Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)

Motto:

„Trecut-au anii …”

(Mihai Eminescu)

Am 19 ani și nu știu cum am ajuns să fiu mămică, atât de repede! Prin câte am trecut! Parcă nici nu a fost viața mea! Mai ieri eram o copilă care mergea la școală, mai ieri am terminat liceul, am dat și examenul de bacalaureat, iar apoi m-am căsătorit cu Andrei, prietenul meu din anii adolescenței. Locuiesc intr-un sat din vestul țării, un sat în care trăiesc în armonie români, unguri, nemți și sârbi. Am facut naveta la liceu, in orașul capitală de județ, atât eu, cât și Andrei. După ce am absolvit liceul, mă gândeam să mă înscriu și eu la o facultate, după obicei. Până la urmă, m-am căsatorit cu Andrei. Părinții mei au un mic magazin la stradă unde se vând de toate, de la produse alimentare, la băuturi și imbrăcăminte. Ei au considerat că le-aș fi de mare ajutor dacă aș vinde eu în locul lor. Andrei stă tot în casa noastră, este, cum se zice, ginere în casă. El a dat examen la Facultatea de fizică, dar nu a intrat. Dupa nuntă, dragul meu Andrei s-a mutat la mine. Locuim la etaj, unde sunt două camere și o baie. Este o casă renovată, reamenajată și foarte spațioasă. Părinții mei au rămas la parter, pentru că nu vor să mai urce scări.

Nici nu știu cum au trecut toți acești ani, anii copilăriei și adolescenței mele! Când mă uit în urmă, mi se pare, după câte mi s-au întâmplat, că parcă aș avea o sută de ani! M-am bucurat când am aflat că voi avea un copilaș. Andrei era și el în al noulea cer. Părinții mei își doreau să audă un gângurit de prunc în curtea lor. În fiecare dimineață mă priveam în oglindă și-l întrebam pe Andrei cum îmi ,,vine’’ burtica.

Am mers regulat la controalele medicale cerute de medicul ginecolog, mi-am făcut ecografiile necesare, apoi când bebelușul a crescut și l-am simțit cum se mișcă în burtica mea, am fotografiat ecografiile. Port copilașul meu nu numai în mine, ci și pe telefon!

Mă gândesc uneori, oare cum se vor fi descurcat mamele înainte, fără tehnica de azi? Mama mea, bunica sau străbunica mea ce vor fi știind ele atunci despre sarcină, despre evoluția ei, despre naștere? Se vor fi îmbolnăvit și ele, cu pruncul în pântecele lor? Și oare cine și cum le-o fi ajutat? Mie mi s-a facut rău o singură dată, într-o seară și am sunat-o imediat pe doamna doctor ginecolog, iar Andrei m-a dus într-un suflet cu mașina, la dânsa, la cabinet. Mi-a spus: „Alina dragă, stai liniștită, odihnește-te, vei face niște analize când voi fi eu de gardă la spital. Te-ai agitat cam mult, se vede treaba!’’

Am făcut și analizele, care mi-au ieșit bine. Am stat internată în spital două zile, apoi am revenit acasă. Când mi se făcea dor de bebelușul meu, mă uitam pe telefon la fotografii. Andrei zicea că abia așteaptă să-l vadă acasă. Peste câteva luni urma să nasc. Am ajuns la una din cele două maternități din oraș și m-am internat. Mai erau alături de mine încă nouă gravide. Am aflat cu stupoare că ne-am infectat toate, fără să știm exact sursa și că va trebui să stăm izolate 14 zile. Este o boală cumplită care a pus stapânire pe aproape toată planeta, iar medicii și asistentele, având grijă de pacienți, sunt cei dintâi expuși. Boala se manifestă urât de tot, debutează ca o gripă, apoi se agravează, virusul îți atacă plamânii, ajungi la terapie intensivă, unde respirația se face cu ventilatoare mecanice, pâna ce nu se mai face deloc ! Imagini înfricoșătoare circulă la televizor, pe internet, din toate spitalele lumilor civilizate, unde oamenii zac întinși pe holuri, nemaifiind paturi în saloanele de spital. Nimeni nu poate spune exact cum a apărut acest virus atât de rău, care a făcut și face sute de mii de victim, răspândindu-se cu o viteză fantastică și închizându-ne în case de teama lui.

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)” →

Emilia STROE-ȚENA: Angellus

Motto:

„Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Biblia, Geneza)

Din înălțimea statuilor ce-I reprezintă pe apostolii Mântuitorului și aflate pe frontispiciul catedralei „Sfântul Petru” din Roma, curgeau șuvoaie de apă, lacrimi ale cerului innegurat, ca dintr-un ochi imens, fară odihnă. Catedrala, cu colonadele și cu piațeta sa altădată plină de mulțimi de suflete, prezente acolo în așteptarea celebrării unei solemne liturghii de către un trecător sfânt părinte, părea a nu se ridica din potopul dezlănțuit de mânia divină. În tot acest peisaj acvatic, o voce se auzi, vocea unui singur om, care putea depăși puzderia picăturilor de ploaie; cel ce avea voie să străbată prin ploaie piațeta, doar el, alături de o făclie aprinsă pentru eternizarea momentului. Era papa Francisc, care binecuvânta planeta, rugându-se Domului să ierte păcatele noastre și să ne izbavească de boala recent apărută, care făcea ravagii mai ales in Italia. Revenea în cuvântarea sa un refren: „Nu vă temeți ! Nu vă fie frică ! Aveți credință in Dumnezeu !”

În tot acest timp, miliarde de ochi ațintiți în fața televizoarelor, îl urmăreau cum își poartă pașii dintr-o margine în alta a catedralei, cum ploaia se scurge pe îmbrăcămintea sa albă și cum cuvintele evanghelice se înșiruie ca într-o poveste, cu calmul lor binecunoscut și specific. Sfântul părinte punea în fața ochilor noștri imaginea apostolului Petru și a furtunii pe mare, care-l împiedica să vină la Mântuitorul Hrisos, având impresia că barca se scufundă din pricina valurilor. Atunci Mantuitorul îi spune să nu se teamă, întrucât credința sa va învinge, valurile se vor potoli, iar Petru va ajunge la El. Cuvintele papei Francisc în sunetul ploii trezeau în inimi un ecou de neuitat: „ Nu vă temeți ! Nu vă fie frică !” El însuși părea un apostol venit din vremi apuse spre a ne îmbarca pe noi, cei bolnavi și decăzuți din societatea de azi, pe corabia lui Hristos, arcă sigură și de nezdruncinat, arcă a credinței, smereniei și adevărului.

Odinioară, Francisc din Assisi propovăduia și el simplitatea, căința, smerenia, rugăciunea, ca modalități de conviețuire cu oamenii și cu Dumnezeu. Papa Francisc și-l luase ca model.

Din adâncul inimii, rostind rugăciunea ANGELUS, într-o piațetă umplută doar de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat, cu AVE MARIA, in gând, papa Francisc părea să vadă mulțimile de oameni care-l însoțiseră cu un an în urmă în pelerinajul său prin România, când spusese: „Să mergem împreună !”

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Angellus” →

Emilia STROE-ȚENA: Mura

Era o zi mohorâtă de toamnă, cu ploaie deasă și frig de-ți pătrundea până-n oase. Stan se întorsese de pe front, aproape fără un picior, pentru că, așa cum mărturisea, îi degerase și-i căzuse carnea de pe șold. Se considera olog. Ca el erau cu zecile, sau poate cu sutele. Se întorsese alături de cei cu care se înrolase, se întorsese în satul său natal, Plosca, un sat teleormănean, cu oameni vrednici, dar aprigi pentru dreptate și adevăr. Făceau moarte de om dacă cineva îi înșela, îi mințea sau îi fura. Stan sosise acasă la nevasta lui, Floarea și la cei trei copii ai lor: Alexandru, Mița si Florica. Lui Alexandru îi ziceau pe scurt Sande. Oamenilor șchiopi sau ologi li s-a dat porecla de Ologeanu, care mai tarziu a devenit nume. Ologeanu a ajuns ulterior Logeanu, în unele părți, prin omiterea vocalei inițiale, ca și cum un obuz ar fi retezat piciorul vreunui soldat.

Era urât , era frig, iar pe jos un noroi negru în care bocancii se afundau. Floarei nu-i veni să creadă că este adevărat când îl vazu pe Stan intrând pe poartă, cu bocancii plini de noroi, cu o haină ponosită, udă, cu o căciulă zdențuită pe cap.

– Stane, Stanică al mieu, am trăit să te văz din nou acasă ! Bunul Dumnezeu a ținut cu noi,cu tine, cu mine, si cu copilașii noștri!

– Nevastă, nevastă, te bucuri tu, da’uite în ce hal sunt cu picioru… Mi-a degerat și mi-a căzut carnea de pe șold!… Sunt olog, Floareo, sunt olog!

– Hai să te încălzești la sobă, uite, am facut focu’, că e tare frig afară! Îți pui și apă la încălzit, să te speli și tu, după asta să mâncăm cu toții! Copiii noștri sunt bine, la fel și ai lu’ Ioniță, frati-miu… mereu vorbeam despre tine, despre cum oți fi luptat voi pe front, pe frig, cum oți fi tras nevinovați unii în alții…

Floarea avea o fiertură de fasole și pâine făcută în țest. Le luă pe Mița, fata ei și pe Vasilca, fata fratelui ei, careia copiii îi ziceau Mura, să o ajute să pună masa. Era o măsuță rotundă cu trei picioare, iar în jurul ei scăunele tot cu trei picioare. Ioniță, fratele Floarei, avea și el trei copii. La masă se adunau in jur de 9-10 persoane. În mijlocul mesei rotunde erau puse pâinea și o strachină mare, din care ieșeau aburi de la fiertura de fasole. Alte străchini, mai mici, erau pe marginea mesei, în dreptul fiecărui copil sau adult, ce se servea cu o lingură de lemn. Fusese o perioadă în care toți ai casei se înfruptau direct din strachina cea mare, iar clipocitul lingurilor de lemn te chema la masă, de pe uliță.

Floarea aprinsese lampa; până nu demult avusese lumânări. Majoritatea sătenilor trecuse de la lumânări la lampă. Lumina era ceva mai bună, femeile care țeseau „macate” și ștergare vedeau mai bine la lampă decât la lumânare. Copiii care mergeau la școală – erau puțini aceștia – își puteau face temele mult mai bine la lumina lămpii, iar ochii nu le erau atât de obosiți.

În seara aceea, mâncaseră cu poftă toți cei ai casei, sărbătorind întoarcerea din război a lui Stan. În câteva luni, din cauza piciorului degerat, care-l durea din ce în ce mai tare, acesta dădu „ortu ‘popii”! Floarea mai avea o soră într-un sat vecin, la care ajungeai trecând râul Vedea, cu căruța. Se gândi să o viziteze. Apoi mai rămase un timp acolo pâna ce un creștin, vaduv și el, o ceru de nevastă. Sande, baiatul ei mai mare, nu voi să o urmeze în satul vecin unde ea se mutase cu surorile lui. Unchiul Ioniță îl punea la treabă: îl trimitea cu vitele pe islaz, îl punea să curețe grajdurile, să dea apă animalelor, apă pe care o aducea de la o fântână aflată la răscrucea unor drumuri, o fântână largă, cu cumpănă, făcută de strămoși. Îi plăcea să muncească, se simțea bine când vedea că lasă curat în urma lui și că unchiul său e mulțumit de el.

– Așa, Sande, așa, baiatu’unchiului, îi zicea Ioniță, așa se învață orice lucru și munca te face om, să știi și tu! Poate o să ai o meserie, om mai vedea, da’e bine să știi să faci de toate în viață!

Sande îl admira pe unchiul său mai ales când făcea mămăligă. Ba chiar mai mult, după ce-l urmări de câteva ori, încercă și el, ascultând povețele unchiului. După un timp, mămăliga lui Sande fu lăudată și apreciată de comeseni.

Sande se înțelegea cel mai bine cu verișoara lui, Vasilca, zisă și Mura. Ea avea vreo 14 ani, iar Sande doar 12. Copiii o supranumiseră Mura, pentru că avea ochii negri ca două mure. Era o fată brunetă, înaltă. Părul și-l împletea în două cozi groase, negre; fața ei era puțin măslinie. Mura avea un cal alb, pe care-l îngrijea ca pe ochii din cap. Animalul îi răsplatise grija, devoțiunea. După ce fata învăță să-l stăpânească și să călărească, animalul o purtă peste tot pe unde voia ea să meargă, dar nu prea departe de sat: pe islaz, la marginea satului, la „obor”, adică la piață, sau chiar trecea râul Vedea cu tânăra sa stapână în șa.

– Hai, simpaticule, hai să mergem pe islaz să vedem ce face văru-meu Sande cu vacile și oile lu’ taica!… Știi, el e băiat bun, ca și tine, simpaticule, da’ sunt niște băieți răi pe-acolo și nu-l lasă deloc în pace! Mereu se leagă de el, mai ales cei mai mari! Știi, murgulețule, simpaticule, Sande are o palmă mare și lată, dar pentru băieții ăia răi, e cam degeaba, zău așa !… Hai la el!

Mura se urca in șaua calului ei alb, îi dădea bice și o porneau amândoi, cal și călăreț, spre islaz. Sande povestise acasă cum râdeau de el băieții cei mari, ba chiar erau porniți să-l ia și la bataie. Atunci, Mura urcată în șaua calului își lua biciul și începea să-l rotească înspre tinerii aceia obraznici, gonindu-i de pe urmele vărului ei. Aceștia, când o vedeau pe Mura venind pe calul ei de poveste, fugeau care încotro:

– Vine Mura, bă-ă-ă, vine Mura !

– Hai ,bă să plecăm d’acilea, că uite a apărut Mura cu calu’ei!

Mura rotea biciul înspre băieții cei răi, care dispăreau, ca la un semn, ca la o vrajă din poveste.

– Ce credeați voi, că o să mă prindeți pe mine? Eu sunt cu murgulețul, cu simpaticul meu! Nimeni nu-mi poate face mie vreun rău!

Odată, după o zi tare fierbinte de vară, cerul se înnorase spre seară și tunete începuseră a se auzi din depărtare, apoi din ce în ce mai aproape.

– Hai, simpaticul meu murg, hai la Sande să-l luăm, că vine ploaia și el e îmbrăcat doar cu o cămășuță subțire de vară! Mura vorbi cu bidiviul ei frumos, lipindu-și capul de grumazul lui și mângâindu-l. Porniră spre islaz, în timp ce norii, fulgerele și tunetele se întețeau. Era noapte în plină zi. Câțiva stropi începură să curgă, apoi deveniră șuvoi. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Mura” →

Emilia STROE-ȚENA: Străina

– Săru’mâna, coniță,mi-a murit fata acu’zece ani! Dă și mie ceva, să mă duc la mormânt, să-i aprinz și io o lumânare!…

Îmbrăcată într-o fustă lungă, neagră, zdrențuită pe margini și o bluză de culoare mai deschisă, dar murdară, legată pe cap cu o basma cenușie, femeia care tocmai se adresase celeilalte, numind-o ,,coniță”, mergea sprijinindu-se într-un băț lung, cu picioarele goale pe asfaltul încins. Era o caldură înăbușitoare de vară, căci nu mai plouase de două luni. Femeia denumită ,,coniță” se intorcea de la biserică, unde se pregătise pentru marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, ce avea sa fie a doua zi.

O cunoștea pe femeia aceea amarâtă, căreea îi murise fiica de mai bine de 20 ani, dar pentru ea erau numai 10. De fiecare dată o vedea pe drum sau la poarta vreunei biserici din oraș și tot de atâtea ori îi oprea pe trecători, spunându-le că fiica ei a murit acu’ 10 ani și că are și ea nevoie de un bănuț. Majoritatea oamenilor nu o vedea cu ochi buni; preoții-nici atât. Ba chiar le spuseseră enoriașilor să nu-i mai încurajeze pe cerșetorii de la porțile bisericilor. Nu era singura femeie ajunsă în această situație, dar absolut singura căreia îi murise fata „acu‘ 10 ani” și de atunci, viața ei atârna doar de bănuțul pe care i l-ar fi dat ,,conițele” pentru o lumânare la cimitir.

În ajunul marilor sărbători, dar și în sărbătorile respective, ea cutreiera întreg orașul, care nu era prea mare; lua la rând toate bisericile, vreo 6-7 la număr, așezându-se fie la poartă, alături de alți confrați de-ai ei, fie intra in biserică, sprijinindu-se de bățul cel mare și lung, șchiopătând un pic, întinzând mâna dreaptă, și șoptind, ca să nu-i deranjeze pe sfinții părinți de la slujbă:

– Știți, mi-a murit fata acu’10 ani! Dați-mi și mie un bănuț pentru o lumânare la cimitir!…

Întâlnind-o pe ,,conița” pe stradă, pe căldura aceea toropitoare, se apropie de ea și-i zise:

– Coniță, știi că fata mea a murit acu 10 ani! Mă duc si eu la cimitir și n-am un ban!…

– Vrei să-ți cumpăr o pâine? o întrebă,,conița”, știind că de câte ori îi dăduse bani, ea își cumpărase băutură, ca să-și înece amarul în ea.

– Nu, nu vreau pâine, vreau un cozonac! Și… un bănuț pentru o lumânare la cimitir, zău, coniță!

„Conița” intră în primul chioșc unde se vindeau produse de patiserie și cumpără un cozonac pe care i-l dădu amărâtei. Aceasta vru să-i sărute mâinile pentru a-și arăta mulțumirea ei sinceră, dar,,conița” nu-i dădu voie. Zise:

– Să fii sănătoasă! Dumnezeu să te aibă în pază!

– Săru’mâna, coniță! Și matale la fel, să fii sănătoasă! Știi, mie mi-a murit fata acu’ 10 ani!…

Bucuroasă că primise cozonacul mult dorit, femeia in haine sărăcăcioase se așezase pe scările de la intrarea unui bloc de locuințe și începu să muște cu poftă din el. Un grup de copii în trecere pe acolo o luă în râs:

– Hei, ce stai aici și mănânci cozonac? îi zise unul mai înfipt. Nu vezi că încurci circulația?

– Of, maică, nu vreau, zău că nu vreau să vă încurc din joaca voastră, copilași! Da’ unde să mă duc și eu, că n-am nici casă, nici masă! Mi-a murit fata acu ‘10 ani!…

– Tu? Ai avut tu o fată și ți-a murit? Mincinoaso! îi zise cu aceeași aroganță copilul care o apostrofase prima dată.

– Da, maică, am avut o fată și mi-a murit! Mi-a murit acu ‘10 ani! Nu mai am pă nimini maică, pă lume!… Mi-e sufletul pustiu, maică, mi-e sufletul pustiu!

– Ce e aia ,,suflet pustiu”? Vezi că nu știi să vorbești și pe deasupra, mai ești și urâtă!

– Așa o fi maică, dacă zici tu! Tu știi mai bine ce vorbești, că tu mergi la școală! Tu ai părinți, nu ești singur ca mine! Dacă ar mai fi trăit și fata mea… da ‘a murit acu’ 10 ani!

Copilul cu care vorbise mai nainte avea chef să râdă din nou de ea, dar un altul, mai milos îl apostrofă:

– Termină, Cosmine! Tu chiar nu vezi ce amărâtă e? Pune-te în situația ei pentru o clipă și ai să vezi ce este suferința!

– Da’ce dăștept te dai tu, mă’ Mario! Cine te crezi tu, mă’?

– Taci mă’, din gură!

– Hai mai bine s-o ajutăm cu ce putem și noi! Uite, eu o să mă duc la buni și o s-o rog să-mi dea o bluză de-a ei curată, ca să se îmbrace! Nu vezi ce ponosită e asta de pe ea?

– Ha, ha, râse sarcastic colegul lui de joacă. Păi tu chiar crezi că bunica ta o să facă asta?

– Hai să vedem!

Cei doi băieți intrară în apartamentul bunicii lui Mario. Acesta îi povesti pe scurt și o rugă să-i dea o bluză de-a ei curată, ca să o îmbrace pe amărâta care se așezase pe scările de la intrarea în bloc și mânca cu o poftă supraomenească un cozonac. Bunica lui Mario îi dădu o bluză albastră, dar se uită pe fereastră și o văzu pe femeia aceea cu haine zdrențăroase de pe treptele de la intrare. O cunoștea, desigur; oare cine n-o cunoștea pe ea? Zise:

– Da, Mario, uite, ia bluza asta de la mine! Știu, ea mereu spune că i-a murit fata acu ‘10 ani!

– Și…nu e trist, bunico? Cum să-ți moară un copil? Ea zice că are sufletul pustiu! Cosmin a vorbit tare urât cu ea!

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Străina” →

Emilia STROE-ȚENA: Metamorfozele eului liric în volumul de versuri „O altă dimensiune a sentimentelor” de Daniela Achim Harabagiu

Acest al II-lea volum de versuri al tinerei poete Daniela Achim Harabagiu, intitulat sugestiv ”O altă dimensiune a sentimentelor”, apărut la editura ”eCreator” Baia Mare, 2018, prezintă concepția și viziunea autoarei despre iubire, ca sursă a vieții, iubire devenită poezie, aflându-se peste tot: ”în pietre,/ Pe urmă în izvoare,…/ Apoi în frunzele copacilor,/Verzi, îngălbenite,/Ruginite,/ Pe cer, pe aripi,…/ În aștri, în Calea Lactee,/ Coborâtă în cireșele/de mai, pământene!” (Vei ști).

Acest poem de deschidere este unul vizual, viu colorat, cu imagini metaforice deosebit de sensibile. Poeta vorbește despre dimensiunea ”nelumească, atemporală, astrală, aproape ubicuitară” a sentimentelor sale. Imaginea persoanei iubite, venite ”din altă galaxie”, se compune și din asemănări cu figuri mitologice și istorice: ”chip frumos, de Rege Dac”;…”preschimbat în Eros”. Iubirea este un copac cu ramuri, cărora poeta le cere să înmugurească în inima iubitului, ramurile confundându-se poetic, cu eul său: ”Înmugurește-mă în inima ta!/ Fă-mi lăcaș unde fluturii zboară,” (Pe ramuri de iubire).

Poeta îi adresează iubitului său rugămintea de a opri timpul, de a intra în eternitate cu fericirea: ”Oprește timpul, păstrează clipa,/ O zbatere de aripi, nu vreau să mă doară!”(ibid.) Meditația poetei pe tema iubirii – o iubire captivă după care sufletul ”rămâne-nsângerat”, în poemul ”Ți-am spus”, are drept ”concluzie” presărarea de ”praf de stele”: ”Ți-am spus că te iubesc și te-am eliberat,/Din strașnica Închisoare a gândurilor mele,/Fără să-ți spun că sufletu-mi rămâne-nsângerat,/ Asupra-am presărat, magnific praf de stele.” Zbuciumul, dramatismul acestei ”mari iubiri târzii” trece din sufletul poetei, din interiorul ființei în cosmos și are puterea unui adevărat seism: ”Ai preluat frumoasă, teribilă, ștafeta/ Neîntâmplată, a unei mari iubiri târzii,/ Cu care-am zdruncinat și cerul și planeta.” (Ți-am spus)

Iubirea este o ”mirabilă povară”, ”dulce ca mirea”, deși îmbracă o ”haină precară”

sau”umblă zdrențuită”: ”Și uneori e mândră,/ Iar alteori e tandră,/ Și umblă zdrențuită,/ De multe ori flamândă,/ Și goală cum e, s-ar ascunde,/ Dar, nu are unde,/ Umblă iubirea-ntre noi desculță,/ Vrăjitoare drăguță”. (Mirabila povară) Relația dintre cei doi îndrăgostiți capătă imaginea unei scene de vânătoare, unde metaforele, când suave, când profunde, au o strălucire aparte: ” Te-am ucis în propria-ți vânătoare pornită/ Asupra-mi vulnerabilului, pământescului eu,/ Din confruntarea cu tine-am rămas, pururi rănită,/ Ca într-o farsă urâtă a destinului greu.” (În taină)

O ală imagine, inspirată dintr-un basm anume, cu un prinț plecat la vânătoare, ne readuce ulterior într-un cadru cât se poate de banal și de comun; iubita, bătând la poarta palatului, având cu sine o tolbă doldora de sentimente, averea sa, se trezește din vis în acest spațiu străin și auster, neînțelegând de ce singurul său dar, adică sentimentele sale nu încap(e) acolo. un anume dramatism interior străbate aceste versuri de un lirism și modernism aparte: „I-am zis: – Dar stai puțin, el m-a invitat…/ Și pe neașteptate, mi-a detectat,/ Cu un aparat extrem de sofisticat,/ Sentimentele./ Apoi mi-a spus implacabil și foarte încruntat/ -Aici accesul e interzis/ Pentru persoanele/ Cu al sentimentelor gabarit depășit!/ -Și pentru că ești la prima abatere,/ Te sancționez cu avertisment,/ Pentru data viitoare,/ Îți voi confisca sentimentele!” (Acces interzis) Încercând să continue ”portretul” iubirii, tânăra poetă Daniela Achim Harabagiu o compară cu o ”regină păgână”, ”a inimii stăpână”, cerând fie iubitului, fie cititorului să îi facă o cunună de mărgăritare, s-o împodobescă cu razele lunii și să i-o predea, să o facă să răsară în inima sa, plină de trăiri sincere, autentice, inocente: ”Adună-i mărgăritare/ Și fă-i cunună,/ Împodobește-o cu raze,/ Desprinse din lună,/ Și vino la mine cu ea,/ Într-o seară Cerească,/ Răsare-o apoi în inima mea/ Și las-o acolo să înmugurească! ” (A inimii stăpână).

Elementele din care se compun atmosfera de iubire, elemente de peisaj, dar și cele ale figurii umane se transformă în semne poetice; sensurile lor se încarcă de densitate și dramatism. Iubirea devine o ”dulce durere”, o ”efervescență” ce ”descumpănește” și ”năucește”. Adverbul de mod ”maxim”, folosit adesea în limbajul colocvial, este bine sedimentat în structura ”maxim mă năucește” și nu împietează. (Suntem în eter). Sentimentele poetei, deși resimțite prin toți porii ființei, prin toate ”celulele” sale, depășesc contingentul, se înalță în astral, în eter: ”Suntem în eter,/ În prelungirea acestei lumi,/ Două unghiuri adiacente,/ ardente,/ de bătrânul Cronos îngemănate,/ latente.” (Suntem în eter) Între vis și realitate, poeta preferă visul ca pe o prelungire a gândurilor și simțirilor ei curate: ”Mă obosește concretul din lumea asta perversă!” (În lumea din vis) Trupurile celor doi îndrăgostiți sunt canale de comunicare spre infinit și absolut; poeta utilizează o imagine plină de prospețime, de un inefabil semantism: ”Duceam cu noi,/ În noi,/ Iubirea păgână și neastâmpărată,/ Ca niște mânji/ Sălbatici și neîncălecați,/ Să ne salveze din noianul de mirări/ Cuprinse în această lume absurdă/ Și plină de întrebări!” (În lumea din vis)

Într-un alt poem, poeta își deplânge durerea născută din trădare și minciună: ”Mă durea durerea ce mi-ai trimis,/ Un joc dureros de cuvinte, greu de înțeles”./ ”… Mă durea durerea la gândul tău schimbător,/ Lipsit de iubire, sufletul tău plimbător,”(Să îmi scrii un poem!) Poezia Danielei Achim Harabagiu se remarcă printr-o tonalitate ușor elegiacă, de factură romantică folosind un registru lexical ce pleacă de la banal, normal și accesibil pentru a ajunge la un nivel poetic cu imagini ce îl prind pe cititor captiv în mijlocul lor, înfășurându-l, înlățuindu-l, ca-ntr-un joc magic: ”Mă doare durerea năprasnic la gândul,/ Că nimeni n-o să te iubească, ca mine vreodată, / Nimeni pe tine și nici eu pe altul,/ Ce iubire ciudată, fără timp, fără dată,/ Ce a fost, va mai fi, va să fie?/ Iubire curată, iubire furată, magie?” (Să îmi scrii un poem!)

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Metamorfozele eului liric în volumul de versuri „O altă dimensiune a sentimentelor” de Daniela Achim Harabagiu” →

Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…

Cuvântul este cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Domnul Iisus Hristos, aşa cum ni se spune in Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (I, 1). De la conotaţiile religioase iniţiale, el a suferit transformări, ajungând in lumea profană, laică, ştiinţifică să reprezinte o modestă unitate de vorbire, un gănd, o idee. Cu ajutorul lui, multiplicat şi corelat la infinit, literatura ca artă a cuvântului este una dintre cele mai frumoase arte, o adevarată sărbătoare a sufletului şi a spiritului. Dacă sărbatoarea conţine în ea un dram de mister, de necunoscut, adică ceva tainic, ce ţine de intraductibilul fiinţei, atunci cuvântul, ca element de bază al textului scris – poezie, proză, dramaturgie, poartă în sine inefabilul care atrage, farmecă, irumpe ca un fascicol de lumină. Acest mister, această taină, acest necunoscut este centrul in jurul căruia se organizează în cercuri concentrice, arta. Este tana artei, misterul său, sinele său… Iar toate acestea ne duc cu găndul la ideea de sărbătoare, o sărbătoare a artei cuvântului, în care lumea se îmbracă in lumina lui, lumina scrisului. Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.

Trecători prin lumină este titlul unei trilogii scrise de mine, din care până în prezent au apărut doar două volume: „Pământul ca un râu” şi „Fire de iachint” ambele la Editura „Mira”, Bucureşti, 2006 și 2007). Cel de-al treilea, „Tămâie şi trandafiri” este în curs de apariţie, la editura „Armonii culturale” din Adjud. Au urmat „Chemarea infinitului” (Editura „Mira”, Bucureşti, 2007) şi „La lecture plurielle de la poesie moderne”, la aceeași editură în 2009. Aceasta din urmă reprezintă lucrarea mea pentru gradul didactic I, ca profesor de limba franceză, grad susţinut în 1987. Apoi, în 2018, mi-a apărut o plachetă de versuri intitulată „Destin românesc” (sonete), la Editura „Armonii culturale”, Adjud. Ele beneficiază şi de ilustraţiile mele ca de altfel şi romanele trilogiei.

Am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, promoţia 1968 şi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti, promoţia 1973. Ambele instituţii de învăţamânt au sădit in mine dorinţa de a avea o cultură solidă, nu una superficială. Am învăţat să pictez, să scriu , m-am iniţiat in tainele graficii si am citit cât am putut de mult.

În învăţământ, ca profesor de limba franceză, am cunoscut o serie de bucurii, mai ales cu elevii care participau la olimpiadele naţionale, datorită unei munci susţinute de ambele părţi.

Cultura şi educaţia sunt ca două vase comunicante, ca două mâini împreunate pentru rugăciune şi iertare; una transmite celeilalte, iar aceasta primeşte, reţine şi mulţumeşte. Ascultă împreună o melodie doar de ele auzită, vibrează în mod tainic, neştiut, abia perceptibil. Este cazul artei. Nu degeaba se spune că pictorul bun se cunoaşte după cum picteaza mâinile. Aceste mâini păstrază în ele un secret, au o melancolie specială, un duh ce vine din interiorul fiinţei. Semnalul mâinilor frumoase trece şi în planul rostirii simbolico-metaforice, îmbogăţindu-se cu alte elemente portretistice, în primul rând ochii, privirea. Oricum cele două arte, a cuvântului poetic şi a picturii, a vizualului se întrepătrund, întrucât emoţia, sentimentul, trăirea le guvernează şi le sublimează.

Am incercat să surprind esenţialul textelor poetice in intertextualitatea lor, făcând analize concrete şi minuţioase la Eminescu, Blaga, Mallarme, Valery. O muncă pe parcursul câtorva ani de zile, până în 1990, adunată în „Caietele Universitaţii Timişoara”. Apoi în 1991, ca o încununare parcă a acesteia, am avut parte de un moment extrem de încărcat emoţional şi intelectual, prin prezentarea comunicării „Eminescu-Mallarme”, la Universitatea Sorbona din Paris, in cadrul colocviului internaţional „Romanite et Roumanite”.

Revenind pe pământ teleormănean, noi, profesoarele de limba franceză din Alexandria am înfiinţat în parteneriat cu francezii „Asociaţia de prietenie româno-franceză” (ROMFRA), adevărat centru cultural pentru elevii noştri, care au putut pleca in Franţa, cu programe artistice în ambele limbi, beneficiind astfel de un sprijin real în cunoaşterea şi aprofundarea limbii şi culturii franceze. În 2005, proiectul pe teme de arte plastice şi muzică intitulat „Arta limbilor”, cu Colegiul din Bastogne-Belgia deschidea o cale pentru viitoarele proiecte Erasmus. Din nou arta cuvântului cu arta vizualului, dar şi cu cea sonoră, muzica, îşi dădeau mâna, prin ceea ce aveau ele specific, dar şi comun: inefabilul expresiei, gândire şi suflet deopotrivă, raţiune şi sentiment, menite să-i unească pe oameni printr-un mesaj de iubire necondiţionată, de chemare la eternitate.

Dacă scrisul vine din interiorul fiinţei, dacă exprimă resorturile cele mai profunde şi ascunse ale eului, atunci el este viaţă, suflet, armonie. Cuvântul are sufletul său. El provine din lumina eternă şi divină, împrăştiind în jur razele sale. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…” →

Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni

Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.

A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului, în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.

Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.

La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.

Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.

O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă. Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.

Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:

„Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,

Că totul se măsoară cu kilul si calupul,

C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,

Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”

Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.

Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:

„Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,

Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”

Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”

Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:

„ Iar când plecam, călare cu trofee,

Furasem si cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

(…) cu ochii de lăstun.”

Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:

„Si Dumnezeu ce vede toate,

In zori la cinci si jumătate,

Pândind să iasă prin perdea,

O a văzut din cer pe ea.”

Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:

„ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,

De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”

În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :

„Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !

Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?

Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,

Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:

Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”

Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :

„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.

Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.

Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:

„ Ruga mea e fără cuvinte,

Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”

Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:

„Vreau să pier in beznă şi in putregai,

Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”

Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.

Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni” →

Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni” →

Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)

DESTIN ROMÂNESC

Singurătăţi stelare foc îngropat aşterrn

În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,

Pe planul înclinat sub umbră şi mister

Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică

Râul, câmpia, valea păstrează amintirea

Discretei ondulări; nostalgic simţământ

De tainică-mplinire vibrează-n infinirea

Acestor mândri aştri cu frunte de pământ

Iar sufletul, tot, urcă şi coboară

Pe plaiurile line de poveşti,

Ce încă lumi apuse înfioară

Ca vraja desfăcută-ntâia oară;

Destin de poezie tu, ţară, îşi croieşti,

Din cântec şi din vetre strămoşeşti

ȚARA DIN INIMĂ, ȚARA DE VIS

Împădurite culmi brăzdând zenitul

Din suflet treaz de dac şi de roman,

Te cheamă într-un glas cu infinitul,

Când tâmplelor de soare le-adăugăm un an.

Tu, patrie-leagăn, cu braţe de stea

Ce-n zări îşi rotesc visul de-aur,

Te zugrăveşti etern pe ziua mea

În cercuri verzi de apă şi de laur.

Gândindu-te aproape în orele de seară,

Când cerul tot e zbor trandafiriu,

Nălţat spre veacul viitor, târziu

Lumina ta de vrajă mă-mpresoară

Cu raze moi şi blânde de-mplinire;

Şi-o armonie este-ntreaga fire.

EXISTENȚA NOASTRĂ

Nici apuseni, dar nici soare-răsare;

Pe un pământ al dreptei cumpeniri,

Români a fost să fim, cu mândre firi,

Trăind sub ceruri de transfigurare

Un orizont albastru de-mpliniri,

De văi şi coame, blândă ondulare

De-ncredere în noi şi-ngândurare;

-Floare de colţ pe plai de amintiri.

Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,

Un chip de dac ce a murit râzând,

Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge

Iar numele în veci de veci a-i stinge;

Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,

Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!

STRĂBUNE VETRE

În inimi tari de munţi, ori la câmpie,

Aţi înflorit o lume unică

Din zări cu adâncime mitică,

Urcând spre noi, sfidând vremelnicie

Continue reading „Emilia STROE-ŢENA: Destin Românesc (sonete)” →

Elena BUICĂ: Noblețea destinului românesc în poezia Emiliei Stroe Țena

Volumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc – patriotismul – acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii „liniei de partid”. În poeziile sale nu flutură „stindardul partidului”, nu apare „chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

„După titlu, am fi tentaţi să credem că avem un volum de poezie patriotică angajată, ceea ce ar fi fost o mare surpriză, ştiindu-se că astăzi nu prea se mai scrie poezie patriotică, patriotismul, în contextul globalizării, fiind considerat de unii un sentiment desuet” subliniază cunoscuta poetă Domnița Neaga. Tot astfel notează și respectabilul critic și istoric literar, Nicolae Dina: „Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic.”

În acest volum al Emiliei Stroe Tena, sentimentul dragostei de țară, răstignit în ultimile deceniii, înflorește firesc ca pe un pământ reavăn și fertil. Poeta umple golurile, acelor timpuri cu măreția subimă și impunătoare a unor adevăruri și frumuseți edificatoare.

În întregul volum, începând chiar cu primul sonet care dă și titlul acestei plachete de versuri, „Destin românesc” se observă cu ușurință o evadare din limitele acelor dimensiuni impuse, o evadare spre emoții sincere și pure cu care se identifică și cititorul. Toate poeziile sunt străbătute de un crez poetic înalt în care pulseză spiritul divin al neamului. Vorbim de un patriotism curat în care autoarea a pus iubire în lumina blandă a cuvântului. „Singurătăţi stelare foc îngropat aştern/ În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,/ Pe planul înclinat sub umbră şi mister/ Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică”(Destin românesc).

Deschizând acest volum ne întâmpină lumina spiritualității strămoșești, simțim că străbunii trăiesc cu noi și în noi, încât caerul veșniciei își toarce nestingerit firul:„Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge// Iar numele în veci de veci a-i stinge / Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră), sau: „La şes de sunt, în lan cu bob de soare,/Ori în albastre valuri, când doresc/ Căldura inimii să-mi potolesc,/ Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare”(Dor de ţară). Pentru autoare, țara este un filon de spiritualitate autentică; „Gândindu-te aproape în orele de seară,/ Când cerul tot e zbor trandafiriu, /Nălţat spre veacul viitor, târziu// Lumina ta de vrajă mă-mpresoară/Cu raze moi şi blânde de-mplinire;/ Şi-o armonie este-ntreagă fire”. (Ţara din inimă, ţara de vis).

Pământul țării noasre are o funcție generatoare de viață, căci: „De merg pe drumul tău de stâncă arsă,/ Ori de m-afund în iarbă să respir/ Răcoare verde, abur de zefir,/ Aici, pe plai, mereu mă simt acasă” ne spune autoarea în „Nostalgia legănării.”

Muzicalitatea ireproșabilă și delicata seducție lirică rezultă din frumusețea prozodiei cu formă fixă, în acest caz, sonetul, care nu este la îndemâna oricărui poet, dar pentru autoare a fost o pasiune, așa cum sumbliniază în „Cuvânt înainte”: ”Sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea”.

Autoarea se dovedește a fi o adevărată șlefuitoare de cuvinte până le auzim vibrând muzical. Gustul esteic sigur a făcut ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină. „Era atâta vrajă în amurg,/ Că nuferii, toţi, roşii se făcură;/ Vedeam pe zare clipe de căldură/ Şi de odihnă ce, răpuse, curg”. (Vânătoare rituală).

Poemele dezvalue marea bogăție de lecturi bine asimilate de autoare care se răsfrâng într-un iscusit câmp semantic și într-o mare bogăția de idei. Emoțiile autoarei sincere și pure, sunt puse în valoare și de remarcabilul său freamăt stilistic: „Freamătul pădurii îl resimt mereu/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,//Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu.” (Sonetul viselor de pădure)

Poeziile Emiliei Stroe Țena pun în valoare remarcabilul său freamăt stilistic, dând vibrație emoției, acea substanță spirituală care dă viață omului. Această emoție face ca noblețea expresiei să ridice eul liric în înalt, câmpurile de sensibilitate să fie încărcate de prospețime și să simți pasiunea trăirii transpusă cu seninătate. „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai”.(Transfigurare)

Rafinamentul sau stilistic, înclinația spre limbajul metaforic, trzesc cuvintele din visarea lor cu subtile armonii: „mângâieri de zvon”; „albastre străluciri din flori de vis”; „se rostuiră-n cald, senin noroc”;” pulbere fină peste zări de cuvânt”; „plaiul cel de doină legănat”. Un gust estetic sigur fac ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină.

Poeta de reală vocație, Emilia Stroe Țena, are și multe scrieri în proză în care găsim aceeași unitate de gând și simțire a țării noastre și cea mai aleasă podoabă a sa, poporul român, așa cum maruriseste în amplul eseu „Un ideal de eternitate”: ,,Cinstire ție, minunatul meu popor, la a cărui umbră îmi aștern acum gândurile, pentru că, trezindu-mă în zori, ele să fie mai suave și mai pure decât roua!”

Este demn de subliniat faptul că nota originală a graficii acestui volum semnată de autoare, absolventă a liceului de arte plastice, formează o unitate și un echilibru valoric remarcabile cu întreg opusul.

Închizând copertele acestui volum, rămânem multă vreme ancorați în spiritualitatea strămoșească. Ne stăruie în minte și în adâncul inimii admirația pentru pasiunea trăirii transpusă cu seninătate prin cuvinte înzestrate cu forța de a declanșa emoții profunde și autentice prin care definește destinul românesc.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019