Mă-ntreb…
Clipele trec sângerând palma mea,
Nevăzute, neauzite, fără parfum,
În mintea mea ele au formă de stea,
Cu o mie de colțuri ce m-ating, taciturn..
Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, tremurând,
Alergând pe un drum ce nu are sfârșit,
De sunt stele cu colț și la tine în gând,
Sau un cer mult prea gol și mereu prăbușit..
Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, suspinând,
În trecerea lor prin tumultul din noi,
Fulgerându-ne fruntea și tâmpla, pe rând,
Și-mpărțind întreg universul la doi…
Înțeleapta pământului
Pe o creangă uscată,
în bătaia vântului,
stă înțeleapta pământului..
Ochii ei oblici par visători
fiindcă trăiește cu capul în nori..
Ciocul, puțin coroiat,
păstrează urme de noapte fără vânat,
iar aripile strânse pe lângă corp
ascund sufletu-i orb..
Ea știe că va veni iar o noapte,
si-și pune speranța în vise,
aproape, deșarte..
Stă nemișcată și calmă pe ram,
privind către chipul din geam..
Îl intuiește, nu vede,
dar din priviri nu mă pierde..
Simt că m-acoperă, grea,
o pânză de-afară, de după perdea..
Rămân, zgribulit, sub aura-i de înțelepciune,
mă simt, cumva, într-o altă dimensiune,
și-n foșnet acut de mătase,
îmi intră ziua prin oase…
Și azi…
Aud inimi frumoase ce bat
și azi, în ritm cadențat,
odată cu pașii ce-i simt alergând,
pe o frântură rebelă de gând..
Văd valul mării îmbrățișând,
în ritmul mareei, la ceas de seară,
stânci solitare ce-așteaptă la rând,
să fie zdrobite, să moară..
Îmbrățișări ce m-ating, tremurând,
m-așez și eu, lângă tine, la rând,
și nu mai știu dacă-i verde, albastru,
zbuciumul acesta de pe pământ..
Sufletu-mi pare atins de un astru,
îl văd cum zâmbește, cald și sublim,
și-l simt iar pe buze, preaplin!
O zi minunată, cu cerul senin,
raze de soare spre mine tot vin,
le simt sărutarea divină pe pleoape,
stau lângă tine atât de aproape,
și fără regrete, fără cuvinte,
sufletul meu, de-atâta senin,
ar vrea și azi să se-alinte…
Visez…
Visez
și țes lângă mine,
iluzia mea despre tine..
Văd ceața în noapte cum urcă la stele,
mă-ndrept spre adâncuri
în zbor de iele,
și-arunc în abisuri stelare,
șuvoi de gânduri polare,
le simt prin toți porii din piele..
Ce visuri,
Iar eu sunt cu ele!
Visez
că nu mă trezesc,
visul acesta
e prea omenesc..
și-n ceață și alb de zăpadă,
îmi prind un alt vis,
să nu cadă,
visez verde crud în privire,
un sloi amăgit de iubire,
și-n gândul meu de afară,
visez că e vară,
și-n catifeaua zăpezii,
cum zburdă, mă caută iezii..
Visez cu-ndrăzneală
doar vise,
cu inimi și geamuri deschise,
să intre de-afară,
flori de zăpadă desprinse
din somnul de-aseară..
Mă las pe un gând,
ce zboară, aproape, tăcând,
dar nu-mi fac iluzii,
mă tem de confuzii,
de gândul acesta, plângând,
de zbor și concluzii.
Visez
un vis înrămat peste noapte,
într-o fereastră de șoapte,
îmi intră în suflet, prea rece,
m-aș bucura ca să plece,
și-ntr-un decor cenușiu,
vântul mă bate pustiu,
mă duce departe..
Visez,
și țes lângă mine,
iluzia mea despre tine..
și-n visul adânc,
mi-e dor de cuvânt!
Pe un luciu de apă
Plutesc pe un luciu de apă,
discret,
Totul în jur este alb, desuet,
și frig..
Degeaba te strig printre valuri,
ochii-mi aleargă spre maluri,
m-agăț de speranța unei tăceri
și-înot către ieri..
În jurul meu, amintiri,
ce-mi par răstignite în alte iubiri,
în vieți zbuciumate ce nu-mi aparțin,
ce-au fost lângă mine atât de puțin..
Mă înconjoară, nu știu ce vor,
s-ajung iar la țărm,
nu este ușor..
Dar văd lângă mine
aripi străine,
albe, stilate,
imaculate,
de zbor spre înalt, însetate..
Și-n dansul lor atât de frumos,
un strigăt se-nalță spre cer,
maiestos..
O iarnă uitată-ntr-un lac în pădure,
o lume cu lebede pure..
Iar printre ele sunt eu,
o lacrimă-n alb curcubeu..
Mi-e teamă…
Mi-e teamă că iarna
nu mai știe să ningă..
Mă uit în oglindă
și-mi văd tâmplele puțin ruginii,
parcă stropite cu colb de aramă,
rămase așa dintr-o toamnă..
Părul e strâns într-un coc,
cărarea-i pe undeva, la mijloc,
iar după ureche,
o creangă-nverzită de busuioc!
Se spune c-aduce noroc..
Și, totuși, mi-e teamă că iarna
nu mai știe să ningă..
Aș vrea ca un fulg să m-atingă,
cu foșnetul lui să mă surprindă,
atât de ușor..
Un vis plutitor,
desprins
dintr-un somn interzis!
Mi-e teamă că iarna
nu mai știe să ningă..
Mă lupt cu visele acestea prea reci,
zapezi uriașe cad pe poteci,
în juru-mi e alb, visu-i frumos,
rochia neagră, cu gulerul scos,
iar eu, un copac, tremurând fără vină,
Aștept primăvara să vină..
Am vrut să fiu…
Am vrut să fiu fluture..
Mi-am pus rochie de mătase,
în loc de aripi,
niste mănuși albe, frumoase,
și m-am urcat pe tulpina unei păpădii
gata să se scuture,
sperând c-ai să vii..
Din puf de păpădie
mi-am făcut o iie,
iar din gândurile mele am desenat,
un leagăn, de cer atârnat..
Și fluture sunt!
Zbor între cer și pământ,
îmi flutură rochia-n vânt,
sunt liberă, plutesc în eter,
respir din parfumul zilei de ieri,
caut o floare, să mă așez,
iubirea din piept să brodez..
Îmi simt sufletul atât de ușor,
mă-ndrept spre lumină,
dar nu vreau să mor!
Căci văd palma dreaptă că-ntinzi
vrând să mă prinzi…
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
29 ianuarie 2020