România în perioada interbelică (1918-1939)

La 27 martie 1926, guvernul Brătianu, după patru ani de guvernare eficientă, s-a retras de la putere şi, în urma unei înţelegeri din iunie 1924 cu generalul Averescu, la 30 martie 1926, regele Ferdinand a adus la conducerea ţării un guvern condus de Al. Averescu, care se va menţine până la 4 iunie 1927. Noul guvern a organizat alegeri parlamentare în mai 1926, pe care le-a câştigat cu uşurinţă, beneficiind de primă electorală de 40%. Guvernul Averescu a luat mai întâi unele măsuri economice, între care stabilirea unui nou tarif vamal. Din iniţiativa guvernului s-a adoptat legea pentru împroprietărirea fără plată a ofiţerilor Ordinului ,,Mihai Viteazul” cu loturi individuale de 25 de iugăre în Ardeal sau 25 ha în restul ţării. În plan social, guvernul Averescu a promovat o politică de sporire a impozitelor pentru toate categoriile de venituri. În ianuarie 1927, legea pentru organizarea Serviciului de Inspecţie a Muncii, iar în aprilie 1927 a fost adoptată legea Camerelor de Muncă, pentru ocrotirea muncitorilor industriali şi comerciali. Din iniţiativa economistului Mihail Manoilescu, a fost adoptată legea pentru armonizarea retribuţiilor bugetare.

În octombrie 1926, s-a aflat că regele Ferdinand era grav bolnav (el suferea de cancer), ceea ce a provocat o mare îngrijorare printre oamenii politici români. În urma neînţelegerilor dintre Averescu şi Brătianu, Generalul a fost silit să demisioneze, la 4 iunie 1927. Regele Ferdinand a numit la 4 iunie un guvern condus de prinţul Barbu Ştirbei, cumnatul lui Brătianu, sprijinit de o serie de partide. Guvernul a obţinut din partea regelui decretul de dizolvare a parlamentului şi de organizare a unor noi alegeri. În urma alegerilor parlamentare din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61% din voturi, iar P.N.Ţ. a obţinut 22%. Parlamentul şi-a deschis lucrările la 17 iulie, într-o atmosferă de îngrijorare provocată de sănătatea regelui – peste trei zile, regele Ferdinand a murit, la 20 iulie 1927. În ziua morţii regelui Ferdinand, prinţul Mihai, nepotul acestuia, a fost proclamat rege al României (avea doar 6 ani), iar Regenţa a intrat în funcţiune. Brătianu, după moartea regelui Ferdinand, domina cu autoritate scena politică, el fiind de fapt cel care conducea România.

Situaţia statului român, după moartea regelui Ferdinand, era confuză şi neliniştitoare, opoziţia ataca Regenţa şi, în general, actul din 4 ianuarie, care era contestat. La 31 iulie 1927, fostul prinţ Carol, într-o declaraţie făcută ziarului parizian ,,Le Matin”, îşi exprima intenţia de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul. La sugestia lui Brătianu, ministru de interne I. G. Duca a elaborat un document, la 20 august, pentru instrucţiuni în ipoteza în care Carol s-ar întoarce în ţară. Într-adevăr, după moartea regelui, la Paris şi în ţară, s-a constituit un grup de susţinători ai lui Carol, pentru crearea unui curent de opinie în favoarea întoarcerii prinţului în România. Opoziţia şi-a intensificat acţiunile împotriva guvernului Brătianu. P.N.T. a anunţat organizarea unui congres pentru 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia, conceput ca o mare adunare populară, care să silească Regenţa să demită guvernul liberal. Însă guvernul a interzis organizarea congresului la Alba Iulia şi, în replică, conducerea P.N.Ţ. a anunţat organizarea ,,rezistenţei cetăţeneşti”.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1927, când tensiunea politică era în creştere, pe neaşteptate, a căzut ca un trăsnet asupra ţării vestea că, la 24 noiembrie 1927, marele Brătianu a încetat din viaţă. La mai puţin de 6 luni de la moartea regelui Ferdinand, un alt ctitor al României Mari îşi afla sfârşitul.

Regenţa a numit, la 24 noiembrie, ca prim-ministru pe Vintilă Brătianu, fratele lui I. I. C. Brătianu, economist şi finanţist de mare talent, dar fără autoritatea politică a acestuia. Guvernul liberal (24 noiembrie 1927-3 noiembrie 1928) şi-a concentrat energia pentru înfăptuirea stabilizării monetare şi pentru calmarea vieţii politice prin combaterea acţiunilor carliste şi a acţiunilor politice ale opoziţiei (PN.Ţ.). Guvernul V. Brătianu a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi fixarea duratei muncii, în aprilie 1928, prin care se interzicea munca copiilor sub 14 ani, prevedea acordarea de concedii gravidelor şi stabilea ziua de muncă de 8 ore. Deoarece inflaţia continua să crească, guvernul a renunţat la ideea revalorizării leului şi a adoptat măsuri pentru stabilizarea monetară cu ajutorul unui mare împrumut extern. Un episod aparte au fost incidentele de la Oradea, cu ocazia congresului Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini din 6 decembrie 1927, când au avut loc incidente între studenţii creştini şi evrei.

Opoziţia naţional-ţărănistă a trecut la noi acte împotriva guvernului liberal şi, la începutul lui decembrie 1927, P.N.Ţ. a declanşat campania de răsturnare a guvernului liberal, la care s-a asociat, din ianuarie 1928, şi P.S.D. În martie 1928, s-a organizat o mare adunare la Bucureşti, în care s-a cerut guvernului să părăsească puterea. P.N.T. a decis retragerea deputaţilor şi senatorilor săi din parlament şi organizarea unei mari adunări la Alba Iulia, apoi la 30 aprilie a adresat un manifest către ţară. La adunarea de la Alba Iulia, din 6 mai 1928, au participat 100.000 cetăţeni şi s-a cerut din nou demiterea guvernului liberal, prin organizarea de presiuni asupra Regenţei. Situaţia guvernului V. Brătianu era dificilă, nemulţumirea creştea, situaţia financiară se înrăutăţea, bancherii străini refuzau să acorde împrumutul pentru stabilizare, presiunile P.N.Ţ. deveniseră insuportabile. În aceste condiţii, guvernul liberal a demisionat, la 3 noiembrie 1928 şi, astfel, decada brătienistă (1918-1928) a luat sfârşit. România realizase mari progrese în toate planurile, în cei zece ani de la marea unire.

La 7 noiembrie 1928, Regenţa a cerut lui N. Titulescu să alcătuiască un guvern de ,,uniune naţională”, dar el nu a reuşit şi, la 8 noiembrie 1928, Regenţa l-a însărcinat pe Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., să alcătuiască un nou guvern, iar la 10 noiembrie, acesta a depus jurământul. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a decis organizarea de noi alegeri. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 au reprezentat un moment aparte în viaţa politică din România – campania electorală părea să deschidă o nouă eră în istoria ţării. P.N.T. aliat cu P.S.D a obţinut o victorie uriaşă, 77,7% din voturi (348 de locuri). După alegeri, noul guvern Maniu a urmărit reorganizarea aparatului de stat şi, la 3 august 1929, a fost promulgată o nouă lege de organizare administrativă a României, contestată vehement de opoziţia liberală şi care a dus la creşterea birocraţiei în administraţie. În martie 1929, a fost adoptată legea de reorganizare a jandarmeriei, iar în iulie 1929, legea pentru reorganizarea poliţiei. Prin decretele din mai şi iunie 1929 şi legea pentru amnistie, din 6 iunie, erau graţiate infracţiunile militare şi comuniste şi de natură politică. La 30 iunie 1929, a fost adoptata legea pentru reorganizarea penitenciarelor şi tot în 30 iunie, a fost adoptată legea pentru organizarea armatei.

Politica economică a guvernului Maniu avea la baza concepţia ,,porţilor deschise” faţă de capitalul străin. Guvernul a obţinut rapid un masiv împrumut extern, care a stat la baza legii pentru stabilizare monetară, din 7 februarie 1929. Prin stabilizarea leului se punea capăt inflaţiei de după marea unire. Guvernul Maniu a modificat legea minelor, în 1929, deosebit de favorabilă capitalului străin, a adoptat un nou tarif vamal, care desfiinţa protectoratul vamal. Politica economică a ,,porţilor deschise” a avut rezultate contradictorii, pe de o parte, a dus la modernizarea unor sectoare economice, iar pe de altă parte, a dus la creşterea datoriei externe a României. Criza economică din 1929 a afectat şi România, prin scăderea preţului la cereale-principalul produs la export şi blocaj industrial şi financiar. În plan social, guvernul a adoptat legea pentru libera circulaţie a terenurilor obţinute prin împroprietărire – ,,legea Mihalache”, din august 1929, prin care a fost organizat creditul agricol. În aprilie 1929, s-a adoptat legea contractelor colective de muncă, în ianuarie 1929, legea ajutorului de şomaj, în aprilie 1930, legea pentru protecţia muncii indigene.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (93)” →