Vântul se joacă prin pletele lungi şi albe ale Bătrânului. Câţiva fulgi de nea se aşează în barba lui şi strălucesc jucăuş.

Privirea-i rătăceşte prin ceaţa deasă, încercând să-l zărească pe cel care-i caută pe rătăciţi şi a transmis mesajul în eter. Ridică toiagul spre cer şi ceartă ceaţa care se risipeşte îndată, lăsând soarele să-şi etaleze razele, în unda străvezie a lacului din acel vârf de munte. Pentru o fracţiune de secundă apare silueta fantomatică a unui vapor uriaş care dispare imediat, în adâncul lacului glaciar. Înţelege acea viziune şi privirea-i se îndreaptă către crestele înalte ale Bucegilor. O vede cum tâşneste din vârful Bucegilor drept spre cer. Este frumoasă, strălucitoare şi invizibilă pentru ochii umani.

E o energie care farmecă, cucereşte şi te copleşeşte. Îi urmăreşte drumul spre înaltul azuriu al cerului şi observă cum se uneşte cu celelalte şase energii din Egipt, Mexic, Tibet, Iran,…….. formând o cupolă transparentă de energie care acoperă toată Terra.

Şopteşte pentru sine: ”A sosit timpul. Am aşteptat milenii ca cei şapte să se nască, să-i ajute pe sărmanii pământeni.”

Cei şapte s-au născut în corpuri umane. Par oameni simpli, neinstruiţi şi neînsemnaţi. Nu au mers la şcolile înalte alte oamenilor, ci doar la şcolile cerului. Bătrânul i-a dus pe fiecare în parte la acele şcoli dure, puţin asemănătore cu cele spartane, unde învăţau să lupte şi să supravieţuiască în condiţii foarte vitrege.  Învăţau să domine energiile şi fantasmele demonilor. Zâmbeşte aducându-şi aminte de acel tânar mexican cu mustăcioară, care are ochii atât de pătrunzători că poate să vadă până în adâncul pământului. Îi este drag şi frumosul tibetan care se lua la întrecere cu norii sau egipteanul care zbura până la stele cât ai clipi. Îi iubea ca pe copiii lui. Îl îndrăgea şi pe Ioan din Făgaraş care putea să domine orice tip de energie demonică şi care nu avea frică de nimeni şi de nimic.

Cei şapte au venit pe Terra cu misiunea de a schimba lumea, de a făuri o lume nouă. Bătrânul îi priveşte cum vin pe nori, prin undele spaţiului, la Poarta cea Nouă a Bucegilor. Sunt tăcuţi, puternici. Ei sunt cei şapte salvatori, neştiuţi de nimeni, care trăiesc printre oameni, care locuiesc în corpuri umane, dar nu sunt oameni, ci fii ai cerului.

Lumina a hotărât ca cei şapte să se întrupeze în corpuri umane pentru a înţelege ce simte un om. Astfel au cunoscut : suferinţa, neputinţa, umilinţa, curajul, dorinţa, iubirea…

 Uneori sunt gravi, fiind conştienţi că soarta omenirii depinde de ei. Le-a fost greu să se împace cu propriul lor destin, să conştientizeze că nu sunt la fel ca ceilalţi.

Au fost şocaţi când au descoperit cine sunt cu adevărat şi ce calităţi ascunse cu străşnicie sălăşuiesc în interiorul lor. Acele capacităţi pe care le posedă or să le folosească doar atunci când se va da semnalul.

Ioan, om simplu de la ţară, s-a speriat când s-a dematerializat şi a devenit invizibil. Fiecăruia i-a trebuit ceva timp să se obişnuiască şi să înţeleagă adevărul despre ei înşişi. Pentru ei, Bătrânul este călăuză, profesor, prieten şi tată.

El a venit pe Terra în urma războiului de pe Marte dintre Lumină şi Întuneric.

Fata lui a fost răpită de demonii care s-au refugiat în interiorul Terrei. A cerut permisiunea Luminii să supravegheze Pământul şi pe demoni, sperând că într-o zi va putea să o elibereze pe Arienne, mult iubita lui copilă din ghearele răului. A aşteptat milenii până când Lumina a hotarat să intervină, trimiţându-i pe cei şapte.

De-a lungul timpului rasa demonilor a fost alungată din multe colţuri ale Universului. Ultimul lor cămin fiind Terra, această planetă micuţă de la marginea galaxiei.

Sunt o rasă foarte evoluată din punct de vedere tehnologic şi al capacitaţilor psi. Pe oameni îi consideră animale, sclavi, unelte vorbitoare. Ca să domine şi să controleze rasa umană, au construit şapte centre energetice foarte puternice pe Pământ.

Bătranul se transformă într-o sferă strălucitoare de lumină şi porneşte pe aripile blânde ale vântului spre crestele înalte ale Bucegilor, întalnindu-se cu cei şapte la Poarta cea Nouă . Nimeni nu reuşea să treacă de acea poartă dacă nu avea înscris în adâncul inimii simbolul sfânt al Luminii. Cei şapte necunoscuţi, ghidaţi de călăuzitorul lor ajung într-un loc pe care omul nu l-a văzut, nu l-a visat sau imaginat vreodată. Acum se hotărăşte soarta Terrei, dacă va mai fi sau nu, fiindcă răul s-a întins ca o caracatiţă peste întreg Pământul.

Soarele se pregătea să apună când cei şapte împreună cu Bătrânul părăsesc muntele şi se îndreaptă spre imensitatea cerului.

Doar Ioan din Făgăraş se întoarce, se aşează pe o stâncă dragă lui şi admiră o floare de colţ. Lângă el apare o sferă de lumină care-i vorbeşte:

-De ce, Ioane?

-O! Din ce lume ai apărut?

Sfera se transformă într-o fată superbă care-l priveşte în ochi şi Ioan înţelege că trebuie să comunice într-un mod pe care doar ei doi îl ştiau, ca discuţia să nu fie interceptată .

– Ioane ?

-Cum se face că ai auzit, fiindcă nici cel mai iscusit dintre demoni nu poate să audă ce se vorbeşte dincolo de zidul energetic?

-Ştii prea bine cine sunt.

-Da, ştiu cine eşti, Arienne. Ne cunoaştem de atâta timp şi amândoi ştim ce se pregăteşte.

Ne aflăm în pragul unui război cum nu a mai fost niciodată. Întunericul pregateşte mii de soldaţi în laboratoarele subterane.

-Întunericul a condus şi conduce lumea oamenilor de milenii, cu ajutorul celor şapte centre energetice pe care le-a creat pe Terra.

De mii de ani controlează, conduc şi manipulează rasa umană în sensul dorit de ei. Au oameni fideli în toate instituţiile, organzaţiile din lume. Se folosesc în egală masură de bogaţi, de săraci, de creştini, de musulmani, de budisti,…. dar şi de satanişti sau atei. Se folosesc de toţi, indiferent de culoarea politică sau religioasă. Ei creează naţiuni, provoacă războaie, numesc preşedinţi fideli lor, inventează religii peste noapte.

-Adevărul este bine ascuns. Omul este în permanenţă dezinformat şi manipulat. Ei deţin controlul aupra finanţelor, economiei, politicii, presei, religiei…

-Scopul este de a-i zăpăci pe sărmanii oameni în acest labirint informaţional. Pentru ei, omul este un sclav, o unealtă vorbitoare, un roboţel din carne, sânge şi oase, o simplă marionetă şi nimic mai mult. De aceea inventează mereu noi metode de control absolut asupra rasei umane.

-Ceea ce este trist, e faptul că îşi duc la îndeplinire scopul urmărit, cu ajutorul celor care-şi trădează rasa, specia, în schimbul unor avantaje materiale şi poziţii sociale cât mai înalte. Din nefericire lumea este condusă de indivizi care sunt fideli întunericului.

Un vânt începe să-şi facă de cap şi aduce cu el o negură uşoară. Floarea de colţ devine palidă şi Ioan simte cum un fior de gheaţă îl cuprinde. Vântul pare a fi o fiinţă vie, pasională, care rostogoleşte în dansul lui haotic câteva pietricele, ce par a fi fericite de mângâierea lui vijelioasă, prin oazele de verdeaţă. Băiatul priveşte fascinat la spectacolul naturii ce pare să se dezlănţuie şi începe să aibă iluzii optice. Câteva puncte luminoase pe munte dansează un joc clar-obscur de lumini şi umbre care îi atrage atenţia. Observă cum acele lumini ciudate au o formă triunghiulară şi se apropie de ei cu o viteză ameţitoare.

-Ciudat! Simt cum o forţă foarte puternică a întunericului se apropie de noi. Sângele îmi îngheaţă, iar privirea- mi se înceţoşează. Nu mai rezist. O să-mi iau zborul spre Făgăraş. Să ai grijă de tine, Arienne!

-Şi tu să ai grijă de tine, Ioane!

După ce Ioan a plecat, totul a amuţit. O tăcere adâncă şi misterioasă pune stăpânire peste munte. Arienne priveşte cum acea lumină galben -roşiatică se opreşte lângă ea şi se transformă într-o fiinţă aparent umană.

 Părea un înger picat din cer. Avea părul lung şi blond, o faţă albă ca laptele şi din ochii albaştri, ca cerul senin de vară, radiau mii de raze într-o multitudine de nuanţe, când o priveau pe Arienne.

-De ce ai venit după mine, Arulu? Îţi era teamă că o să evadez? Ştii prea bine că nu pot trece de zidul vostru energetic.

-De ce mă vezi ca pe un duşman? Nu eu ţi-am luat mereu apărarea în faţa tatălui meu?

Prin mintea ei se derulează tot felul de imagini, de amintiri, în care Arulu mereu a ajutat-o.

-Îţi multumesc, Arulu, dar…..

-Dar nu poţi să ai încredere în mine, fiindcă sunt fiul Întunericului

 Simt cum timpul şi destinul încep să-mi macine neîncetat sufletul. Poate că viaţa ne-a fost dată  pentru a ne cunoaşte.

Mă simt îmbătrânit şi obosit ca această stâncă bătrână pe care stăm.

-Ce te frământă, ce te doare, Arulu?

-Ce mă chinuie atât de tare, încât aş prefera să nu mai fiu?

 Arulu se apropie de Arienne, îi cuprinde faţa în mâinile sale şi spune:

-Priveşte-mă, Arienne!

Înţelegi ce spun ochii mei?

Arulu era cunoscut pentru forţa extraordinară ce o emana ochii săi albaştri hipnotizatori. Arienne ştia că a sosit timpul să-l înfrunte. Fie ce o fi o să privească în acei ochi mai strălucitori ca stelele de pe cer.

Privirile se întâlnesc şi Arienne are senzaţia că pătrunde într-o lume stranie, necunoscută şi întunecoasă  care o atrage într-un mod misterios. Simte că începe să se piardă într-un labirint fascinant când zăreşte o lumină spre care întinde braţele.

-Nu pot să cred! Şi în tine este o scânteiuţă de lumină! De unde vine?

-De unde crezi, Arienne? Ea vine din iubirea mea pentru tine şi am tot sperat că ai să înţelegi şi tu, într-o zi.

Arienne se transformă într-o sferă de lumină şi dispare peste vârfurile Bucegilor.

S-a ascuns lângă o cascadă spumegândă. Dintr-un copac se auzea cântecul unei păsări îndrăgostite care-şi chema perechea. Verdele crud din împrejurimi încânta retina şi te îndemna la visare. Un vântuleţ cald şi blând începe să mângâie florile care se bucurau şi se înfiorau de această atingere delicată. În depărtare se auzeau dangătul clopotelor de la o mânăstire. În faţă era un pârâu cu unde dantelate de spumă alb verzuie. Era un peisaj virgin, sălbatic cu stânci abrupte, cu păduri de conifere, cu vagăuni întunecate, cu prăpăstii adănci. Arienne sta lângă cascadă, privea dansul stropilor de apă şi se gândea la tatăl său, la cât de trist ar fi, dacă ar şti că inima sa a fost cuprinsă de fiorul dragostei pentru un demon, care nu este altul decât moştenitorul Întunericului.

Bătrânul i-ar spune:”Fugi de el! Fugi de fiul amăgirii şi al minciunii!”

Totuşi, a văzut lumina în ochii lui. Simţurile nu o mint, Arulu o iubeşte.

Nu-şi termină gândul că Arulu apare lângă ea.

-Aici te-ai ascuns de mine? De ce?

Privirea lui o copleşeşte şi simte cum un curcubeu minunat îi cuprinde inima.

-Mi-e teamă. Facem parte din lumi diferite care se razboiesc între ele. Niciodată lumea ta nu mă va accepta, la fel cum nici lumea mea nu te va vrea. Între noi nu ar trebui să existe astfel de sentimente.

-Arienne, sunt chinuit de patima iubirii…Toate entităţile, că sunt bune sau rele aparţin Universului. Toate avem acelaşi tată, acelaşi Creator.

De când mă ştiu inima mi-a fost veselă şi m-am bucurat la fel ca oamenii de un răsărit de soare, de lumina blândă a lunii, de o ploaie caldă de vară, de o nisoare, ….de frumuseţea stelelor. Alergam prin roua dimineţii şi admiram acel diamant strălucitor şi efemer de pe firul crud de iarbă. Mă îmbăiam în unda izvorului cristalin şi mă bucuram de soare ca un copil. Alergam prin câmpuri, grădini, păduri şi mă luam la întrecere cu păsările cântătoare. Asta a fost până ai aparut tu cu lumina ta de înger şi am înţeles ce este iubirea.

Chiar dacă întreaga natura cânta:”Dumnezeu este iubire!”, eu nu am înţeles sensul până ai apărut tu . Nu am înţeles ce-mi spuneau florile, iarba, apa, păsările, soarele, stelele.

Dar acum ştiu că tu eşti ţărmul, iar eu sunt valul. Tu eşti floarea, eu sunt vântul.

-Arulu, tu eşti muntele, eu sunt marea, tu eşti pământul, eu sunt ninsoarea.

-Tu eşti lumina, eu sunt întunericul, tu eşti albul strălucitor, eu sunt negrul adânc.

-Tu eşti eu şi eu sunt tu.

-Soare şi lună, noapte şi zi, senin şi furtună. Am alergat şi te-am căutat neîncetat pe pământ, sub pământ şi prin aer sperând că o sa te găsesc. Te-am căutat în întreg Universul fiindcă nu mai pot să concep viaţa mea fără privirea ta, fără zâmbetul tău, fără blândeţea ta, fără lumina ta de înger. Întunericul mi-a fost mamă şi tată până ai apărut tu, lumina, iubirea mea. Chiar dacă nu înţeleg şi nu ştiu multe lucruri despre lumină, ador lumina ta şi inima-mi tânjeşte după ea. Aş vrea să-mi îmbăiez sufletul în razele ei.

-Arulu, amândoi suntem prizonieri ai întunericului, atâta timp cât suntem pe Terra. Lumina este dincolo de zidul energetic care înconjoară pământul ca un şarpe de foc şi oricât ne-am dori nu putem să trecem dincolo de acel zid.

Doamne! Tu care ai creat tot, Tu care ai grijă de toate făpturile din Univers, protejează te rog, iubirea noastra! O să reuşim Arienne, puterea dragostei noastre va învinge orice obstacol.

-Sper, iubirea mea.

Arienne şi Arulu sunt înconjuraţi de o armonie încântătoare, de o mângâiere misterioasă, dulce şi graţioasă care le învăluie sufletele. Se privesc unul pe altul şi înţeleg că este iubirea divină care-i binecuvintează şi îi învăluie cu razele iubirii.

                                  *

Bătrânul sta în faţa peşterii când apare Ioan. Îl salută cu profund respect şi privindu-l întreabă:

-Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de trist?

Vă cunosc de când eram copil, dar nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată atât de supărat.

-La orice mă aşteptam, Ioane, dar la asta nu.

-Nu înţeleg.

-Concentrează-te, gândeşte-te la fiica mea şi spune-mi ce vezi.

-Nu văd nimic.

Bătrânul îşi pune palmele pe capul lui Ioan .

-Acum vezi?

-Da! O văd pe Arienne cu un înger, în locul unde pe timpul hiperboreenilor mândrul Apollo îşi avea sălaşul, unde cerul comunică cu pământul, lângă Izvorul Alb în Ceahlău.

-Acela nu este înger, ci demon. El poate lua orice forma doreşte, chiar să pară şi un înger de lumină. Ascultă ce-i spune.

Arulu privind-o cu multă dragoste îi şoptea:

-Arienne, vreau să te privesc o veşnicie, fiindcă doar tu îmi înseninezi sufletul iubito. Inimă de înger pur, lasa-mă să-ţi sărut aripile albe şi inima să ţi-o ating.

Eşti steaua mea frumoasă, radioasă şi sfântă. Te iubesc cu disperare şi-ţi închin viaţa mea doar ţie, doar ţie, stăpâna inimii mele.

Tu înger minunat, creat din lumina cea mai pură ai reuşit să-mi topeşti gheaţa din inimă şi ai făcut din ea o grădină cu flori .

 Îţi mulţumesc că exişti, îngerul meu drag.

Aş vrea să-ţi ating cu mii de sărutări frumosul păr bălai şi să mă pierd în aceste minunate fire de mătase, de aur şi lumină. Îmi doresc ca al tău zâmbet să mă încânte mereu. .

În ochii tai, ochii fericirii, vreau să mă scufund .

Vreau să te ţin la pieptu-mi şi cu sărutări fierbinţi să te învelesc, iar mâinile-mi reci la sânul tău să mi le-ncălzesc.

 Aş vrea să gust nectarul acestor două mere rotunde coborâte din rai şi albe ca neaua.

Aş vrea să mă îmbăt de aroma crinului ce-l ţii în mână şi cu razele tale dulci să mă duci în lumină.

-Ochii tai mă fac să roşesc, iar cuvintele tale mă topesc.

-O, înger blând şi frumos, a fost scris de la începuturile lumii, în stele, ca tu să-mi mângâi inima cu zâmbetul tău dulce şi curat.

-Când am privit în ochii tăi , am zărit doi aştrii mai strălucitori decât orice stea din înalt, iar pe fruntea ta senină am zărit un luceafăr luminând.

 Înger întunecat ce cauţi iubire şi lumină, în zâmbetul tău m-am îmbăiat.

 Arulu, dacă inima ta este pură, Domnul te va auzi şi vei deveni lumină şi iubire.

-Inima-mi este plină de iubire şi aş face orice pentru tine, chiar şi viaţa mi-aş da, doar să te ţin în braţe.

Bătrânul îşi ia mâinile de pe capul lui Ioan.

-Ajunge! Nu mai suport să-l văd pe acest demon .

-Pare sincer şi tare îndrăgostit.

-Demonii se iubesc doar pe ei.

-Poate că Arulu nu seamănă cu tatăl său, ci cu bunicul. În lumea noastră, copiii seamănă mai mult cu bunicii decât cu parinţii.

_Ioane, el este fiul minciunii.

-O fi el fiul întunericului, dar se pare că o iubeşte pe Arienne.

-Ioane, ai înebunit şi tu? Ai uitat că demonii au vrut să te ucidă?

-Nu, nu am uitat, dar iubirea lor este atât de frumoasă! Vă rog, nu interveniţi în dragostea lor.

-Mă doare inima, Ioane. Copila mea, copila mea!

Doamne! Doamne, apără-mi copila!

-Doamne, apără iubirea !

Între timp Arienne se făcuse nevăzută ascuzăndu-se de Arulu care o găseşte.

-Venit-am în Calea Cerului să te întâlnesc, Arienne. M-am rugat de vânt, de poaie, de soare, să-mi spună unde te-ai ascuns.

-Şi vântul, ştrengarul, ţi-a şoptit că sunt lângă stânca Dochiei.

-Deschide-mi poarta spre Lumină, iubito!

Sărută-mă, răpeşte-mă şi du-mă cu tine în Lumină!

-Arulu, eu nu pot să deschid Poarta Cerului.

-„Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.

 Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească.”(Cântarea Cântărilor)

                               *

Soarele împrăştia cu dărnicie razele sale peste apele răvăşite şi verzi ale lacului Bâlea. Ioan privea câteva colţuri de stâncă ce ieşeau din apă ce păreau nişte fiinţe adormite pe veşnicie. Nu de puţine ori, urca în vârful muntelui şi sta pe marginea lacului glaciar. Parcă-l chema pentru a-i spune o poveste veche de mult uitată.

Uneori se întâmpla să nu vadă nici la un pas din cauza ceţii dese, care cobora mândră, ca o mare doamnă, îmbrăţişând cu braţele sale reci muntele bătrân. Acum stă pe o stâncă neagră şi admiră florile roz-liliachii ale muşchilor şi lichenilor care se bucurau ca nişte copii de mângâierea darnică şi călduroasă a soarelui. Câteva firicele de iarbă se ridicau mândre spre soare şi cântau împreună cu pietrele şi apa un imn soarelui drag.

De câte ori se întorcea în acest loc prin celulele minţii treceau tot felul de amintiri dragi din copilărie. Îşi aminteşte cum sta în iarba deasă sub mărul bătrân din curtea bunicilor, cum îşi umplea sufletul pur de copil cu seninătatea cerului, cu mireasma florilor, cu adierea vântului care-i şoptea mereu ceva de neânţeles la ureche. Iarba din curtea bunicii părea o mare verde, legănată de valuri, iar fluturii zburdau fericiţi printre florile câmpului. De câte ori îşi aminteşte de bunica lui dragă, care-l chema cu un glas dulce şi melodios, inima îi tresare în piept, seţoasă de viaţă, ca în vremurile acelea de demult. A fost fericit. Se mulţumea cu atât de puţin…Era încântat când vedea soarele răsărind, fascinat de frumuseţea stelelor, fericit cand vântul îl mângâia, când picăturile ploii îl săruta şi când fulgii de nea dansau în palmele lui. Se simţea tare iubit, când bunica, o femeie plinuţă, cu obrăjori roşii ca macul câmpului, cu părul castaniu şi ochi verzi ca smaraldul îl mângâia şi-l săruta cu mare dragoste pe frunte.

Fericirea a fost cu el în copilărie, în casa bunicii, în grădina plină cu flori, în livada plină cu miresme îmbătătoare, în pârâul din faţa casei bunicilor, unde intra desculţ şi îşi vâra mânuţele pe sub toate răgăliile malului, sperând că o să prindă un peştişor micuţ cu ochii sticloşi.

 A fost fericit în zăvoiul plin de tămâioare, în pădurea de fag şi de stejar plină de ciuperci, mure, fragi şi zmeură.

Îi este dor de acele vremuri, de bunicul lui, un bătrânel frumos de statură mijlocie, slab, cu părul frumos ondulat, cu ochi căprui, vioi, adânci şi pus mereu pe glume. Era tâmplar. Aşa îşi câştiga existenţa şi mereu spunea:”Taică, meseria e braţară de aur. Dacă nu aş fi avut această meserie cu ce-mi hrăneam cei cinci copii?” Se culca la 10 seara şi se scula la 3 dimineaţa. Dacă pentru alţii munca era o corvoadă pentru el era o plăcere. Era mulţumit când dintr-un lemn brut ieşea din mâna lui o uşă, o fereastră pentru o casă.

Se simţea un creator de fumos. Era renumit ca cel mai bun meseriaş. Veneau la el oameni din multe localităţi. Era un artist desăvârşit, plin de nenumărate talente. Înainte de culcare îi spunea povestea lui Zamfirică, o poveste care-n fiecare seară era alta, o poveste în mii de variante. Mintea lui inovatoare mereu scornea noi întâmplări, noi personaje, iar când mai bea şi o duşcă de prună bătrână vorbea numai în versuri de ai fi crezut că este un mare poet.

Straşnic om! Frumos, blând, milos şi generos îi era sufletul. Îşi aduce aminte cum bunicul a salvat de la înec pe timpul inundaţilor o bătrânică. Bunica plângea de frică că o să se înece şi el fiindcă nu ştia să înoate, dar s-a prins de o cracă de anine şi a reuşit să ajungă la mal cu acea femeie, care nu mai înceta să-i mulţumească. El i-a spus: “Nu-mi mulţumi mie, ci lui Dumnezeu.”

Îi este dor de bunici, încât ar vrea să dea timpul înapoi, să fie iar copil.

Bunicul şi bunica au murit demult şi odată cu ei s-a dus şi acea lume de basm, în care Ioan a fost atât de fericit şi de iubit. A plâns mult pe mormintele lor.

Doamne! Ce timpuri! Cum era el un ghemotoc de copil, blond, cu ochi căprui şi cum dormea cu năsucul la pieptul bunicii, care mirosea a busuioc.

 Amintirea poveştilor bunicilor spuse la gura sobei şi la lumina lămpii atârnate în cui, sfaturile, mângaierile lor, îi provoacă o emoţie profundă şi lacrimile îl podidesc.

În vălmăşagul norilor vieţii, chipurile celor doi bătrâni au fost întotdeauna colţul lui de cer senin. De câte ori dezgustat de viaţă, nu ridicase ochii la cer, amintindu-şi de ei, de rugile lor la icoanele din perete.

Coboară muntele şi pătrunde într-o pădure frumoasă de stejar, cu izvoare tainice, cu păsări cântătoare, cu blânde adieri de vânt, cu tufişuri de trandafiri sălbatici care se agăţau drăgăstos de crengile copacilor.

Vântul începe să ridice în forme ciudate praful drumului. Frunzele dansează un joc straniu, iar câte un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul lor ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul brazilor:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”

Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.

Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut. Întâmplarea, destinul a făcut ca ea să se mărite cu altul, dar să rămână îndrăgostită de acel om, fără să renunţe la visul ei de iubire. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Chiar dacă era căsătorită cu altul, mirele inimii ei era în altă parte, plecat departe. Era un suflet visător, imaginativ care trăia cu nostalgia primei iubiri, aşteptând mereu, sperând că într-o zi, totuşi, el va apărea. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în părul ei, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori ceea ce îi sporeau farmecul. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară.

Uneori, barbaţii îi provocau un profund dezgust. Era o femeie care evita orice relaţie şi cunoştinţă nouă. Ea trăia cu visul din copilărie şi în sufletul ei ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă. A observat că s-a schimbat mult. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.

Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. I-a povestit cum îl dorise, cum îl visase, cum îl aşteptase şi cum se bucura că lunga ei aşteptare i-a fost răsplătită. Niciodată nu şi-a pierdut capul, chiar dacă trăieşte mai tot timpul cu mintea în nori, întotdeauna a fost cu picioarele pe pământ. Chiar dacă trecuse un sfert de veac de când nu-l văzuse inima ei tot îl iubea.Tot ce a purtat în adâncurile din inimă, în străfundurile sufletului său i-a spus. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere. El nu cunoştea profunzimea conştiinţei, a sufletului, a iubirii. Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor. Şi-a dat seama de rolul lui, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu a cunoscut niciodată acea forţă care înnobilează sufletul şi trezeşte conştiinţa. Când a citit în adâncul sufletului, în inima şi conştiinţa lui, a căzut din al nouălea cer, în prapastia cea mai adâncă a iadului. Devenise palidă, negăsindu-şi locul şi umbla de colo până colo, agitată şi plânsă. Totuşi, luciditatea, prudenţa nu au părăsit-o nicio clipă. A fost sinceră în exprimarea afecţiunii, a tristeţilor, a marilor dureri. A crezut cu patimă în dragostea ei şi şi-a arătat pe faţă sufletul afectuos, visător şi profund. Ce tristă prabuşire! Ce mare dezamăgire! A înţeles că acest Făt-Frumos cu tâmplele cărunte nu-şi va reveni niciodată. Aşteptarea ei a fost o aşteptare zadarnică, un vis pierdut şi risipit în neant. Cuvintele mătuşei răsună în mintea sa:”Ioane, ai mare grijă cui îţi dăruieşti inima! Învaţă, băiete, din greşeala mea!”

                          *

Un vuiet prelung se aude dinspre vârful muntelui şi o adiere caldă şi lină îmbrăţişează brazii de pe malul apei. Mii de strune de argint risipesc cristalele apei în căderea lor printre stânci. Ce locuri minunate! Tresare. Un fior prelung îi sfredeleşte inima. În depărtare se aud trilurile păsărelelor şi o adiere parfumată care izvora din mijlocul florilor, din interiorul mugurilor de brad, din tremurul ierbii, îi îmbată simţurile. Îşi simte inima bătând ca niciodată, iar tot corpul e cuprins de o tresărire dulce, neînţeleasă. Se simte ca un ghiocel care-şi scoate capul din zăpada rece, dornic de lumină şi iubire. Inima îi tresare de admiraţie în faţa colinelor minunate ale Sarmisegetuzei. Întotdeauna ruinele de aici îi provocau o nostalgie uşoară şi îi deştepta în suflet speranţa că într-o zi va putea să evadeze. Credinţa că ziua aceea se apropie o pun pe gânduri. Amintiri ale acelei lumi din care a venit o năpădesc.”Mi-i dor de lumea mea!”şopteşte printre lacrimi Arienne. Un curcubeu minunat înconjoară colina din faţa sa şi o răpeşte din lanţul amintirilor, trezind-o la realitate. Un râu rece şi limpede ca cristalul se unduieşte ca un şarpe printre dealuri. Vântul cu miresme culese de prin pădurile apropiate şi colinele înverzite îi îmbujorează faţa albă ca porţelanul şi îi înviorează ochii frumoşi şi adânci ca cerul, în care niciun muritor nu a reuşit să privească. Arienne părea o zână bună si frumoasă coborâtă dintr-un basm cu păduri fermecate. Arulu şedea nemişcat în iarba crudă şi pare că nici numai respiră. O urmăreşte cum înoată prin valurile de frunze ale pădurii din apropiere şi cum se topeşte printre copacii care vroiau să o ascundă de privirile lui indiscrete. I-a pierdut urma. Nu se mai zăreşte şi totul parcă a încremenit. Un gând tainic îi spune că azi se va petrece ceva. Arienne devenise un vis, un vis care-i deschidea inima spre întreg Universul. Era un sentiment nou şi necunoscut. Zările nesfârşite, munţii cu crestele lor în nori, grădinile înflorite şi pădurile scăldate în lumini trandafirii, îi dau un sentiment de euforie. Norii păreau aprinşi şi înflăcăraţi de fiorul dragostei din inima lui şi cutreierau zarea. Deodată, o lumină puternică, albă, izbucneşte de după nişte culmi. Arulu închise ochii, îşi trecu mâna peste frunte şi simte cum ceva ciudat îi străpunge inima. O bucurie neânţeleasă îi năvălea în piept. Sufletul îl îndeamnă să păşească spre acele tainice coline de unde se zărea acea lumină superbă. Paşii îl duc spre o potecă albă care părea că urcă spre cer, spre soare. La capătul drumului, în faţa lui apar zări nesfârşite, pline de scânteieri de argint. În depărtare o zăreşte pe Arienne. Era într-o pajişte înconjurată de trei izvoare cristaline. Porneşte ca vântul spre ea. Razele soarelui răcorite de vânt cădeau ca nişte adevărate mângaieri peste Arulu, care se aşează pe iarba crudă şi verde în apropierea Ariennei. Cântecul de iubire al soarelui mângâia întreg pământul, cutreiera muntii, lacurile, izvoarele, şi se risipea cu repeziciune printre firele de iarbă din frumoasa poieniţă plină cu flori. Arulu tresare.

 O priveşte pe Arienne care era înconjurată de o lumină albă pură. În palma stângă avea ceva care semăna cu o piatră albă. Frumoasa fiică a Luminii începe să murmure ceva privind albastrul cerului. Dintr-o dată un izvor de energie izbucneşte şi uneşte cerul cu pământul prin mâna Ariennei. Arulu e uimit şi ar vrea să ştie de unde a apărut acea energie. A venit din cer, din piatra care o ţinea în mână, sau din corpul Ariennei? Cu ochii aţintiţi spre acel izvor minunat de lumină care unea cerul cu pământul, Arulu pierde noţiunea timpului. La un moment dat coloana de energie dispare şi odată cu ea şi acea piatră albă din palma lui Arienne. Arulu se apropie de Arienne şi îi spune:

-Cât eşti de frumoasă! Cât de frumoasă eşti tu, Arienne! Cât de minunat e zâmbetul tău!

-Arulu!

-Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o vreodată. Sunt bolnav de iubire! Sunt bolnav de dragoste! Iartă-mă că te urmăresc, dar simţeam nevoia să te văd. Ochii mei ardeau de nerăbdare să te privească. Inima a devenit un foc viu care arde pentru tine, iar sufletu-mi tânjeşte după o privire şi un zambet al tău.

-Arulu! Te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă ar afla tatăl tău despre noi?

-Da. M-am gândit şi ştiu că ne-ar închide în cea mai adâncă închisoare din interiorul Pământului. Ne-ar desparte pentru totdeauna. Am vorbit cu cel mai înţelept bătrân al întunericului….

-Despre ce?

-Despre energii. Putem să evadăm.

-Cum? Care este portiţa?

-Nu o să-ţi vină să crezi, dar salvarea noastră este omul.

-Omul?

-Da, doar el poate să distrugă aceste centre energetice malefice, fără ca Terra să nu explodeze. Lumina ar fi făcut-o de mult, dar o singură rază de a ei ar fi distrus Pământul .

-Lumina vrea să-i ajute pe pământeni, nu să-i ucidă.

-La acest lucru s-a gândit şi întunericul când a construit aceste centre,

 în apropierea centrelor benefice ale Terrei cu scopul de a neutraliza energia benefică şi a deconecta omul de la Lumină, pentru a-l manipula în sensul dorit.

-Un singur centru dacă omul ar distruge, noi doi am putea să evadăm .

-Arulu, gândeşte-te, numai aici, în Carpaţi, la câteva locuri malefice şi la câţi oameni au dispărut doar fiindcă s-au apropiat de acele locuri. Cum poţi să spui că omul poate să lupte şi să domine o asemenea energie? Amândoi ştim prea bine cum acţionează aceste energii, asupra câmpurilor energetice ale omului, cum influenţează psihicul, simţurile….

-Arienne, îţi spun adevărul. Doar omul poate anihila puterea acestor energii. Există o profeţie pe care întunericul o ţine ascunsă, în care se spune că într-o zi neştiută de nimeni, şapte oameni, şapte feciori puri vor lupta cu aceste energii, le vor distruge şi va reda lumii libertatea. Atunci oamenii se vor putea conecta din nou la Lumină.

-Unde să găsim un om pur?

-Ioan, prietenul tău din munţii Făgăraş.

                           *

Era o pădure deasă cu multe stânci bătute de vânturi şi de ploi, cu văgăuni întunecate prin care curgea un pârâu cu apă limpede. În lumina soarelui pietrele păreau adevărate briliante care îţi luau ochii, iar în foşnetul frunzelor şi în murmurul apei se auzea o dulce melodie ce-ţi mângâia sufletul. Ioan zăreşte un păstrăv în unda cristalină şi nu rezistă ispitei de a-l prinde. Aleargă desculţ prin apa rece şi când se apleacă după jucăuşul peşte, observă în oglinda apei scena dintre Arienne şi Arulu la Sarmisegetuza. Era pentru prima dată când vedea la distanţă, fără ajutorul Bătrânului. Rămâne mut de uimire. Emoţiile îl copleşesc şi pare o stană de piatră care priveşte în unda apei. Aude ca prin vis vocea Bătrânului.

-Ai văzut?

-Da, am văzut ce plan are Arulu cu mine. O fi ştiind de planul dumneavoastră? Noi suntem cei şapte despre care vorbea?

-Tu ce crezi?

-Ştiu…..

-Ioane, din clipa aceasta mă vei uita . Vei uita şcolile cerului unde te-am dus, vei uita şi pe bătrânii care te-au antrenat ani de-a rândul. Capacităţile pe care le ai ţi se vor lua. Despre Arienne ştii că este o tărăncuţă din satul vecin, pe care ai întâlnit-o pe munte.

Bătrânul pune mâinile pe capul lui Ioan zicând:

-Din clipa aceasta eşti un om obişnuit, ca toţi ceilalţi. Esti un simplu cioban din munţii Fagăraş.

Băiatul cade într-un somn profund.

Pe o creastă a muntelui se vedea o turmă de mioare, ce din depărtare păreau nişte pietre albe umblătoare. Lângă un bolovan uriaş dormea Ioan mângâiat de razele blânde ale soarelui. De el se apropie Arulu .

-Bună ziua, ciobanule!

Ioan se freacă la ochi privindu-l lung.

-Bună să-ţi fie inima, străinule!

Nu v-am mai văzut niciodată prin părţile acestea. După cum sunteţi îmbrăcat aş zice că sunteţi un voievod coborât din negura timpurilor.

-Se poate spune şi aşa. Da, sunt un fel de voievod, am multe pământuri, palate….

-Şi ai nevoie de un cioban pentru mioarele tale.

-Aş avea nevoie de………

-Nu pot să te ajut. Eu am mioarele mele, de fapt, nu sunt ale mele, ci ale baciului Vasile.

-Tu munceşti pentru altcineva, Ioane?

-Da. Părinţii mei erau de prin părţile Sibiului, dar au murit într-un accident de maşină când  aveam trei luni. Dumnezeu i-a luat la el fiindcă nu erau credincioşi, aşa mi-a spus bunica într-o zi, când era tare supărată. Am fost crescut de bunicii dinspre mamă, oameni harnici cu frică de Dumnezeu. Dar când am împlinit 9 ani bunica a murit şi după trei luni s-a dus şi bunicul. Surorile mamei au vândut casa şi pământurile bunicilor . Pe mine mă luau matuşile câte o lună, când una când cealaltă.

După trei luni de stat pe la ele mi s-a făcut dor de locul unde am trăit. M-am dus să văd casa bunicilor pe care o cumpărase un străin de pe alte meleaguri. M-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng. Nu ştiu cât m-am jelit eu acolo, dar în timpul acela a trecut un cioban cu oile sale şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat, de plâng aşa de rău. I-am povestit cum eu nu mai am pe nimeni şi cum mătuşile mă aruncă ca pe o minge de la una la alta.

Ciobanului i s-a făcut milă de mine şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el în munţii Făgăraş, să am grijă de oile lui.

-Şi tu ai plecat împreună cu baciul Vasile.

-Da. Stâna lui este în vârful muntelui, aproape de lacul Bâlea.

De ei se apropie Arienne.

-Se pare că eşti căutat, Ioane.

-Dar de unde şti dumneata cum mă cheamă?

-Păi, toţi cu care m-am întâlnit pe munte vorbesc de tine.

-De bine sau de rău ?

-Toţi te-au vorbit de bine. De aceea am vrut să te cunosc. O cunoşti pe fata care vine?

-Da, am mai văzut-o de câteva ori. E o fată din satul din vale. Din când în când se duce la tatăl său care are stâna pe versantul celălalt al muntelui.

-Îţi place fata ?

-Este frumoasă, dar…

-Dar ce, Ioane?

-E frumoasă, dar nu este pe gustul meu. Mie îmi plac fetele brune şi mai dolofane. Asta este tare uscăţivă, sărăcuţa.

-Ţie îţi place Irina.

-Văd că ştiţi tot. Îmi place Irina, numai că ei nu-i place de mine, fiindcă sunt sărac şi orfan. A găsit un cioban care are 100 de oi.

Arienne se apropie de cei doi, îi salută şi se uită mustrător la Arulu spunându-i:

-Eu te caut de trei zile şi tu tai frunză la câini cu Ioan…Bravo ţie! Hai să mergem că suntem aşteptaţi…

Îl trage de mânecă pe Arulu şoptindu-i:

-Lasă-l în pace!

-Trebuie să înţelegi că el este singura noastră salvare. Crede-mă, Arienne!

Te iubesc, draga mea!

-Te rog, Arulu! E un copilandru !

– Are 18 ani, este un flăcău în toată firea.

-Energiile acelea îl vor ucide. Vreau să evadăm, dar nu vreau să-l am pe conştiinţă .

-Arienne, dacă tatal meu ar afla despre noi, ne-ar închide şi nu vom mai vedea niciodată lumina soarelui. Niciodată eu nu voi mai putea vedea ochii tăi minunaţi ca cerul.

Trebuie să facem ceva. O să-l antrenez pe Ioan. O să-l învăţ cum să domine această energie şi cum să creeze un portal.

-Un demon vrea să înveţe un om cum să domine energia demonică ! Sună ………..

-Draga mea, promit că nu i se va întâmpla nimic rău. Nu aş face nimic să te supăr. O să-l trădez pe tata de dragul tău. Vreau să fiu cu tine, iubire.

Ioan îi urmăreşte din priviri cum se ţineau de mână şi urcau spre vârful muntelui acoperit cu un strat subţire de zăpadă.

                              *

Era seară şi cerul era înnorat. Nici o stea nu strălucea şi un vânt rece dădea târcoale stânei. Ioan aprinde focul şi pune un tuci cu apă pe nişte pilostrii . Pe măsuţa rotundă de lemn, baciul Vasile pune o farfurie cu o bucată mare de brânză şi o strachină de smântână.

-Ioane, nu m-ai întrebat câţi bani am luat pe oi la târg?

-Sunt oile matale, eu nu am niciun drept să vă întreb.

-Am luat bani frumoşi.

-Aţi vândut jumătate din turmă.

-Dar nu mă întrebi de ce le-am vândut?

-Nu.

-M-am gândit că trebuie să-ţi plătesc pentru cei 9 ani cât ai stat la mine.

-Dar eu nu v-am cerut nimic. Eu m-am mulţumit că am avut unde să dorm şi ce să mănânc.

-Ioane, uite, aceşti bani sunt ai tăi.

-Ce să fac eu cu ei?

-Să-ţi cumperi haine, pantofi… Să pui şi deoparte ca să-ţi faci şi tu o căsuţă, că timpul trece. Mi-ar plăcea să te văd însurat cu nepoata mea, Irina.

-Nepoata matale iubeşte pe altul. Pot eu să mă îmbrac numai în aur că ea pe Costel ciobanul îl doreşte.

-De unde ştii?

-Mi-a arătat Costel un bilet pe care i l-a scris Irina.

-Poate că nu-l iubeşte , ci o fi atras-o banii lui. Acum ai şi tu bani. Îţi mai dau şi jumătate din mioarele care au mai rămas.

-Dar nu le merit.

-Eu nu am copii, iar pe tine te-am crescut cu mare drag şi te iubesc ca pe copilul meu. Tot ce este al meu e şi al tău.

Afară se aude un lătrat puternic.Câinii de la stână parcă înnebuniseră.

-Ce or avea câinii ăştia de latră aşa?

-O fi vreun vreun lup sau urs prin apropiere.

Ies amândoi afară şi dintr-o dată totul a încremenit. În faţa lor, înconjurat de câini, care deveniseră blânzi ca nişte mieluşei era Arulu.

-Bună seara!

-Bună seara, omule! Ce vânt te aduce la stână?

-Vreau să vorbesc cu dumneavoastră şi cu Ioan.

Bătrânul îl invită înăuntru invitându-l să cineze cu ei. Apa clocotea în tuci şi Ioan începe să toarne mălaiul şi să mestece . Baciul pune trei farfurii, trei furculiţe  şi îi dă lui Ioan o bucată de pastramă să o perpelească pe jar. Răstoarnă mămăliga pe un fund de lemn şi-l îndeamnă pe Arulu să servească din bucatele lor.

-Ioane, dă-i şi o palincă de-a noastră omului ăstuia şi ai grijă să nu se ardă pastrama.

Arulu se strâmbă puţin, după ce înghite acea tărie :

-Am venit fiindcă vreau să-l iau pe Ioan cu mine. E păcat ca un băiat isteţ ca el să nu înveţe carte, să nu cunoască.

-Cine are carte are parte . Eu nu am putut să-l dau la liceu, dar să ştiţi că este un copil cuminte, harnic, ascultător….E orfan, nu are pe nimeni, în afară de mine.

-Ştiu, mi-a povestit azi pe munte.

-Dar dumneata de unde eşti?

-Sunt de pe Insula Albă din Marea Neagră.

-Am auzit de insula aceasta, i se mai spune Insula Fericiţilor.

-Am nevoie de un om fidel, să fie mâna mea dreaptă. Pentru început vreau să-l trimit la şcoală. Îl lăsaţi pe Ioan pe mâna mea?

-El hotărăşte.

-Ştiu că-l iubiţi şi îi doriţi tot binele, dar aici dacă rămâne nu are nici un viitor.

-Eu mă gândisem la altceva pentru el. Îl ajutam să-şi facă o casă, să-şi întemeieze o familie.

-Şi să rămână pentru totdeauna cioban la oi?

-Ioane, ai văzut turiştii care vin pe munte, nu vrei să ai şi tu o maşină, o vilă cu piscină, servitori, să vezi lumea  …? Eu îţi ofer o altfel de viaţă, tu trebuie doar să înveţi.

-Dar şi pe la noi sunt destui ciobani care au vile şi maşini luxoase. Am bani strânşi, iar dacă nu vrea să mai fie cioban putem să facem o mică pensiune.

Arulu îşi foloseşte puterea hipnotizatoare a ochilor.

-Ai să vii cu mine, Ioane?

-Nu te grăbi. Mai gândeşte-te. Am mulţi bani strânşi, poate facem o pensiune.spuse baciul Vasile

 Ioan privise în ochii lui Arulu şi de acum totul era hotărât.

-Te iubesc baciule şi-ţi mulţumesc pentru tot, dar o să plec cu Arulu. Promit că o să mă întorc.

-Atunci să mergem.

-Să-mi iau câteva lucruşoare.

-Nu, nu este nevoie să iei nimic. Am să-ţi ofer tot ce ai nevoie.

-Ioane, ia macar banii aceştia.

-Nu are nevoie de bani. Am să-i dau eu. Sunt foarte bogat şi pot să-i ofer ce niciun om nu a visat.

Ioan îmbrăţişează pe bătrânul cioban care avea lacrimi în ochi.

-Domnul să te ocrotească!şi lacrimile îi curg

-Nu plânge, baciule! Promit că o să mă întorc.

-Am să te aştept, Ioane. Să nu uiţi să te rogi lui Dumnezeu, să te ferească de cel rău.

Bătrânul îi urmăreşte cu privirea pe Ioan şi pe Arulu cum se pierd în noapte.

Cei doi nu se îndepărtează bine de stână şi Arulu îi atinge uşor fruntea lui Ioan.

-Vreau să stăm puţin jos. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar simt ceva cum mă cuprinde…şi se aşează lângă un brad adormind imediat.

Băiatul vede ca într-un vis cum Arulu îl ia în braţe şi pluteşte cu el pe deasupra brazilor, munţilor, izvoarelor, dealurilor, câmpiilor, până ajung deasupra valurilor mării. Priveşte marea şi vede-n depărtare un val roz legănat de un zefir ce-i cânta un cântec de iubire, iar alte valuri sidefate îl înconjoară. Ghirlande de roze apar din văzduh, se aşează pe albastrul mării întunecate, cutremurată de fiori, care se răsuceşte, se rostogoleşte, şi dă naştere unei unde verzi, care-i zâmbeşte lui Ioan.Vede cum pământ, apă, cer, se metamorfozează sublim, cum se unesc, se îndepărtează şi iar se unesc într-un dans minunat. O muzică adusă de vânt îi mângâie inima, iar luna răsărită după un nor îi zâmbeşte ştrengăreşte. Stelele încep să apară una câte una pe firmamentul bolţii albastre, iar luceafărul înconjurat de raze strălucea ca o adevărată făcile pe altarul cerului. În legănăturile braţelor lui Arulu şi al undelor clipitoare ale mării, Ioan nu se putea sătura de spectacolul grandios pe care-l oferea marea singuratică, nemarginită, cu nenumărate umbre stranii, cu lumini şi culori. În depărtare zăreşte o lumină puternică albă. Pluteşte pe deasupra valurilor albastre, străvezii, roz şi albe ca laptele, spre acea lumină care venea din adâncul mării. Se scufundă în valurile reci şi aude glasul lui Arulu :

-Ioane, trezeşte-te!

-Visez?

-Nu visezi. Am ajuns la noua ta casa.

Se freacă la ochi, îi închide şi îi deschide nevenindu-i să creadă de ceea ce vede. Era o cetate albă, strălucitoare, înconjurată de un câmp de roze în toate culorile. Erau zeci de arcade şi zeci de coloane frumos scluptate şi aurite. Arulu îl conduce pe Ioan într-o cameră.

-Ioane, te vei dezbrăca şi vei intra pe rând în toate cele nouă izvoare. Unele sunt reci, altele sunt calde, după care te vei duce lângă stâlpul din cristal şi vei sta acolo până o să-ţi spun eu să ieşi.

Baia semăna cu o roată cu 9 spiţe. Spiţele erau izvoarele reci şi termale care curgeau toate spre un centru unde se înălţa un stâlp de cristal.

A intrat pe rând în cele 9 izvoare după care s-a aşezat lângă acel cristal. Arulu îi face semn să iasă, îi arata nişte haine albe cu care să se îmbrace şi îi spune că aceasta a fost o baie de purificare, de întărire a trupului, a sufletului şi a spiritului.

Băiatul e condus să viziteze acel loc, în care bronzul, aurul, argintul, pietrele preţioase, lemnul, mătasea, catifeaua, brocartul, împodobeau cladirea. În mijlocul cetăţii strălucea o lumină argintie.

-Ce este acolo?

-Un templu foarte vechi. De mii de ani nici un om nu a mai intrat în el. Hai să-l vezi !

Acesta este un templu de pe vremea atlanţilor, dar nimeni nu ştie de existenţa lui. Insula pe care ne aflăm este singura care a mai ramas din străvechea Atlantida. Aici sunt ascunse multe comori care aşteaptă să fie descoprite.

 Odinioară în aceste locuri era o civilizaţie înfloritoare. Strămoşii tăi au fost hiperboreenii care erau urmaşi ai atlanţilor. Ioan păşeşte spre altar care era numai din mărgăritare.

-Ce minunăţie!

-Este foarte frumos! Aici este locul de trecere între doua lumi. Noi suntem în interiorul insulei şi atmosfera de aici pare la fel ca cea de la suprafaţă, dar nu sunt la fel.

O să urcăm pe această scară spiralată din spatele altarului ca să vezi cum arată insula la suprafaţă.

De când a plecat cu Arulu, din Făgăraş, e permanent încercat de emoţia descoperirii noului, necunoscutului.

La suprafaţă insula era cu ţărmuri înalte, cu pante abrupte şi prăpăstioase. Avea un aspect stâncos, o vegetaţie de stepă şi o floră săracă. S-au plimbat pe insulă şi Arulu i-a povestit cum  în acel loc, cu mult timp în urmă s-au născut zeii Apollo şi Diana. Cum zeiţa Tethis a născut aici pe Achile, erou al Troiei, şi cum după moarte rămăşiţele lui au fost îngropate tot în aceste locuri.

I-a arătat ruinele templului care a fost construit în cinstea lui Achile.

-A fost un loc minunat, plin de strălucire, dar azi este doar un colţ de stâncă aridă, de câteva hectare. Totul trece, totul piere, totul se duce în neant.

Nimic nu rămâne, nimic nu durează.

-Arulu, în orice parte aş privi pe aceasta insulă, totul îmi vorbeşte de existenţa efemeră a omului.

-Ai doar 18 ani şi ai început să vorbeşti ca un bătrân.

-Cum să nu vorbesc aşa, când văd aceste ruine? Dintr-o civilizaţie înfloritoare au ramas doar câteva bucăţi de calcar şi nişte pietre. Marmura acestor morminte din faţa noastră îmi crează o stare de rău, parcă mă scufund într-un abis. Această insulă pustie, solitară, mă mâhneşte.  Parcă aud gemetele şi plânsul strămoşilor mei. Fiecare piatră şi fir de iarbă vor să vorbească şi să-mi spună o poveste. Privesc cerul senin, aerul curat şi mă gândesc că şi ei au privit acelaşi cer, au respirat un aer asemănător, poate mai pur, mai curat, au privit la fel ca noi valurile acestei mări, au plâns, au râs, au iubit şi s-au dus.

Totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

-Când dai un sens vieţii tale, atunci vezi totul în altă lumină. Viaţa ţi se pare frumoasă, interesantă, şi poţi trece peste orice. De mii şi mii de ani omul a fost chinuit de întrebări. Cine e? De unde vine? Unde se duce? Care-i sensul vieţii?…….

-Bunicul mi-a zis că sufletele oamenilor vin din cer şi după ce oamenii mor sufletele se întorc de unde au venit. Omul, spunea el, este copilul lui Dumnezeu, care s-a rătăcit aici pe pământ şi a uitat de unde a venit.

-Poate că omul este un experiment al extratereştrilor, fiindcă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă perfectă, ca şi el. Ce zici, Ioane?

-Nu m-am gândit la varianta aceasta.

-Cum explici de ce omul are în el şi sămânţa răului?

-Poate că a fost virusat, poate a fost deconectat de la Lumină . El simte în interiorul său lupta dintre bine şi rău, şi de aici vine şi tragedia sa. Nu poate ajunge la fericire până nu înlătură  răul din el.

Am citit undeva că Universul este un ocean de energie, că tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi e energie, chiar şi bulgărele acesta de pământ, la fel şi corpul meu, dar o energie condensată. De aceea eu cred că sensul vieţii este cunoaşterea.

-Alţii cred că sensul vieţii e fericirea.

-Depinde de la om la om, fiecare poate să-i dea vieţii alt sens. Suferinţa o vedem mereu în jurul nostru şi de aceea mulţi tânjesc după fericire. Dar cunosc ei ce este cu adevărat fericirea?

-Crezi că omul se poate elibera de suferinţă?

-Da.

-Cum?

-Gândindu-te la cauza ce ţi-a provocat suferinţa, conştietizând-o. De exemplu eu am suferit ca un nărod din cauza Irinei. Nu-ţi spun cât de tare m-a chinuit gelozia….

-De unde vine gelozia?

-Din neîncredere.

-Un om când iubeşte este puţin gelos. Doar cei care nu iubesc, care nu au sentimente, nu  cunosc gelozia.

-Cum să rămâi indiferent când vezi anumite lucruri pe care le face femeia pe care o iubesti, care ţi-a spus că te iubeşte, dar scrie altuia scrisori de amor ?

-Când iubeşti pe cineva îl accepţi aşa cum e, cu bune şi rele.

-Eu am acceptat realitatea, că ea iubeşte pe altul şi astfel, încet, încet am început să mă eliberez de suferinţă, de obsesia acestei iubiri.

M-am analizat, auto-observat şi am ajuns la concluzia că nimic nu este întâmplător, că totul are o cauză . Mi-am dat seama că dragostea uneori prosteşte şi chiar înnebuneşte omul. De aceea am învăţat să nu mai reacţionez la provocări, ci mai bine să acţionez cu o minte detaşată, echilibrată.

Suferinţa cred că începe odată cu naşterea omului, cu ataşamentul său faţă de corp, minte, obiceiuri, idei, concepte, sau de o persoană anume. Poate că scopul vieţii este eliberarea de suferinţă şi obţinerea fericirii, dar pentru a ajunge la fericire trebuie să înlăturăm cauzele care produc nefericirea.

-Şi care crezi că sunt?

-Ignoranţa, dorinţa, aversiunea. Dacă omul ar fi mereu sincer, direct, ar face doar fapte bune şi frumoase, ar avea o gândire şi o înţelegere corectă a realităţii, dacă ar putea să stăpânească şuvoiul nebun de gânduri din minte, dacă nu s-ar enerva, supăra şi s-ar gândi că totul în viaţă este trecător, şi ar fi în permanenţă conştient de efemeritatea sa pe Pamant, atunci ar fi un om conştient, perfect echilibrat şi ar mulţumi cerului pentru simplu fapt că există.

Dacă am ales să vin cu tine, am făcut-o pentru că vreau să ştiu mai mult, iar tu mi-ai promis că o să mă înveţi.

-Da, Ioane. De mâine o sa fiu învăţătorul tău, dar acum s-a făcut târziu şi trebuie să te odihneşti.

Ioan era în camera lui care semăna cu o chilie dintr-o mânăstire când îl zăreşte pe fereastră pe Arulu cum îşi întindea aripile negre pierzându-se în întunecimea de afară şi înţelege că frumosul lui prieten este un demon.

Arulu cutreiera cu aripile întinse întreg pamantul căutând-o pe Arienne. O zăreşte în Carpaţi. Coboară lin ca o blândă adiere de vânt şi se apropie de îngerul lui iubit.

A doua zi, Arulu îl duce pe Ioan într-o bibliotecă imensă şi îi pune în braţe o carte foarte veche cu coperţi îngălbenite de timp.

-Citeşte, Ioane!

Ioan răsfoieşte cartea spunând:

-Aceasta este o cunoaştere luciferică.

-Ioane, trebuie să cunoşti şi albul şi negrul pentru a învinge.

-Ce să înving?

-Răul din tine. Nu spuneai tu că omul ajunge la fericire doar atunci când reuşeşte să învingă răul din el? Iar unul din marile rele este şi necunoaşterea. Aşa că treci la treabă!

După ceva timp Arulu vine lângă elevul său.

-Ioane, ai terminat cartea ?

-Da.

-Ceea ce ai citit să nu spui nimănui. Ce-ţi notezi ?

-După ce am terminat cartea pe care mi-ai dat-o nu ştiam ce să mai citesc şi am ales la întâmplare .

-Ce carte, Ioane?

-Cartea lui Enoh, şi mi-am notat  ceea ce mi s-a părut mai interesant.Să-ţi citesc:”Pe când copiii oamenilor se înmulţiseră în acele zile, s-a făcut ca ficele lor s-au născut graţioase şi frumoase.

Şi atunci, când îngerii, copiii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie, şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor.

” Azayel i-a mai invatat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.

 Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale.

 Amazarak i-a învăţat tot felul de vrajitorii, de farmece şi însuşirile rădăcinilor.

Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile.

Barkayal i-a învăţat arta de a urmării stelele.

Akibeel i-a învăţat semnele.

Tamiel i-a învăţat astronomia.

Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii.

“Îngerii răzvrătiţi s-au făcut unelte şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pamant”.

“Domnul a hotărât prin judecată ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinile lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei. Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.

„Ei vor călca poruncile Domnului şi se vor crede zei, în acest timp răul se va înmulţi……. „

-Ioane, te-ai întrebat cum învaţătura acestor îngeri a rezistat timpului?

-Nu, iar acum sunt tare obosit şi aş vrea să dorm.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Ioan și îngerii” →