparg în fluturi goi
geamurile universului meu
urmele mele se văd în aer
viața e o pregătire
pentru trecerea fluviului
de lumină
FANTEZII NESTINGHERITE
o plăcere infinită
din afară mă împovăra
în dorințe timpul se pierdea
revărsări de fantezii nestingherite
în al vieții cerc goneau
ÎNGRĂDIȚI DE TIMP
îngrădiți de timp
– cel în care locuim –
simțim mulțimi de curgeri
unite-n mare
– în marea care nu se umple niciodată –
ceea ce cunoaștem
nu este pe măsura
a ceea ce nu cunoaștem
CĂUTAREA LUMINII
unii se întorc spre sine
ca să caute lumina
alții se aruncă-n brațele văzduhului
ca să o culeagă
și unii și alții
ceea ce nu știu este profund
iar ceea ce știu
este superficial
LUMINĂ ȘI GÂND (1)
când cobor lumina scade
ziua tot mai strâmtă mi se pare
mă cuprinde farmecul când mă înalț
noaptea mi se face depărtare
și într-un timp evanescent
pierderea duratei într-o liniște subtilă
mă îndeamnă-ntr-un urcuș
ca-ntr-o curgere în adâncime
în lumină și în gând
LUMINĂ ȘI GÂND (2)
oglinzile se sparg de umbra unui gând
în fluturi de cuvinte
inima în veșminte de fiori se-mbracă
pe umeri falduri de credință se înalță
din fantezii voi întocmi cărare
din ape mulțimi de curgeri voi împleti
larg și deschis precum revărsările preapline
prin valuri de liniști voi ajunge la tine
în lumină și în gând
LUMINĂ ȘI GÂND (3)
somnul deschide după fiecare noapte
o altă poartă spre timpul ce nu are oprire
în lumină și în gând
amintirile dezarhivate iau forme diverse
în locul din mijlocul mărilor
spre o durată cu lucruri în armonie
spre o constelație de înțelesuri
unde forma zborului
este eliberare de efemer
LUMINĂ ȘI GÂND (4)
vârste-n căutări pierdute
se deschid în fața clipei
cu petreceri tulburate de mister
în lumină și în gând
forma locului ne definește sensul
și ne-ndepărtează-n cercuri
rupte de imagini
cu petreceri difuzate-n taina visului
ce sporește în liniști și nădejdi
amânări ce se scufundă-n depărtări
ascunse în uitări
LUMINĂ ȘI GÂND (5)
clătinându-mi vântul firea
în lumină?și în gând
plin de taine timpul mă adună
în însumări de goluri ce discret
se revarsă-n jurul meu
și mă-ndrumă să mă sprijin
printr-un fluviu de culori
de dragostea celor din jur
printre clipe faima
se scufundă în deschideri
prăvăliri în adevăr
mă răspândesc în amânări
LUMINĂ ȘI GÂND (1)
într-un înveliș revelator
impregnat de amintiri
în lumină și în gând
ce culminează-n aspirații
și transcende idealul
linii circulare adâncesc
relația cu priveliștea internă
iar prin detașare într-un spațiu dens
într-un aer efemer
îmi purific gândul
LUMINĂ ȘI GÂND (7)
ca-ntr-un vis
din vreme clipa scuturată
sporește taina unui început
de rânduială-n neștiut
în lumină?și în gând
și în aer despicat subtil aștept
ca o trecere evolutivă
prin răsuciri ramificate-n infinit
o cuprindere în liniște și în mișcare
ca o pierdere în dezvoltare
și-o împlinire-n împliniri
LUMINĂ ȘI GÂND (8)
prin trupul meu
curg depărtări
cu despărțiri apropiate
dorul meu arzând
mă înalță tot mai sus
într-un cer de aripi despicat
unde totul se petrece
într-un aer de mirare
în lumină și în gând
și-ntr-o faimă temporară
iar tăcerea crește-n zori
mirajul urmelor de rouă
pe copite rătăcite-n iarbă
LUMINĂ ȘI GÂND (9)
prin poarta vântului deschisă
în răgazul cumpenei
timpul mă împarte fără să rămână rest
în lumină și în gând
albul pur îmi dă ocol
în al vieții cerc gonind
în suave îmbrățișări
și în tandrele chemări
pretutindeni mă avânt
LUMINĂ ȘI GÂND (10)
ca deschidere de devieri în existențe
cercuri circumscrise-mi limitează locul
glasul haric al chemării
în lumină și în gând
îmi configura conturul
adâncindu-mă în mine
spre un centru de origini
drumurile duse până-n margini
de tăcere
spre o ultimă finalitate
nu se mai întorc
SĂ TE ÎNTORCI SPRE TINE
în foșnet de șoapte subțiri
să te întorci spre tine
cu univers cu tot
în amețitoare adâncimi
poți găsi adevărul
e de ajuns să pătrunzi
numai cu gândul
spre centrul
ce sistematic
se mută
SUFLET RĂTĂCIT
cădea greu în trup
sufletul rătăcit
ecoul vag
al propriei chemări
ruginise între două țărmuri
adânc
revelator
mormânt
orbecăire
între ferestre și oglinzi
dincolo – libertate
aer și lumină
dincoace – închisoare
de cristal
STEAUA MEA DE GÂNDURI
inundată de un soare
ce topește și combină
totul în culori adânci
de gravitatea lunii fascinată
noaptea parcă mă atrage
izbucnită din adânc de cer
în deschidere de valuri
ziduri incolore-nalță
ca o pierdere de lume
steaua mea de gânduri
LINISTE CONTEMPLATIVĂ
într-o blândă adiere
în lac umbra arborii și-o odihnesc
tonuri grave
tente luminoase
pe o apă liniștită
armonii și echilibru
prelungesc uimirea-n
liniște contemplativă
VRAJA UNEI STELE
prins în vraja unei stele
plin de muzică și de visare
fără timp și fără loc
tulburat de forța fanteziei
izbucnește-ntr-un elan vital
și creează armonia
LĂSĂM URME ÎN AER
îngrădiți
de timpul nostru
întrupăm în vise
imagini iluzorii
cu idei intuitive
și lăsăm în aer urme
PUTEREA ÎNCHIPUIRII
folosindu-mi timpul meu
cu puterea închipuirii
vreau ca tot ce împlinesc
fără faimă și câștig
să culeg și să păstrez
lumina
INFORMAȚIA CHIPULUI
și cum stăteam
pe unda apei
imagine
vedeam clar informația
chipului meu
reflectată de lumină
SĂ FIE…?
să fie arcul
ne-mplinirea unui cerc?
să fie zidul
semnul epuizării?
să fie floarea
uitarea frigului din urmă?
să fie numele meu
îndepărtat de timp
doar o trecere fugară?
CÂT ECHILIBRU…
cât echilibru poate să fie
pe o sferă
care se rostogolește?
cât echilibru poate să fie
pe un triunghi sprijinit
pe unul dintre vârfurile sale?
cât echilibru poate să fie
într-o privire aplecată de vânt?
CĂRARE DE CUVINTE
îți vedeam urmele în aer
prin lumina ce te înfășoară
rădăcini în cer creșteau
fluturi albi desprinși
din gândurile mele
alergau
în fiori mă-mbrac
din creștet până-n tălpi
ceața-mi fuge de pe umeri
curăț timpul de umbra dintre noi
și aștern cărare de cuvinte
pân’ la tine
GÂND EMIS ÎN PLANUL LUMINII
mergeam deodată
în toate direcțiile
căutându-mă
gând emis
în planul luminii
din lumea luminii
ce crează-o formă
în planul formei
descriam în același timp
nemăsurat
locul geometric
al ființei mele
efluviu ce se mișcă
după forma corporală
urmau apoi negații false
ce consideră realul ireal
și irealul real
dar nu ajungeam
niciodată la mine
CLIPĂ ÎNSUMATĂ
trăiesc simultan
în tot ce mă-nconjoară
fără posibilitate de orientare
mânat din toate părțile
în mine totul se adună
cu o unduire ascendentă
ca o deschidere
în propriul meu interior
se desfac în sentimente
lamuri ce se-nalță în cascade
plinătatea lumii este un vârtej
gândurile se așază în cuvinte
mă multiplic sau mă anulez
cu fiecare clipă însumată
într-un întreg nemărginit
MĂ ADAUG
mă adaug mie însămi
niciodată-ndeajuns
mă folosesc de timpul meu
și trec dincolo de poarta
sufletului
nutrind gândul
de a-mi afla limanul
vreau ca tot ce împlinesc
și slujindu-mă
de puterea-nchipuirii
printre trepte intermediare
difluente
mișcătoare
cu indiferență
la câștig și faimă
cu o așteptare risipită
în valul alb de îndoială
să rămână o amintire
peste care se arcuiește zborul
ECHILIBRU
mă desprind de mine
și-ntr-o revărsare
de faimă temporară
îmi cântăresc părțile
într-o parte realul material
atâta cât încape în mine
în cealaltă parte eu fără trup
– substanță afectivă și volitivă –
se înregistrează oscilații în sus și-n jos
apoi se instituie echilibrul –
cât trup atâta suflet
OROLOGIUL GÂNDURILOR
prin aer desenăm figuri
cu trupul în mersul
sprijinit de drum
sufletul este zbor
ce arcuiește norii
în imagini
lumina-n cercuri cade
pe orologiul gândurilor
iar umbra se îndepărtează
ca o suflare
CEA MAI, CEL MAI…
cea mai mare mare
dintre toate mările lumii
este marea dinlăuntrul meu
cea mai adâncă prăpastie
dintre toate hăurile lumii
este prăpastia dinlăuntrul meu
cel mai înalt munte
dintre toți munții lumii
este muntele dinlăuntrul meu
cea mai puternică lumină
dintre toate luminile lumii
este întunericul dinlăuntrul meu
CER DE STELE
costumul pe care-l port
de-o viață
s-a cam învechit
pe alocuri se văd cusăturile
prin alte părți
s-a cam tocit
dar mai bântuie în el
un cer de stele
această masă de materie
de care m-am atașat
îmi este dragă
această formă pe care o locuiesc
și o port mereu cu mine
este corpul meu
PLIURI DE NEANT
printr-un aer despicat
de aripi
într-o clipă
prinsă-ntr-o absență
intru-n pliuri de neant
însumări de goluri umplu
împrejurul meu
clătinându-mi firea
PUNCT EXTINS
la miezul nopții
cerul se deschide
pentru cine știe
să-l privească
și un șir de gânduri
poate trece
printr-un punct extins
în linie
ce apoi devine cerc
cu un centru
pretutindeni
PRĂVĂLIRE-N ADEVĂR
dau lumina la o parte
și ridic în mine noapte
ca o prăvălire-n adevăr
devin sclava
propriului costum
în care mă petrec
printre clipe
o liniște subtilă
se scufundă
în deschideri
și nu mai pot deosebi
nimic
UMBRE DIZOLVATE
mă scufund în gânduri
ca infinitul încăput în necuprins
șterg distanțele
dintre tăceri
și duc în margini
creșterile
pân’ la cer
o poartă de lumină
se deschide
privirile
traversează
umbre cu forme
dizolvate
LACRIMĂ DE DOR
cu pas greoi mergea
apropiindu-se
de veșnicie
zbor pierdut în aripi rupte
lumina se frânse-n ochi
căzând în lacrimă
de dor
se mai roti
un timp
în amintire
apoi
se petrecu-n uitare
ÎNTRE DOUĂ LUMI
Închid ochii și mintea mă poartă
spre un punct fixat din inexistența
ce pare veșnicie, încet-încet înăuntru meu
se instalează vidul și mă eliberez de mine,
empatia îmi topește formele
și mă însufleț?ște în altceva.
Mă găsesc între două lumi diferite
închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînțeleasă.
Sferele se atrag sau se resping
în funcție de o putere aflată
în afara sistemului de referință.
Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârșirea,
precunoașterea, clarviziunea.
Mă întreb unde sunt eu,
punct de tangență,
material, variabil și mobil,
între nașterea și moartea mea.
În mișcarea mea difuză deformez doar liniștea,
de-ale cărei margini mă lovesc,
și pătrund în lume ca o aproximare
a spațiului într-o roată
învârtită la nesfârșit.
Uneori stau în verticalitate
la capătul unei pră?ăstii,
extremele mă închid ca două eternități,
și o putere harismatică îmi dă un punct
de sprijin în zenit,
aud căderea unei clipe în alta,
simt cum timpul crește
și tot mai mult de mine mă separ.
Noaptea aud urlete de lupi
împrejurul casei mele,
dimineața le caut urmele,
care nu sunt – amintirile,
strânse în haită, mă nă?ădesc.
Disimulată în candoare,
persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic
și progresez ducând atavice poveri.
Derivând pe căi obscure,
în cadența gândurilor, simt cum spațiul
fuge și mă lasă fără urme,
simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi și timpul se multiplică la infinit.
Cerul se lasă pe cumpăna fântânii
dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă anilor netră?ți.
În profilul de lumină, un nevăzut arcuș
atinge forțe divizate-n aripi,
albul umple relieful –
profanare de splendori
răsucite-n amintire.
Între naștere și moarte este un rest,
ca o ultimă ramură între cer și pământ,
între progres și declin există
totdeauna un drum,
ce se cheamă
înțelepciunea de sine.
POETUL ȘI ARTA LUI
rătăcitor prin vânturi
și poet
se adăuga
și rămânea.
Suporta egal reprezentări diferite.
Neepuizat,
în toate înțelesurile,
continuat în alte forme
și înrobit de gânduri
se răzbuna prin libertatea artei sale.
Lăsând o urmă de neșters,
întotdeauna opunea ceva
în fața a altceva,
oprea cu trupul lui firav
un fluviu
și-l silea să curgă înapoi,
cu brațele-i plăpânde
muta un munte în deșert
și se așeza la umbra lui,
iar sufletul lui nobil
era precum creasta unui val.
Între dorință și cunoaștere,
convins de fatalitatea
ce apasă asupra lui,
își făcea din viață
o nesfârșită dramă.
Era o fire solitară,
cu o energie neînfrântă,
în pieptul lui firav
sălășluia un suflet de gigant.
Se îndoia și se temea de toate
dar mai ales de sine însuși.
A iubit fără să fie iubit,
a înțeles fără să fie înțeles,
a ținut în frâu lumina
și a eliberat-o după pofta lui,
a supus furtuna întunericului
cu voința sa,
dar furtuna ce urla înlăuntrul lui
l-a făcut de fiecare dată
să se simtă un învins,
doar pana și coala de hârtie
ascultau de vârtejul sufletului său
ce umplea spațiile siderale.
Cartea destinului s-a deschis,
paginile s-au răsucit
ca niște frunze,
vântul s-a oprit,
Gânduri de lumină
53
crucea s-a prăbușit,
umbra s-a alungit
până la marginea abstracției
ultime.
Neantul se întrezărește,
cel mai înalt echilibru
realizează golul ce permite
locuirea.
TRECERE FUGARĂ
Îmbrăcată-n orice formă, peste tot mă regăsesc,
fluturii desprinși din gândurile mele zboară
pe covoare de lumină, rădăcini sporesc celestul
și în vârfuri de teluric se-adâncesc.
Clipa o dezbrac de umbră și o cresc în câmpul
ondulat de brazde întoarse-n univers.
Ca pe o frunză vântul mă poartă, eu,
ca o frunză, îmi plimb avântul și, ca un ecou,
vântul îmi sporește cuvântul. Mi-e teamă de
prea multă înălțare, c-aș putea să-mi pierd
echilibrul, mi-e teamă să alerg prea repede,
c-aș putea să nu ajung prea departe.
Se sparg în stele geamurile universului meu,
urmele mele se văd în aer, viața e o pregătire
pentru trecerea fluviului de lumină.
O plăcere infinită, din afară mă împovărează,
în dorințe timpul se pierde, revărsări de fantezii
nestingherite în al vieții cerc gonesc.
Îngrădiți de timp – cel în care locuim -, simțim
mulțimi de curgeri unite-n mare – în marea care
nu se umple niciodată -, ceea ce cunoaștem nu
este pe măsura a ceea ce nu cunoaștem.
Unii se întorc spre sine ca să caute lumina,
alții se aruncă-n brațele văzduhului ca să o
culeagă. Și unii și alții ceea ce nu știu este
profund, iar ceea ce știu este superficial.
Când cobor lumina scade, ziua tot mai strâmtă
mi se pare, mă cuprinde farmecul când mă
înalț, noaptea mi se face depărtare, și într-un
timp evanescent pierderea duratei, într-o liniște
subtilă, mă îndeamnă-ntr-un urcuș, ca-ntr-o
curgere în adâncime. Oglinzile se sparg, de
umbra unui gând, în fluturi de cuvinte, inima
în veșminte de fiori se-mbracă, pe umeri falduri
de credință se înalță, din fantezii voi întocmi
cărare, din ape mulțimi de curgeri voi împleti,
larg și deschis, precum revărsările preapline,
prin valuri de liniști voi ajunge la tine. Vârste-n
căutări pierdute se deschid în fața clipei cu
petreceri tulburate de mister. Forma locului ne
definește sensul și ne-ndepărtează-n cercuri
rupte de imagini cu petreceri difuzate-n taina
visului ce sporește în liniști și nădejdi, amânări
ce se scufundă-n depărtări ascunse în uitări.
Clătinându-mi vântul firea, plin de taine timpul
mă adună în însumări de goluri ce discret se
revarsă-n jurul meu și mă-ndrumă să mă sprijin
de un fluviu de lumină. Printre clipe faima se
scufundă în deschideri, prăvăliri în adevăr mă
răspândesc în amânări. În aer despicat subtil
aștept ca o trecere evolutivă, prin răsuciri
ramificate-n infinit, o cuprindere în liniște și în
mișcare, ca o pierdere în dezvoltare și-o
împlinire-n împliniri. În foșnet de șoapte
subțiri, să te întorci spre tine, cu univers cu tot,
în amețitoare adâncimi poți găsi adevărul, e de
ajuns să pătrunzi numai cu gândul spre centrul
ce sistematic se mută. Izbucnită din adânc de
cer, în deschidere de valuri, ziduri incolorenal
ță, ca o pierdere de lume, steaua mea de
gânduri. Într-o blândă adiere, în lac umbra
arborii și-o odihnesc, tonuri grave, tente
luminoase pe o apă liniștită, armonii și
echilibru prelungesc uimirea-n liniște
contemplativă. Cât echilibru poate să fie pe o
sferă care se rostogolește? Cât echilibru poate
să fie pe un triunghi sprijinit pe unul dintre
vârfurile sale? Cât echilibru poate să fie într-o
privire aplecată de vânt? Să fie arcul
ne-mplinirea unui cerc? Să fie zidul semnul
epuizării? Să fie floarea uitarea frigului din
urmă? Să fie numele meu, îndepărtat de timp,
doar o trecere fugară?
RELAȚIA CU TIMPUL
Lunecă timpul, vorbele cresc în depărtare,
extremele se ating într-un sentiment complex,
se tulbură lumina în partea nevăzută a
adevărului, iar simbolul înnobilează vârfuri.
Deși posibilitățile curg, depășind măsura
simțurilor, lipsa de timp devine obstacol și, în
spațiul din neliniști, relația adâncă se sparge în
fărâme. Deschis în toate direcțiile și de loc
neatașat vine de la sine și, oriunde ar fi,
rămâne. Umbrele grele distribuie depărtări,
printre clipele ce trec cu noi cu tot, gândurile se
scutură?și decupează zone de tăcere, absentul
ocupă spațiul, în care ne clătinăm, iar golul
umple formele părăsite de corpuri. Inițieri
concentrice, în sminteala de amurg a unei ore,
rătăcite se destramă, în oglinda ce fură imagini,
apoi tăcere, singurătate. Elegant și dezinvolt,
sar în spațiul dintre punți, fluturi prinși de
umeri, câte clipe sunt în timp, mă desprind de
prăbușire și în unduiri de alb mă descopăr
înafară. Zvâcnirea de sub pleoape adună de
pretutindeni, liniștea crește și păstrează
egalitatea, nimic nu rămâne dincolo de orice
fixare, se prelinge cântecul în cer de pe pământ,
iscă armonie chipul meu întreg. Aproapele se
învecinează cu departele, deschiderea se
rânduiește cu închiderea, orice acumulare
suferă pierderi, decorul interiorului reunește
extremele, limita nu desparte, ci unește, cel ce
se învinge pe sine regăsește ordinea. În
alunecări de vânt printre amiezi, totul este
prelungire, gol, pierdere în orice formă, apoi,
dezbrăcat de râu, rămâi doar mal pustiu. Mă
întorc spre lucrurile din urmă, nu mai adaug
nimic, învelișul nopții se desface, pretutindeni
pătrunde neplin, mărginiri diforme și absențe
neînțelese, vorbe spulberate, oglindire în
răspăr, unde începe vântul și unde se sfârșește
este limita, iar trupul meu, îmbrăcat în
aparențe, este o plecare ce devine privire și
umbră și lumină. Profund îndepărtat, în
simplitatea firii sale, când gloria și dezonoarea
îl tulbură în mod egal, iar calea pe care merge
nu este văzută, presupun că merge de jos în sus,
în față, deasupra, nu este lumină, în spate,
dedesubt, nu este întuneric, liber de orice
?ărginire, renunțând la formă, în vecinătatea
amurgului, când toate par mai adânci, în
nedefiniri se-mparte. Se scade măsura, se oferă
diferențe, lumina se distribuie în libertate până
la dezordine, marginile nopții risipite se adună
în umbra spațiului din vis, șirul nul al clipelor
pline va fi returnat, funcția se bucură de
victorie, întreaga alergare ruptă de-nceput din
unghiuri se adună, iar când vântul bate, ore
vechi scad în treacăt depărtarea și curg
aproximări în orice amănunt. Ochii verzi
prelungesc câmpia în spații tremurate, totul este
neașteptat, umbra și lumina se joacă, aripile se
adaugă una câte una, regnul se miș?ă plin de
fantezie, iar pornirile trec ritmându-și
nepăsarea. Ră?ăciți și ataș?ți de efemer, locuim
splendori și spulberăm în profunzime orice
diferență, pretutindeni se-nfiripă forma în
contur și ceea ce nu are nume este numele pe
care-l dăm. Cuvintele răspândesc în ritm
năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând
mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii,
veșnic deschis sufletul destramă călătorii, iar
cel ce îmbrățișează tot, abandonându-și forma,
cu picioarele străpunse de fugă, alunecă tot mai
adânc prin noi vecinănăți. Evaluarea luminii
încrețește materia dând valoare numerică
suprafeței adâncului, lucruri nevăzute tulbură
privirea și asimilează ceea ce este ascuns atât
de târziu. Intrăm anevoios în începutul albastru,
căderi ridicate în munți și rugăciune, seara,
macină lumina, apele țâșnesc și se strâng într-o
mare libertate, lucrurile se despart păstrându-și
egalitatea, privirile șiroiesc printre frunze spre
cer. Dincolo de tăceri, doar privirile,
măsurându-ne singurătatea, ne adăugăm
clipelor, așa cum vântul ascuns între frunze se
adaugă foșnetului, gândurile despletesc salcia,
iar lacrimile ei curg râuri-râuri. Mergem și ne
risipim, atinși de trecerea timpului, încercăm să
depășim limitele, fiecare depinzând de
posibilitatea de a se deschide liber, ne clătinăm
în aceeași direcție cu vântul, în toate ne
împărțim, fără determinare rătăcim la
întâmplare, cine urcă se aseamănă cu cine
coboară, pragul vitezei luminii se depășește
într-un timp anulat. Lumina se dăruie tuturor,
după măsura fiecăruia, relația specială cu
timpul, cuprins în sine însuși, este asumată
prin credință.
ILUZII ȘI SPERANȚE
fără început și fără sfârșit, într-un aici și acum,
cădere și înă?țare se urmăresc și se adună
într-un tot al destinului. Rătăciți, în gânduri
încăpute-n cerc adânc și intersectate de vânt,
sprijinim două maluri care curg până-n margini
de extreme. Timpul, în mișcare regresivă, ne
desprinde vârsta dintre stele, iar nașterea și
moartea se amână circular. Umbre prelungite,
dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorință
și se-amestecă cu noi, ici și colo despre tot și
din când în când despre nimic. Nu mai suntem
noi demult, ne-au rămas puterile-n adânc.
Subordonate aproximării, chipuri, în trei vârste
circumscrise, contopite-n clipe risipite-n
nepăsare, se revarsă într-o faimă temporară.
Ne luptăm cu noi, printre circumstanțe, părelnic
încercăm să înlăturăm un gând, nu mai știm
dacă răul este bine sau dacă binele e rău, și
mereu ne simțim învinși. Sensuri distincte,
parcurse simultan, ne îndepărtează mersul și
ne suprapun idei, raporturi dezvoltate deodată,
într-un timp de-ntindere profundă,
se-nsumează-n suflet și converg spre o grea
alunecare. Uneori, se destramă farmecul orbirii,
trupul, ca un vas golit, se revarsă în țărână
și stări de fericire-n cercuri cresc – semn
ineluctabil că sufletul e-n libertate. Câteodată,
ne desprindem din nemișcare, suntem ceva și
devenim orice altceva, părelnic ceața se ridică,
din spate valuri-amintiri se sparg, și, fără grabă,
fără-ntârziere, ne comparăm nepotrivirea.
Drumul netezit de mers nu ne mai încape, ne
revarsă înafară, în multiplicări la nesfârșit, iar
amintirile, dezarhivate una câte una, iau forme
diverse. După fiecare noapte, somnul deschide
o altă poartă, absențele alunecă înlănțuite
într-o risipă spre adâncuri, se șterg distanțele
dintre tăceri, și se irosesc în margini creșterile
duse până-n cer. Dezinvolt și îndrăzneț, în
raporturi spațiale, ordonăm și însumăm idei,
învârtim în jur descântec greu într-o lume ne-
?țeleasă – strălucire efemeră într-un aer
de tandrețe. De multe ori pornim pe drumul
întors, înapoi, cunoscut, dar nu ajungem
niciodată, pentru că mersul se ramifică infinit
în jumătăți de jumătăți de distanțe (necuprins în
infinit); cum să ajungem când am intrat cu totul
în aporia zenoniană? În priveliștea internă,
într-un înveliș revelator de atingeri, ce
culminează-n aspirații, cu gânduri formatate-n
fiecare zi, într-o liniște subtilă?și într-un timp
evanescent, ne pierdem în dorința de-a
transcende idealul. Într-o trecere cuprinsă în
liniște și în mișcare, de răsuciri ramificate-n
infinit, cu urme despărțite de nimic ori de tot,
ce cresc și descresc deopotrivă, neîmplinirile
în împliniri sunt o pierdere în dezvoltare.
Ca să fii totul, trebuie să fii întâi nimic, bogăție
de sărac strecurată-n haină veche, și cuprins în
vreme să cuprinzi în tine vremuri. Gânduri ca
valuri ne înfășoară?și se revarsă deplin prin
toate încăperile universului. Din vreme, clipa
scuturată, început de rânduială-n nesfârșit, prin
cerul despicat de aripi, crește-n zori tăcerea
urmelor de rouă?și într-un aer de mirare totul
se petrece-n faimă închisă-n formă temporară.
Gândul unui drum de încântare ne
îndepărtează-n spații rupte de imagini, forma
locului ne definește sensul și ne strecoară
înafară, aventuri imaginare de întoarceri înapoi
ne lipsesc de timpul care-a fost, vârste-n căutări
pierdute se deschid în fața clipei cu petreceri
tulburate de mister. Drumul ales sau neales
sporește pașii în neliniști și nădejdi, dereglări
purtate-n amânări ne scufundă-n umbre,
depărtări de dureri ascunse în uitări, cu
petreceri difuzate-n ierburi frânte-n rouă, ne
scot din taina visului adânc sub un cer căzut
din stele. Iluzii și speranțe, împletite-n
depărtări, plinătatea marginilor năvălite din
afară, dau nuanță așteptării și deschid
o clipă de lumină.
URMĂRIRE INCERTĂ ÎN JOCUL LUMINII
Vii parcă dintr-o altă lume și treci
prin apă fără să te uzi, te frângi
din încheieturi și te urci pe pereți,
ești când mare, când mică, nici veselă,
nici tristă, totdeauna indiferentă.
Uneori alergi înaintea mea, grăbită,
arătându-mi drumul, alteori
să urmărești pas cu pas abătută.
Nu știu de ești ființă, ori lucru,
ori spirit, ce-oi fi, te zăresc,
dar nu pot să te ating, ești lângă mine
și totuși mă simt singură. Deodată,
în întuneric, te descompui,
element cu element, te înfășori în tine,
și dispari; nu ai viață, nici moarte,
sau mai bine-zis ai viața mea,
trăiești în simbioză cu mine,
gândești cu mintea mea. Tu mori
cu soarele deodată, în spațiul dintre
două zile alăturate, și tot tu răsari,
sfioasă, de sub geana lunii,
de-acolo de unde se zice că ciobănașul
stă cu căldărușa în mână să-și adape oile.
Ești atât de banală, veghezi
Până și asupra bobului de grâu,
supusă, te apleci la rădăcina firului
de iarbă și-i imiți întocmai formele,
dar mă întreb ce ne-am face fără tine?
Odată, fratele meu, în jocul lui de copil,
enervat de urmărirea incertă
din jocul luminii, a vrut să și omoare umbra;
a lovit-o c-un băț, dar ea nici nu s-a sinchisit,
ba, mai mult, din ea s-au desprins câteva
figuri, care au imitat întocmai lovitura,
apoi totul a fost asimilat în întregime,
copil și lovitură s-au transformat
într-un întreg cu elemente întrepătrunse,
un obiect indestructibil și indivizibil.
Când s-a făcut mare a învățat
că umbra este o întunecime,
provocată de un corp opac,
care oprește razele de lumină.
De câte ori ne întâlneam,
râdeam de naivitatea lui de copil.
–––––––
Doina DRĂGUȚ
Craiova, 2019