Copiii miloși n-au ce să cate’ la tăiatul porcului în ajun de Craciun în gospodăriile oltenești. Nici copii, nici adulții. Oltenii au o superstiție că animalul moare mai greu dacă îl deplângem cu păreri de rău prea mari iar carnea sau șoricul nu se frăgezesc din acest motiv.

Tata era mândru nevoie mare, că deși visase să aibă băieți, de-acuma amândouă fetele lui, eram mai „bărbate” când venea vorba de sacrificatul nutriilor (creșteam nutrii!) și al porcului de Crăciun. Când eram prea micuțe, venea soțul unei vecine, Rina, unchiul Grigore din partea mamei (aciuit de tânăr din Moldova pe la noi, la Craiova) și mama, toți ajutau să fie pus porcul jos. (bine, unchiul Grigore era mai mult de formă invitat, el era milos din fire și-și făcea mereu de treabă tocmai când era scos din coteț „mnealui”, așa că greul cădea pe mama și pe soțul vecinei Rina – uite-mi scapă acum cum îl chema!)

N-ați văzut mai mare forfotă în casele oltenilor, ca în ziua de Ignat (noi întotdeauna respectam ziua de 20 decembrie; așa moștenise tata de la bunicu’, ce fusese chiabur și sacrificau mai mulți porci odată să aibă timp să-i pregătească și să-i împartă celor în nevoie). De dimineață (ce zic eu? de foarte de dimineață) bunica și mama roboteau, pregătind în ce să prijoane măruntaiele animalului, puneau vase uriașe pe aragaz să-încălzească apa pentru spălatul mațelor, cârpătoare de lemn mari sau mici mereu la-îndemână, mirodenii, greutăți de fier de 2 sau 3 kilograme de la cântare, ca să preseze burta după ce o pregăteau, Doamne, o întreagă logistică, ce mai la deal, la vale…

Tata ascuțea meticulos cuțitele. Niciodată în ziua tăierii. Întotdeauna cu două zile înainte. Era treabă serioasă. Nimic nu trebuia să ne surprindă nepregătiți. Deși pe măsură ce creșteam noi, paiele erau peste tot, în toate curțile gospodarilor, înlocuite cu butelii de aragaz pentru pârlitul porcilor, tata nu voia să audă. Paiele frăgezeau șoricul. Îi dădeau alt gust. Și-apoi mai chichiricios ca tata prin gospodărie, n-am cunoscut oltean. Așa că eram martorele răsturnării unor uriași baloți de paie lângă cotețul din spatele casei noastre. Dacă era iarnă grea, ne pregăteam haiducește și ne-îmbrăcam cum se cuvine, de la șosete groase, căciuli, mănuși, până la încălțăminte ușoară, călduroasă, antiderapantă. Pentru că nimeni nu dorea să alunece când ne opinteam cu porcul sub noi și să-l scăpăm prin curte (s-a-întâmplat odată, deși de un Paște, deci pe soare, cu berbecul dovedit sub noi, să-i slăbim strânsoarea și el să dea să se ridice, spre spaima noastră că ne va lua în coarne si deliciul pisicilor din vecini care lingeau dârele de sânge de pe lângă locul sacrificării).

De țuica de prune ați auzit ce minuni face ? Olteanul știe de când Universitatea Craiova era echipa de fotbal cântată de folkiști ca fiind „O iubire alb-albastră, campioana unei mari iubiri”, că țuica de prună este recunoscută drept brand de țară și e denumită „Ochii lui Dobrin” (hai, că dacă nu știți cine era Dobrin, mă-nchid în beciul amintirilor și îmi deplâng copilăria în care oricine știa cine era Dobrin, Balaci, Cămătaru (Cami), Cârțu, etc…)

Ei bine, porcul la noi în curte, se asezona cu “Ochii lui Dobin”. Ce asomare, ce prostii inventate de UE? Se aducea o vadră lângă oblonul pe care se sacrifice animalu’ și se bea cu țoiu. (de câte ori femeile în grabă nu erau să-încurce vedrele, cea cu apă de clătit mâinile și cea cu țuică de clătit gâtlejele!). Cine să-l fi refuzat pe tata dacă era solicitat să ajute la tăiatul și mai ales la pregătitul porcului? Vreun gagă din vecini, gard de gard cu noi (ai lu’ nea Costică – par egzamplî – cum râdea bunica de ei prin bătătură)  nici nu mai trecea de la el la noi în curte, cerea țoiu peste gard…Se ciucea pe vine când simțea că-l ia valul și de-acolo sfătos ajuta cu îndemnuri: „Mă, Benonică, mă, taie mușchiulețu’ de-a lungul, mă, să iei deceașa, din partea alălaltă, mă și să lași niscai carne pe slănină, să iasă jumările gustoase!”. Sau către bunica (nelipsită de la un așa ritual, încă de când plecase bunicu în război și mânuia singură cuțitul sau satâru’ la tăiatul porcului): „Daică, lasă mata trebăluiala prin bătătură, că iete, sunt ăștia micii mai verzi la oase, nu ca noi… ia de te hodinește colea lângă gard pe dăinăușul copilelor!” (Dăinăușul, rămăsese înțepenit de când apăruseră în curtea noastră niște zdrahoni de copii, ai nu știu cui, veniți să se joace cu noi și malaci așa cum erau, stricaseră scrănciobul. Tata prijonea pe el, pentru că era lângă cotețe, vasele cu uroaie pentru cloțe și pentru cocoș.) sau „Țățică, păi nu-l tămâiarăți, bre, că a mea așa face, că destul îl drăcuie tot anul?!“

Noroc că până la intrarea României în UE, ai noștri (mama și tata) consimțiseră să se mute cu noi la București, unde la început locuiam la bloc. Îmbătrâneau și noi nu mai doream să-i vedem muncind din greu sau crescând animale. (mare supărare a fost pe tata când a înțeles că ne facem casă doar așa „să vă beți cafeaua într-o curte cu gazon de iarbă, nu tu un arac de vie, de roșie, un vrej de fasolică țucără, ceva ??? o guițătură, un boboc de rață?”). Pentru că ar fi avut de tras autoritățile cu un căpos de oltean made în Cornu, copilărind via Plenița… El tăia porcu’ cum avea el chef, nu ținea de regulile altora ci numai de ale lui, învățate de la bunici. El ascuțea cuțitele și testa lamele din timp cum am spus, dar niciodată n-a chinuit animalul… era maestru. Alții prin alte curți transformau Ignatul într-un act sadic mai ceva decât torturile de la Guantanamo.
Continue reading „Camelia FLORESCU: Dansând cu tata de Ignat” →