Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur, or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

„Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții” →

Simon JACK: Urma lui Caiafa (poezii)

Între două anunțuri publicitare
număr cu briceagul
averile altcuiva,
sub braț port blestem de mamă
acolo unde altădată m-am putut înălța
prin mirosul sudorilor de copil
venit de la joacă,
mulți pari am înfipt în ciclopul umbrelor
de mărgăritare
așa de mulți că azi văd îngeri ocrotiți
peste tot, cerul meu e o pleiadă
de îngeri
și zilele mele ocnele zborurilor lor,
să vedeți ce frumos miros după Paște
…a liliac și cerneală proaspătă
de tipar,
în respirație se aud versuri recitate de
Maria Magdalena
toiul nopților împarte pâine
săracilor ce nu știu a scrie și minorilor
din minutar…

Hologramă

îngroș rândurile celor ce doresc
mai multe eșafoade
sub umbrele spânzuraților de catifeaua
zarzărilor dulci,
economisesc vampiri de lună nouă
pentru înțepături în trandafiri
aflu toate denumirile nimicului
înșurubez becuri în ziduri de liniști anale
când de-atâta foame
ne vom mânca unul altuia întunericul
drumului de spurcăciuni
și ne vom simți cu toți,
hologramă de balastieră colonială…

Dorul de scris

…ca întinsul rufelor când nu ai pe ce,
hârtie de calc peste onoarea buzelor
tale,
furie intestinală în burta elefanților
de oraș morți de sete,
vânător de stele de preș
in albia râurilor de lacrimi gemene
dor de scris,

Continue reading „Simon JACK: Urma lui Caiafa (poezii)” →

Alexandru NEMOIANU: Actualizarea ,,doctrinei Brejnev” și sfârșitul imperiului globalist

“Doctrina Brejnev” a fost politica Uniunii Sovietice în relația cu țările est-europene comuniste. În esență această ‘doctrină” stabilea că aceste țări sunt “libere” și “suverane” doar în măsura în care aplică directivele Moscovei. În caz că ar face altceva ele vor fi sancționate economic sau militar. Această politică a fost dusă de către Uniunea Sovietică imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial,imediat după ce estul Europei a devenit stăpânire sovietică. Politica pomenită s-a folosit atunci când în zona de ocupație sovietică a Germaniei au avut loc revolte, în Polonia și în Ungaria în 1956. Dar “doctrina” a fost enunțată, teoretizată, după brutala intervenție sovietică la Praga, în 1968.

Acest model de politică externă sovietică care a fost pentru prima oară expus de S. Kovalev în numărul din 26 Septembrie, 1968 al ziarului Pravda, într-un articol intitulat: „Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste”. Leonid Brejnev a reluat această teorie într-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidului Muncitoresc Unit din Polonia, în 13 Noiembrie, 1969 ,declarând:

„Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste.”

În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită „suveranitate limitată” a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și unitatea blocului răsăritean.

Această flagrantă și grosolană “teoretizare” a imperialismului sovietic a fost, la timpul său, condamnată vehement de toate țările apusene și încă mai vârtos de USA.

Timpul a trecut, imperiul sovietic a dispărut, țările din Răsăritul Europei nu mai sunt comuniste.

O nouă ordine mondială s-a instaurat și un nou imperiu, anglo-sodomit-globalist, a apărut. Acest imperiu este mâncat de contradicții interne și fațada lui “umană” s-a prăbușit. Noul imperiu a căzut în modelul tuturor imperiilor anterioare și nu mai este nimic altceva decât un trup vorace și care urmărește satisfacerea poftelor celor care îl controlează.

Pentru o vreme, noul imperiu, a căutat să acopere fața să hâdă. Cel mai bun exemplu, în acest sens, fiind al Germaniei.

Germania este un stat ocupat și controlat în amănunt dar, prezentat ca “independent”. Ideologia perpetuei “vinovății” și cultivarea “rușinii” de a fi German au fost propagate cu brutalitate și furie. Tăgăduirea acestor “vini” se pedepsește cu închisoarea în Germania. Situația de teritoriu ocupat militar al Germanei este menținută prin refuzul anglo-american de a încheia un tratat de pace și de faptul că Germania este obligată să plătească, practic un tribut, către statul Israel și “compensării” către victimele, aparent imortale, ale unor evenimente petrecute cu aproape optzeci de ani în urmă. Nici un popor din lume nu a mai fost supus unei asemenea deliberate “spălări a creierului”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Actualizarea ,,doctrinei Brejnev” și sfârșitul imperiului globalist” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Proiectul de tratat, prezentat la 29 mai, cuprindea, în articolul 59, principiile recunoaşterii unirii Bucovinei cu România, deşi în acel moment nu se specifica în mod expres includerea provinciei la România. Textul proiectului preciza: ,,…Austria renunţă la toate drepturile şi titlurile sale asupra acestor teritorii care i-au aparţinut până acum…”, fiind vorba de fapt de o transmitere a suveranităţii acestor teritorii (inclusiv Bucovina) către marile puteri. La acea dată, tratatul nu conţinea nimic referitor la minorităţi, dar, la 30 mai 1919, delegaţia română intra în posesia clauzelor referitoare la Austria, iar în text figurau şi acelea privitoare la protecţia minorităţilor şi comerţului, ceea ce a nemulţumit profund delegaţia noastră.

Şedinţa de discutare a clauzelor tratatului cu Austria a fost amânată pentru 31 mai, ora 15,42, şi s-a desfăşurat într-o atmosferă încordată, fiind de presupus că Brătianu ,,risca o observaţie în legătură cu clauzele de protecţie a minorităţilor”. Brătianu a cerut cuvântul şi a arătat, mai întâi, că tratatul cu Austria nu punea sub semnul întrebării unirea Bucovinei cu România şi că este necesar ca frontiera să asigure statului român o legătură cu Polonia. Apoi Brătianu a făcut propuneri pentru schimbarea art. 60, referitor la minorităţi şi tranzit (vezi supra), subliniind că nu poate primi, în numele guvernului român, obligaţii care nu ar fi însuşite de toate statele membre ale Ligii Naţiunilor. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului român, să fie introdusă următoarea formulare: ,,România acordă tuturor minorităţilor de limbă, neam şi credinţă…, drepturi egale cu acelea ale celorlalţi cetăţeni români”. Reacţia lui Brătianu, la o remarcă a lui Clemenceau, a fost fermă, arătând că nu este vorba despre ,,sfaturi amicale”, ci de obligaţii precise înscrise în tratat. În această situaţie, în numele României, Brătianu declara în mod solemn că nu poate primi asemenea principii.

Clemenceau reacţiona cu asprime la fermitatea lui Brătianu şi arăta că atitudinea marilor puteri faţă de problema minorităţilor din România se explica prin faptul că statul român nu şi-a onorat obligaţii similare asumate prin tratatul de la Berlin, din 1878. Revoltat şi exasperat, Brătianu reproşa Aliaţilor că urmăreau ,,o segregaţie a naţiunilor, în clase cu grade diferite de suveranitate”. Într-o scrisoare trimisă la Bucureşti, Brătianu arăta că rezistenţa pe care a întâmpinat-o din partea marilor puteri în privinţa clauzelor minorităţilor se datora ,,resentimentelor evreilor şi apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. La 14 iunie 1919, a avut loc şedinţa guvernului român, prezidată de rege, la care au fost invitaţi Iuliu Maniu şi Victor Antonescu, şi care a analizat poziţia României faţă de tratatul cu Austria. La 2 iulie, după o nouă pledoarie în favoarea ţării sale (la 21 iunie, Consiliul a aprobat graniţa fixată în Bucovina), Brătianu părăsea Conferinţa Păcii şi se întorcea în ţară. La plecare, el declara într-un interviu: ,,Plec, pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele privitoare la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei…”.

Am insistat mai mult asupra tratatului cu Austria, deoarece clauzele acestuia puneau în lumină atitudinea marilor puteri faţă de România. După întoarcerea în ţară, Brătianu avea să demisioneze ulterior, iar la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul de pace cu Austria a fost semnat în absenţa României. Tratatul recunoştea legitimitatea drepturilor României asupra Bucovinei, Austria renunţând la toate drepturile asupra acesteia, dar art. 60 păstra intacte prevederile referitoare la minorităţi şi comerţ. La 12 septembrie, Brătianu şi-a prezentat demisia, în semn de protest faţă de prevederile acestuia. Mai mult, la 24 noiembrie 1919, Consiliul Suprem a adresat României un ultimatum, în care i se cerea să semneze tratatul cu Austria, ,,fără discuţii, fără rezerve şi fără condiţii”! Conferinţa acorda României un termen de opt zile, avertizând asupra consecinţelor în cazul unui refuz. Guvernul român răspundea, la 28 noiembrie, şi cerea o amânare a ultimatumului până la formarea unui nou guvern. După ultimatum, regele Ferdinand a adresat un memoriu şefilor de state ai Franţei, Angliei şi Italiei, aliaţii României din august 1916. La 1 decembrie, se forma guvernul Al. Vaida-Voevod, care a negociat cu Puterile Aliate, reuşind să obţină unele rectificări ale tratatului special. La 6 decembrie se anunţa semnarea, iar la 10 decembrie 1919, generalul Const. Coandă semna din partea României tratatul de pace cu Austria, inclusiv cel al minorităţilor.

După ce-am prezentat pe larg ,,odiseea” semnării tratatului cu Austria, vom prezenta succint celelalte tratate de pace semnate de România. La 27 noiembrie 1919, la Neuilly, a fost semnat tratatul de pace cu Bulgaria, încheierea acestuia fiind relativ uşoară, prin comparaţie cu cele semnate cu Austria şi Ungaria. Conform statisticii din 1913, în Dobrogea locuiau 56,9% români, 13,4% bulgari, 10,9% turco-tătari ş.a.. Bulgaria spera să obţină partea sudică a provinciei, dar în final, prin tratatul din 27 noiembrie 1919, întreaga Dobroge revenea României. Art. 27 al tratatului fixa frontiera dintre România şi Bulgaria, ,,astfel cum exista la 1 august 1914”, iar Bulgaria urma să achite o serie de reparaţii părţii române, conform art. 127. Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, România a semnat tratatul cu Bulgaria, la 10 decembrie 1919, odată cu cel semnat cu Austria.

Un important tratat a fost cel semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, la Trianon, prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România. Prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, ,,linia de demarcaţie” între România şi Ungaria era fixată pe cursul Mureşului, dar aceasta nu însemna o ,,frontieră”. La 1 februarie 1919, Brătianu a prezentat Conferinţei memoriul ,,România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale” şi a expus pentru fiecare provincie unită, în 1918, argumentele justificative. El a expus rezultatele recensământului maghiar din 1910, care indica 54 % români faţă de 23,6 % unguri. Eforturile delegaţiei române au fost sprijinite de regina Maria, care, în martie 1919, sosea în vizită la Paris şi Londra, având întâlniri cu liderii Aliaţilor, Clemenceau, preşedintele Poincare, președintele Wilson ş.a. Spector observa că vizita reginei nu a avut concretizările dorite. Dar Conferinţa, prin Comisia teritorială, a stabilit linia frontierei dintre România şi Ungaria, fără consultarea delegaţiei române, iar la 11 iunie 1919, această linie era comunicată lui Brătianu. Orice tentativă a acestuia de a discuta această frontieră a fost respinsă, reprezentantul american (Lansing) şi cel britanic (Balfour) arătau că ,,această frontieră a fost aprobată şi votată” şi că ,,nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”. În decembrie 1919, Conferinţa invita guvernul ungar să-şi trimită delegaţii, iar în ianuarie 1920 sosea la Paris delegaţia ungară, condusă de contele Apponyi (mai făceau parte conţii Bethlen, Teleki, Csaky).

În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului Suprem, la 16 ianuarie 1920, Apponyi a contestat legitimitatea rezoluţiilor de autodeterminare şi a susţinut necesitatea organizării unor ,,plebiscite” în toate regiunile care s-au ,,detaşat” de Ungaria. În susţinerea acestor afirmaţii, el a înmânat Conferinţei o voluminoasă documentaţie, cuprinzând note, memorii şi anexe, privitoare în cea mai mare parte la Transilvania. Se susţinea că regatul ungar a fost ,,cel mai vechi stat european”, singura formă de stat ,,viabilă” în centrul Europei. În memoriul intitulat ,,În loc de unul, trei state multinaţionale”, delegaţia ungară acuza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de intenţii ,,dominatoare”, pentru că, ,,în virtutea principiului naţionalităţilor”, aceste state au acaparat ,,teritoriul milenar al Ungariei”. La 25 februarie 1920, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au înaintat Conferinţei un memoriu comun, în care respingeau argumentele părţii ungare. La 6 mai 1920, preşedintele Conferinţei, A. Millerand, răspundea delegaţiei ungare, subliniind responsabilitatea Ungariei în declanşarea războiului şi oprimarea naţionalităţilor din monarhie (El sublinia textual: ,,O stare de lucruri, chiar milenară, nu are temei să dăinuiască, când s-a constatat că e contrară dreptăţii”). Apponyi a protestat, la 16 mai, şi a anunţat că refuză să accepte tratatul, apoi şi-a depus mandatul, dar, la 17 mai, ministrul Teleki anunţa că Ungaria va semna tratatul. În cele din urmă, după multe demersuri asupra cărora nu mai insistăm, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, din partea României, el a fost semnat de dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul de la Trianon cuprinde 364 articole, împărţite în XIV părţi, şi conţine un preambul, Protocolul şi Declaraţiunea – în partea II, articolul 27, punctul 3, este menţionată frontiera cu România. În secţiunea IV, referitoare la protecţia naţionalităţilor, sunt înscrise drepturilor cetăţenilor unguri în statele succesoare.

O preocupare a delegaţiei române la Conferinţa de Pace a fost recunoaşterea drepturilor României în Banat şi fixarea frontierei în această provincie istorică, prin Tratatul frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sevres. În problema Banatului, s-au exprimat două concepţii, aceea a lui Brătianu, care susţinea drepturile României asupra întregului teritoriu al provinciei, şi aceea a lui Take Ionescu, care era de părere ca partea vestică să fie cedată Iugoslaviei. Diferendul româno-iugoslav, în problema Banatului, a împietat asupra relaţiilor dintre cele două delegaţii la Conferinţa de Pace. Marile puteri înclinau în general spre un partaj al provinciei între români şi sârbi. În ianuarie 1919, Brătianu discuta problema Banatului chiar la Belgrad, cu prinţul regent Alexandru, dar fără succes. La 20 ianuarie, în Consiliul Suprem a fost discutată problema Banatului, în prezenţa reprezentanţilor României şi Iugoslaviei, iar Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa să fie acordat României. El a invocat tratatul din 1916 şi faptul că Banatul este alcătuit din două părţi complementare, ce nu pot fi despărţite, cerând evacuarea regiunii de către trupele sârbeşti.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)” →

Árpád TÓTH: Am fost o frunză căzătoare

Am fost o frunză căzătoare,

Pe apa vieții am plutit,

Ani grei m-au pus la încercare,

Dar pe parcurs m-am ofilit!

Doar coloana vertebrală

Prin credință a persistat,

Și-n iluzia infernală

A vieții dure, s-a cimentat!

O iluzie este viața,

Mi s-a spus de atâtea ori,

Dar trebuie să-i guști dulceața,

E ca atunci când te însori!

Singura mea realizare?

E când pe Divin L-am cunoscut,

Căci bucurie nu-i mai mare…

Din spirit să te fi născut!

Devenind spiritul curat

Prin ceea ce Dumnezeu mi-a dat,

O briză fină m-a bucurat,

Sau Duhul Sfânt cel lăudat!

În timp voi dispersa iubirea,

S-o simtă toți pe-acest pământ,

Să o cunoască omenirea,

Prin acel sfânt discernământ!

Iubirea să ne copleșească,

Divinul, tot mai fericit…

Creația să își privească,

Că nu degeaba a muncit!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

București

27 ianuarie 2020

Deea STATE: Mărturisiri lirice

Doamne, coboară-Ți ochii către mine

Doamne, coboară-Ți ochii către mine,

Luminează-mi mintea,

Nu lăsa ca buzele mele minciuni să grăiască.

Și fie-Ți milă de mine, care cu gândul,

Cuvântul sau cu fapta așa mult am păcătuit.

Când sunt în deznădejde și necaz,

Întoarce-Ți fața către mine,

Adu-mi pace și alinare.

Obrazul plans, Tu mângâie-l,

Asemenea sufletului meu, care-i în paza Ta.

Când mă vezi slabit de puteri,

Oferă-mi sprjin să nu cad,

Fii alături de mine, în lupta cu viața

Căci fără Tine drumul-i greu,

Iar cu Tine alături nimic nu mă poate doborî.

Ascultă Doamne a mea rugă,

Și coboară-ți ochii către mine,

Nu mă lăsa să mă abat pe căi străine,

Fii scutul meu de apărare

Și pentru tot, TU dă-mi iertare.

Doamne, coboară-Ți ochii pe Pământ

Înlătură răutatea, invidia care sălășluiește în noi,

Iartă-ne, ajută-ne să fim mai buni,

Înmulțește dragostea în inimile noastre,

Să fim vrednici de a ajunge la Tine.

Slavă ție Doamne, pentru grija Ta,

Pentru clipele luminoase ale vieții,

Pentru fericirea de a trăi,

Pentru bucuriile zilnice,

Pentru tot și pentru toate.

Amin!

Monolog pentru el…

(pentru bunicul meu, care nu se mai află printre noi)

Toamna asta-i mai tristă fără tine,

Ploaie de frunze la picioare

Mi se așterne, ca un covor arămiu,

Pe care pășesc, delectându-mi privirea.

Coboară o clipă din ceruri

Și strânge-mă-n brațe.

Șoptește-mi ceva ușor,

Atât de ușor…

Încât să audă doar sufletul

Scăldat în ploaia melancoliei de toamnă.

Leagănă-mi dorul mut,

Pe simfonia frunzelor uscate,

Iar eu, voi lăsa să danseze doar lacrimile,

Ce-ți fredonează amintirea!

Din ruinele vietii mele

Din ruinele vieții mele răsar amintiri filă de filă,

Ce-mi tulbură liniștea și mă trimit în trecut.

Sunt sentimente păstrate în taină, trăite profund,

Mărturisiri sincere unor pagini goale, dornice de a fi

Martorele unor cuvinte pornite din suflet,

Șlefuite din condei și prăfuite de timp…

Admir ruinele vieții mele și râd isteric înghițind tăcerea,

Apoi dispar fantomatic deschizând cartea.

Continue reading „Deea STATE: Mărturisiri lirice” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității

„Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:

Dumnezeu, om şi natură, în care domină

Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza

unică a tuturor lucrurilor.”

Petre Ţuţea

Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”

Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.

Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.

Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)

A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.

„Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I…)

Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi…). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004)

OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:

Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.

Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:

a) Operele lui Eliade

Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.

b) Lucrări despre Eliade

Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.

Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.

„Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos de pe orbita pe care „tânăra generaţie” – a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol. 1, p. 157)

Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.

Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.

„Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711… Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)

Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „…Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare… Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar. Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)

Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu…, p. 8)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității” →

Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

Mihai Eminescu

Pedepsirea este acțiunea de condamnare, sancționare, osândire a vinovatului sau a vinovaților. O pedeapsă este un tratament dur care este aplicat ca răspuns față de o atitudine considerată ca reprobabilă, imorală sau deplasată. Ea constă în impunerea unei sancțiuni unei persoane, în scopul de a o face să respecte ordinea și de a o descuraja să mențină acest tip de atitudine. Este impusă de o autoritate superioară celor care i se supun. De exemplu, un stat în relația cu cetățenii săi, un conducător de țară cu membri conducători ai altei țări, o armată cu prizonierii săi, un angajator cu angajații săi, un profesor cu elevii lui, un părinte cu copiii săi, sau un stăpân cu animalele de companie.

Pedeapsa este o sancțiune legală, motivată fie de dorința de a învăța prin constrângere sau de dorința de a pedepsi. Motivația este, de multe ori, ilustrată de dictonul „Cine iubește pedepsește”.

Există două mari tipuri de pedepse: corporală și morală. Prima constă în lăsarea unei urme pe corpul persoanei vinovate; cea de-a doua înseamnă plasarea persoanei vinovate într-o situație dureroasă din punct de vedere psihologic. Prima pedeapsă poate fi un simplu semn, fără consecințe pe termen lung, cum ar fi o palmă peste față, dar poate merge până la executarea sentinței de moarte, însoțită uneori de torturarea în public.

Această gradare a pedepselor variază în funcție de culturi și epoci. Pedeapsa este înțeleasă în mod diferit de culturile iudeo-creștine, arabe și asiatice. În religia creștină nivelul de pedeapsă pentru aceeași abatere diferă între catolici și protestanți, de exemplu. În Occident, pedeapsa a evoluat din Antichitate până în secolul al XXI-lea. În Antichitate era folosită adesea pedeapsa reflexivă (vinovatul era pedepsit cu o pedeapsă corporală, chiar dacă a săvârșit delictul din culpă cu scopul de a preveni recidiva): incendiatorii erau arși de vii, hoților sau tâlharilor li se tăia mâna, blasfemiatorului sau celui care comitea crima de lesmajestate i se tăia limba, recidiviștilor li se tăia o parte sau întreaga ureche. În Evul Mediu, tortura a fost folosită atât ca pedeapsă, cât și pentru a obține o mărturisire. Începând din secolul al XIII-lea, închisoarea ca formă de pedeapsă represivă și „terapeutică” era impusă de legile seculare (regele și autoritățile orășenești stabileau detenția în închisori, de la temnițe la pivnițe), dar și de dreptul canonic (detenția în mănăstiri), Biserica Catolică neavând dreptul să pronunțe condamnări la moarte.

În lucrarea de filozofie juridică „Des délits et des peines” publicată în 1764, Cesare Beccaria – jurist, economist și publicist italian, unul dintre cei mai mari gânditori ai iluminismului – a fondat dreptul penal modern stabilind sistemul proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea infracțiunii. El considera „barbară” practicarea torturii și pedeapsa cu moartea, și recomanda mai degrabă prevenirea criminalității decât pedepsirea acesteia, inițiind astfel prima mișcare aboliționistă. Pentru mici delicte și contravenții el recomandă sistemul de amenzi în loc de sistemul de pedepse.

Privitor la Biblie, în Vechiului Testament, legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru diverse fapte, deci Dumnezeu permitea pedeapsa capitală, dar în același timp, Dumnezeu nu cerea întotdeauna pedeapsa cu moartea atunci când ea era meritată. El se mânia cu o măsură infinită, și totul era păstrat într-un echilibru perfect. De asemeni, Dumnezeu a dat autoritate guvernului de a determina când este necesară pedeapsa capitală (Geneza 9:6; Romani 13:1-7). Este nebiblic să gândim că Dumnezeu se opune pedepsei capitale în toate cazurile. Creștinii nu ar trebui niciodată să se bucure când pedeapsa capitală este aplicată, dar în același timp, creștinii nu ar trebui să se lupte împotriva dreptului guvernului de a executa făptașii celor mai rele crime.

Însărcinat cu operațiunile externe ale Gardienilor Revoluției și reprezentant în regiune al ayatollahului Ali Khamenei, generalul Soleimani a murit în data de 3 ianuarie 2020. În urma unui raid executat de aviația americană cu o dronă asupra convoiului său pe aeroportul din Bagdad. Odată cu el au fost ucise alte câteva persoane. Potrivit Pentagonului și președintelui Donald Trump care a ordonat raidul, acesta a fost menit să descurajeze noi operațiuni ale Forței Al-Quds, deci o pedepsire, după ce acțiunile acesteia au provocat moartea a numeroși militari americani sau din țări aliate ale SUA, ultima fiind un atac cu rachete comis săptămânile trecute asupra unei baze irakiene de la Kirkuk, soldat cu moartea unui subcontractant american și cu rănirea mai multor militari americani și irakieni. „Generalul Qassem Soleimani a ucis sau rănit grav mii de americani de-a lungul unei perioade îndelungate de timp și plănuia să ucidă mulți alții … dar a fost prins! El este responsabil direct sau indirect pentru moartea a milioane de oameni”, a argumentat președintele Trump într-un mesaj pe Twitter, într-o altă postare el afirmând că „Iranul nu a câștigat vreodată un război, dar niciodată nu a pierdut o negociere”, ceea ce a sunat a încurajare pentru mediere.

Răzbunarea este dreptatea pe care și-o face cineva singur, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. Este un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Indianul Mahatma Gandhi (Mahatma în traducere – suflet mare), cel care a inițiat revoltele nonviolente, afirma că „dacă aplici soluția ochi pentru ochi, întreaga lume va ajunge oarbă”.

Una dintre formele extreme ale răzbunării este vendetta – ura puternică, setea nestăpânită de răzbunare sângeroasă pentru o injurie, un omor, divulgarea unui secret etc., frecventă în Corsica și Sicilia, și care se extinde și se transmite asupra tuturor rudelor victimei, obligate să se răzbune cu orice preț.

Filozoful englez Francis Bacon spunea că omul care se răzbună este egalul dușmanului, iar dacă nu o face, îi este superior. Cred că abstinența de la răzbunare este dovada puterii unui om; să ai puterea să ierți răul ce ți s-a făcut dar să nu-l uiți, pentru a-l îngrădi în sufletul tău și a nu permite să se repete. În mod pragmatic, după cum considera Winston Churchill „Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.”

Un om cu gândul răzbunării este stăpânit de furie și nu se poate bucura niciodată de liniște. Ioan Gură de Aur spunea că „Dorința de răzbunare aduce nefericire”, iar datoria noastră este de a aștepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor, întrucât „Răzbunarea atrage după sine răzbunarea” avertiza și eruditul olandez Erasmus, în lucrarea „Despre război și pace”.

Răzbunarea provine din lipsă de tărie și moralitate, și uneori chiar din ignoranță, adevărata răzbunare fiind desăvârșita iertare, înțelepciunea de a ceda, răspunsul amabil, bunătatea, toate acestea având puterea de a dilua ura și a împinge până în ridicol agresivitatea. Răzbunarea asupra adversarului învins este chiar nedemnă și profund condamnabilă. Iar „cine se răzbună după victorie este nevrednic de biruință”, spunea scriitorul și filozoful francez Voltaire, cel cu un spirit critic ascuțit.

Răzbunarea este un act incorect pentru că, în ultimă instanță, aceasta nu rezolvă nimic. Este incorect pentru că acest lucru cimentează dușmănia în loc să unifice legăturile de prietenie sau de simplu respect. Și este incorect pentru că produce daune chiar persoanei care cultivă gânduri de răzbunare.

După uciderea generalului Soleimani la ordinul lui Donald Trump, răzbunarea a fost promisă atât de oficialii iranieni, cât și de fiica generalului.

„Textul coranic face apel la cei dăruiți cu minte și le atrage atenția că sunt stăpânii unei vieți prin recurgerea la răzbunare, viață pe care o vor lua asupra lor. Nu este o alegere ușoară pentru credinciosul musulman, căci textul nu-i spune exact ce trebuie să facă, ci îl pune în situația de a alege. O alegere dificilă, căci este vorba despre o viață și despre păcatul de neiertat de a decide asupra ei, substituindu-te astfel divinității”, scrie experta Laura Sitaru (Universitatea din București, departamentul arabic) despre răzbunare la radicalii musulmani.

Or, încălcând voia Divinității se face un păcat greu. Divinitatea îngăduie o pedeapsă, care nu este răzbunare, ci o anumită corecție care intervine în viața noastră, o învățătură pentru căință, adică recunoașterea greșelii făcute.

Iubirea este sentimentul care îl poate schimba pe om. Omul care iubește devine cu totul altă persoană. El gândește altfel, devine mai bun, mai puțin orgolios, mai plin de viață, cu dorința de a dărui și nu cea de a lua, de a lega prietenie, a împărtăși bunele și relele, zâmbetele și lacrimile. O persoană poate iubi în multe feluri, prin înțelepciune, afecțiune, simpatie, atașament, ajutor, prietenie. Iubirea îndeamnă oamenii la cele mai nobile gesturi, la dialoguri cuvenite folosind frumoase cuvinte, duce la legarea de prietenii, de care oamenii au atâta nevoie. Neiubirea are un singur drum, cel al răului și al răzbunării.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire.” (I Ioan 4, 18) Continue reading „Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea” →

George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste

Abstract

The paper belongs to the theme of religion in Romanian Communist prisons, and is intended as a contribution in literary socio-anthropology by gathering prayers composed by heart by great poets like Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, and unknown ones grown up out of repression and hope for freedom with God’s help. It comes in continuation to another mentioned presentation on a Hegel’s-Noica’s metaphorical dialectic triad (awakening, knout, lattice) and advaita (nondual) – kind of unification of repression and liberty through poetical transendency. The imprisonned-liberating prayers are taken tacitly as advaitin (nondual) creations of soul (atman) in union with god (brahman). See also our book Chaos, Prison and Exile to Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Radu Gyr and Horia Stamatu.

Cuvinte cheie: închisoare, rugăciune, poezie, Iisus.

Subiectul meu, la cea de-a opta ediţie a sesiunii de comunicări “Ţara Bârsei” a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Intermezzo suprarelaist sub rafală postmodenistă (political-correctness). Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim. End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva (slăvi-părăsi-sabachtani)? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel.

Din Rugă pentru pâine de Ştefan Vlădoianu:

Frângă-Ţi-se trupul, danie,

pentru om, pentru gânganie,

săturând şi foamea sfântului

şi pe-a lighioanelor pământului,

câinii şi măgarii şi plăvanii

şi boierii lumii şi golanii,

păsărelu-nvolburând stihiile

şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!

Am vorbit (sotto-voce?) despre poetul Ştefan Vlădoianu la lansarea cărţii-restituire Sângele lui Nessus sau într-o comunicare la Biblioteca Academiei. Întemniţat 22 de ani, şi-a “gândit” (a compus-o în gând) poezia la Aiud, în minele din Baia Sprie şi “Valea Nistru”, în izolarea de la Gherla. Ar fi fost, în argou, un avatar al lui Villon dacă nu i-ar fi fost destinat să transfigureze “la polul plus” represiunea şi moartea în puşcăriile comuniste, în tot alt pelerinaj imaginar, cu o dicţie şi muzicalitate de neexplicat.

Din Isus în celulă de Radu Gyr:

Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe rănile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

Până la moarte, Constantin Bucescu a recitat fabulos, în cheie religioasă, dar şi de cult al martirilor întemniţaţi, versurile lui Gyr, împreună cu ale lui Crainic (îi ştia şi “proza”, eseurile), Voiculescu, Ciurunga, parcă spre a reelibera dintre zidurile puşcăriilor, sunetele nemuritoare circulate prin alfabet Morse şi învăţate în taină de fiecare deţinut.Cine mai recită acum acele rugăciuni pe viaţă şi pe moarte?

Din Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic:

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Din Doamne de Vasile Voiculescu:

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.

Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile – Tudor Gheorghe a făcut-o muzical -, dintr-un anonimat al suferinţei într-o glorie a sacrificiului-vers-libertate.

Rugăciune de Grigore Zamfiroiu:

Ridică-te în pulbere de soare

La treptele de aur, în genunchi,

Şi du-i-Te cu mâinile mănunchi

Uşernică şi geamăt la picioare!

Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,

Şi sufletele nu mai dau licoare,

Că biciuie blestemul şi ne doare

O canceră avană pe rărunchi…

Aceluia ce-Nalturile ştiu-L

(Şi forfota de-aicea… şi pustiul…)

Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă

Să-ndărăptezi mânia-i înţeleaptă –

Că ne-au adus căderile lăcată…

Şi graţie… şi beznă… – Preacurată!

Din Rugă de Emanoil Paraschivaş:

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncâ marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

Rugă de Fronea Rădulescu:

Deschide Doamne poarta minţii mele

Ca să cuprind tot ce e necuprins.

Dă-mi flacăra din focul Tău nestins

Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins

Din când în când de pasiuni rebele

Să fie dezlegat de orice rele

Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins

Cuminecând fiinţa mea firavă

c-un singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.

Purificat astfel, Te rog, Părinte,

Ascultă-mi cea din urmă rugăminte:

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE DOAMNE FAŢA

Continue reading „George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste” →

Constanța Doina SPILCA: Ancestru

Ancestru

E o iluzie,

sunt pădure

și îmi șuieră vânt pustiitor

printre crengile

dezgolite

de lacrimi de gheață,

înghesuind noaptea crivățului de bocet stelar

printre muguri de verde speranță.

Sunt aici

sunt departe,

este vis

ori

realitate?

Sunt …

doar

un ram ancestral

ale cărui inele

scrijelesc

existența

cu mugur,

cu rod

de iubire,

cu sterp,

cu pustiu

și canon.

——————————-

Constanța Doina SPILCA

Timișoara

27 ianuarie 2019