Etichetă: Petre Ţuţea

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului

 

„Petre Ţuţea a adus Neamului nostru

   dacoromân 7000 de ani de înţelepciune!”

(Arhiepiscopul Calinic Argeşeanu)

 

 

 

   În super-capodopera sa: Între Dumnezeu şi Neamul meu, filosoful creştin-ortodox a adunat toată metafizica semnificaţiei neamului pelasg, primordial, toată chintesenţa frumuseţii mistice a comuniunii obârşiei dacice nemuritoare cu Dumnezeul veşnic.

   Filosoful-profet creştin a îmbrăţişat cu dragostea sa ortodoxă cele două sacre şi suverane Entităţi: Dumnezeu şi Neamul său ca pe o Întrupare a Lor în sinele său, cea divină ca energie necreată, cea sacră ca energie spirituală şi apoi ca o reîntrupare a fiinţei şi persoanei sale în aceste energii sacre, absolute şi divine.

   Întregul său caracter sofianic transcende de la un capăt la altul, orizontal şi vertical dimensiunea filocalică a Neamului Dacoromân primordial, ca Dar al Creatorului.

   Capodopera sa a apărut la aproape un an de la urcarea la ceruri a Mărturisitorului-Profet din Boteni-Muscel-Argeş-Dacoromânia, la Fundaţia Anastasia, Bucureşti cu un Cuvânt deschizător, călăuzitor al lui Marian Munteanu – 27 Februarie -1992, care ne relevează: „În Petre Ţuţea se întîlneau armonic apostolul şi patriarhul.”

   Ucenicii săi îi erau de fapt Prieteni. Convertirea lor la această aristocraţie daco-româno creştină s-a făcut prin misionarismul său hristic definit ca „ţuţianism”, chiar dacă el s-a identificat la fel de deplin întru: „românism, sau naţionalism, sau patriotism absolut, sau eminescianism.” (op. cit., p. 6)

   La lansarea sublimei capodopere „Între Dumnezeu şi Neamul meu” , un cuvânt inedit l-a rostit Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit, subliniind vitregia generaţiilor de spiritualitatea culturii româneşti şi a corifeilor ei universali, evocând covârşitoarea personalitate a Autorului, în spectrul misticii de la Academia Aiud.

   „… Eu cred că, mai degrabă, nu lansăm cartea lui Petre Ţuţea, ci încercăm să lansăm sau să relansăm numele lui Petre Ţuţea în conştiinţa culturii româneşti… M-am cunoscut cu Petre Ţuţea de la Aiud şi după aceea, după eliberarea noastră din 1964…” Călugărul Anania, înainte de venerarea autorului vine cu foarfeca critică, teologică, corectând motto-ul autorului: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi toate cîte s-au făcut, printr-Însul s-au făcut.” (Ioan 1,1)

   La primul verset, corect este: „La început era Cuvântul”…, apoi sare pe titlul cărţii „Între Dumnezeu şi Neamul meu” cu rectificarea pe deplin justificată: „Întru Dumnezeu şi neamul meu”, fiindcă reiterează călugărul, „Nici Dumnezeu nu i-a rămas exterior şi nici neamul. Petre Ţuţea a fost omul care şi-a trăit viaţa integral, sau cel puţin în epoca maturităţii şi bătrâneţii, întru Dumnezeu şi întru neamul său.”

     Apoi, criticul monah reia prelegerea savantă din Aula carcerală, Agora Curţii penitenciarului Aiud cu alocuţiunea profetului muscelean de Argeş, Petre Ţuţea, după ce s-au deschis „cursurile” de reeducare marxisto-leninisto-troţkisto-makarenkistă ale anului universitar-penitenciar Aiud, 1963-1964:

   „Domnule Colonel, dacă va trebui ca aici, în lanţuri şi-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el!” (Dragoş/ Ioana Ursu/ Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011)

   Cei care la rândul lor au adus cinste şi onoare Neamului şi implicit lui Dumnezeu au fost pe baricada Demnităţii Creştin-Ortodoxe, în frunte cu Petre Ţuţea. Nu acelaşi lucru îl pot spune, de fapt îl spun faptele, despre călugărul de atunci şi arhiepiscopul mai de pe urmă al Vadului, Feleacului, Clujului, apoi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Bartolomeu Anania, care în locul misiunii hristico-monahale de canonizare a multor martiri camarazi de suferinţă care s-au transfigurat mistic, esenţial şi mântuitor atât pentru el, cât şi pentru Naţiune, s-a ocupat mai mult de vocaţia sa literară şi de versiunea diortosită a Bibliei după Septuagintă, ne-aducând nimic nou ştiinţific, decât nişte nesmerite osteneli ierarho-monahale…

   În Agora pământului care, pentru aristocratul filosof putea fi oriunde, pe stradă, în cafenea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor, în cămăruţa sa, unde era invitat, ori chiar în curţile ferecate ale penitenciarelor hasburgo-comuniste Petre Ţuţea excela în varii domenii: arheologie, artă, cosmologie, drept, economie, filosofie, istorie, literatură, patristică, teologie, înconjurat de toate vârstele, dar mai ales de tineri, de intelectuali, de titraţi, de oameni de cultură, de preoţi, peste care îşi revărsa cu căldura de Părinte vitalitatea sa de excepţie, de geniu, de erudit, de enciclopedist, de universalist.

   Deşi, se încadra atât de bine în tipul agoral, gânditorul ortodox argeşean era eminamente un mare aristocrat al Cetăţii lui Bucur – Bucureşti, păşind demn şi egal peste timp alături de confratele său tracul Socrate al Cetăţii Atena. Politicienii ambelor cetăţi i-au condamnat pentru caracterul lor dârz, pentru geniul lor, pentru moralitatea lor, pentru educaţia lor, pentru cultura lor, pentru înţelepciunea lor, pentru profetismul lor, dar mai ales pentru credinţa, demnitatea, cavalerismul şi onoarea lor.

   Primul a fost condamnat la moarte pentru că „strica” tineretul, celălalt la ani grei de suferinţă în temniţele atee, tot pentru că „tulbura” tineretul cu mistica sa ortodoxă.

   În tot ce explora profund ca diversitate de domenii, prin gândire, raţiune, analiză, teză, sinteză, esenţă, căuta mai întâi temeiul naturii respective în actul creaţiei, apoi pentru a-şi fascina auditoriul îi descoperea pecetea armoniei şi măreţiei divine.

   Scotocirea sa adâncă în Creaţia lui Dumnezeu, nu era o scormonire ambiţioasă după un discurs elevat, ci o săpare în stânca realităţii, o coborâre metafizică în misterul cercetării pentru a-i descoperi taina şi apoi înălţându-se mistic să o poată revela semenilor doritori de divin, de dacoromânism, de adevăr, libertate şi frumos.

   „Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat în bibliotecă, veritabil maraton, deşi cel care aleargă, şi singur, la prima vedere este Petre Ţuţea, vorbind numai el un  ceas încheiat sau o seară. Unii, mai norocoşi, l-au ascultat luni şi ani de-a rândul, zi de zi, mai precis – noapte de noapte, siliţi la o maximă şi neslăbită încordare a minţii pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiţie şi inteligenţă iscoditoare, care este orice ceas petrecut cu Petre Ţuţea.” (Ion Coja, Petre Ţuţea, Octogenar, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion publishing-2010, p.79)

   În analiza profesorului filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu în anii cursurilor la Facultatea de Filosofie – Bucureşti, se conturează pecetea marelui gânditor geto-dac, doar asupra valorilor româneşti. „Petre Ţuţea a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post-maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni.”  (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie, în Petre Ţuţea în Conştiinţa…,op. cit., p. 532)

   Dar, Petre Ţuţea – Socratele dacoromân egalul celor trei Corifei ai înţelepciunii traco-geto-dace, Socrate, Platon şi Aristotel este Luceafărul creştin din Boteni care a strălucit prin înţelepciunea sa ortodoxă eclipsându-i pe marii filosofi din ale căror opere cita cu uşurinţă, majoritatea citindu-le în original, (nu intră în competiţie filosofii – teologi creştini ortodocşi), începând cu Lao Tseu, Confucius, Thales, Pitagora, Heraclit din Efes, Parmenide, Zenon, Protagoras, Gorgias, Diogene din Sinope, Epicur, Epictet, Plotin, Seneca, Ibn-Badja, Ibn-Haldun/ Abdurrahman Abu-Zaid, Avicenna/ Ibn-Sina/ Abu Ali, Averroes/ Ibn-Roşd, Abul-Valid Mahammed, P. Abelard, Roger Bacon, Duns Scotus, Meister Eckhart, William de Occam, M. Montaigne, Francis Bacon, Erasmus de Rotterdamus, Pico de la Mirandola, Jean Bodin, Thomas Morus, R. Descartes, B. Spinoza, N. Malebranche, W.G. Leibniz, Th. Hobbes, J. Locke, B. Pascal, G. Berkley, D. Hume, Ch. Montesquieu, D. Diderot, E.B. Condillac, Helvetius, Holbach, J.J. Rousseau, I. Kant, Art. Schopenhauer, S. Kierkegard, J.G. Fichte, F. Nietzsche, F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, Auguste Comte, K. Marx, J.P.Sartre, G. Bachelard, Sir K.R. Popper, L. Wittgenstein, J.P. Sartre, Ed. Husserl, Martin Heidegger, H. Bergson, William James, Jurgen Habermas, M. Foucaul ş.a.

   Petre Ţuţea era un Aristocrat al Cetăţii, fiindcă în Agora ei se concentra spiritul pe care gânditorul creştin îl rafina nu sub semnul filosofiei, ci sub sceptrul teologiei în care sălăşluia şi filosofia creştină, pentru „ridicarea”, înălţarea „Omului nou”, mistic, mărturisitor, din fenomenalitatea filosofiei, din labirintul metafizic, în realitatea pe care doar teologia o supune adevărului revelat, înspre întâlnirea cu Dumnezeu, căutând astfel să lămurească rostirea, grăirea românească întru frumuseţea creaţiei harice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PETRE ŢUŢEA – între Agora pământului şi Aura cerului” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost  “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul  său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa”  intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale  (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa  argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia  “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate  (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în  afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121).  Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere)  lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)” →

Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN

Petre Țuțea

(6 octombrie 1902)

Gânditor și scriitor creștin, năzuind să fie mistic absolut. Patruzeci și cinci de ani

i s-a interzis să publice, dintre aceștia treisprezece petrecându-i în închisorile

comuniste. Supranumit „Socrate al Balcanilor”, considerat de Emil Cioran:

„Un amestec de Dumnezeu și Don Quijote”, el a exercitat o puternică influență,

nemărturisită încă, asupra scriitorilor și gânditorilor care l-au cunoscut

şi frecventat. Urmează să-i apară primul volum, intitulat „Problemele”

sau „Cartea întrebărilor”, dintr-o vastă „Antropologie creștină”.

 

Așa cum Jacques Benville [corect: Bainville] a început a sa istorie a Franței: „La France fût fondée par Jules César”, am putea spune și noi că România a fost întemeiată de marele împărat roman Traian, sau, cum zice poetul Octavian Goga: „Ne tragem din neam împărătesc”.

Este foarte ușor pentru un istoric român să scrie istoria patriei sale. După părerea latiniștilor, originile sunt dominant romane; după tracologi, se pedalează pe autohtonia tracică a poporului român, peste care s-a suprapus puterea imperială romană cuceritoare. În acest context, poporul român a fost considerat de unii istorici ca o sinteză daco-romană. Dacă privim lingvistic istoria română, nu se poate vorbi de dacism conștient și nici de romanitate pură. Marele gânditor B.P. Haşdeu [corect: Hasdeu] se întreabă: „Pierit-au [corect: Perit-au] dacii?” Dată fiind strălucirea spirituală a Romei din timpul împăratului Traian, nu se poate vorbi de astfel de practici. De altfel, Cicero afirma că puterea romană este civilizatoare, nu distrugătoare. Desigur, limba română constituie un criteriu pentru a afirma natura dominant latină a poporului român. Gramatica limbii române o apropie cel mai mult de clasica latină (Alf Lombard). În ceea ce privește lexicul, tot acest mare lingvist suedez a afirmat că douăzeci la sută din fondul principal de cuvinte este de origine latină, iar șaizeci la sută e de origine franco-italiană, prin relatinizare. Restul lexicului reprezintă adaosuri slavo-germane, nesemnificative pentru identitatea limbii române. Deci, originea este dominant latină.

Nu se poate vorbi de o dată exactă a creștinării românilor, așa cum e cazul altor popoare din apropierea frontierelor sale sau chiar mai departe, ceea ce îndreptățește afirmația că românii s-au născut creștini (Procopovici, prof. univ. Cernăuți). De asemenea, Evul Mediu românesc îndreptățește istoricul acestui popor să afirme cu mândrie strălucirea politică și militară a românilor, niciodată învinși. Eugen Lovinescu, autorul „Istoriei civilizației române moderne”[,] a afirmat că două trăsături ale neamului românesc atestă strălucirea lui istorică: geniul politic și geniul militar. Oricine privește obiectiv istoria românilor nu poate contesta această constatare, fiindcă numai așa se pot explica fazele luptei sale pentru independență, suveranitate și unitate națională, cu toată ostilitatea a trei imperii vecine: otoman, rus, habsburgic. Nu e deloc o formă de orgoliu să afirmăm că inteligența românească este deschisă în toate planurile existenței materiale și spirituale. O problemă care se pune pentru poporul român ține doar de organizarea forțelor sale active. Sub acest aspect, românii au de înlăturat o serie de forme și moravuri de origine străină. În ceea ce privește Bizanțul, el a fost realizat la români nu atât prin imperfecțiunile sale răsăritene, cât prin așa[-]zisele „romanii”, cum a afirmat Nicolae Iorga, care a atribuit Romei forță creatoare de istorie. În afară de faptul că istoria românilor întărește constatarea că are geniu politic și militar, atât în Evul Mediu[,] cât și în lumea modernă. Acest lucru poate fi exemplificat: luptele și biruințele voievozilor români stau ca dovezi incontestabile în ceea ce privește Evul Mediu. Și în ceea ce privește lumea modernă se pot face aceleași constatări. În secolul trecut, în războiul dintre turci, pe de o parte și ruși și români pe de altă parte, românii au jucat un rol decisiv, Osman Pașa, generalisimul turc capitulând în fața tinerei și bravei oștiri române. După prăbușirea Rusiei Țariste în Primul Război Mondial, armata rusă, bolșevizată, își lichida ofițerii în Moldova. Conducătorii bolșevici ai acestei armate îndemnau soldații români (țărani în majoritatea lor, și în care generalul Averescu a tras în timpul răscoalei din 1907 să se răscoale și să facă la fel, începând cu regele și clasa conducătoare. Acești țărani români însă au curățat Moldova de trupele bolșevice, atestând geniul politic și militar al poporului român de care am pomenit mai înainte. Această glorioasă armată română, biruitoare la Mărășești, a făcut ordine în Europa dunăreană, întinzându-i disciplina socială și militară până la Budapesta, aflată sub Bella Khun [corect: Béla Kun].

Continue reading „Petre ȚUȚEA: GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂN” →

Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere

Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la începutul anului 1990. Pe atunci, el era redactor șef la revista Ord&Bild, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voia să dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să invite cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea numărului, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente el e farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia, dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este de fapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură, care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celor de la guvern. Revista Ord&Bild a fost întemeiată în 1892 și este cea mai veche publicație de cultură din Europa, singura care a rezistat, fără întrerupere în timpul celor două Războaie Mondiale și se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o tematică de actualitate și dă diapazonul culturii și orientării ideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formă de carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toate universitățile din lume unde se predă limba și literatura suedeză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câteva mii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste. Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuite în holul Universității. Unele articole din revistă intră în bibliografia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciun scriitor român nu mai apăruse în această revistă.

La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cine putea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era necesar să apelez la o persoană imparțială, ca nu cumva să îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea servicii reciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui din țară. M-am gândit să apelez la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem în dicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura italiană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusese director la mai multe edituri din București, apoi la centrala editurilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă din Ministerul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat cultural la ambasadele României din diferite țări și ambasador al țării noastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația lui Ceaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu furnici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupra literaturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei cârciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegerea celor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personalitate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul. I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.

Mi-a trimis ce selectase dânsul și i-am dat telefon lui Johan Öberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem traducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând. I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän și nu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoarece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa că dăruise acele tablouri pinacotecii liceului Ioniță Asan din Caracal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scriitorilor români cu fotografii după acele tablouri și cu autoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norvegian Svalbard. Să scriu câteva rânduri despre el și periplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi din albumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradus verbal și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori. A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, despre care eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere și eram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsese de îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat lui Dumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multe limbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise niciodată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entuziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-a dat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrul de referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el a așternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și mai aproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mândru că sunt român.

Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani în urmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nu cumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fost deja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat, i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-a întrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzat să îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui și articula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vorbea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față. Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbit cu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă. Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetul Gheorghe Istrate, redactor la Tribuna României, când a venit prin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un proiect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleană temându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg să renunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri de scriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce, deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o insultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însuși spunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suedezii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii au cenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu traduceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au zis că ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorire a limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hârtiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubească limba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, despre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o asemenea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.

Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii la mine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectam tăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. A urmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunice foarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Am înțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el. Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi, ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altă dată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai dus pe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitorii români. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea lui Jon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupra românilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuise un asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine că avem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și mai câte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995, iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pe când Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dinți și se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va face infarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau din priviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit peste masă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.

Continue reading „Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)

„Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici,

   prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,

   constitue înţelegerea mistică a existenţei.”

                          (NAE IONESCU)

 

 

   Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în vreme, prin vreme, deasupra vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale, clipele, zilele, anii, zorile, azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra depărtărilor inefabile unde străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului omului trebuie să fie vremea roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul său, vremea devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău frumos înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea s-a întrupat dintru plămada nemuritoarea a meleagurilor argeşene, dospită întru tărâmuri milenar-legendare, întru toate strălucirile cereşti ale creaţiei harice, precum şi întru toate menirile pământeşti carpatin-universale, consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său creştin ortodox, ca una dintre cele mai emblematice figuri ale gândirii serafice, ca unul dintre cele mai puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca unul dintre cele mai proeminente simboluri ale memoriei seculare a dacoromânilor.

   PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american (am avut bucuria neştearsă de a-l cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o cultică Crestomaţie – un Mănunchi de eseuri, evocări şi articole elaborate de unele dintre cele mai alese personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care l-au cunoscut şi iubit pe Profetul argeşean,  îl zugrăveşte ca pe valahul care „era de o inteligenţă orală proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după iniţierea sa în Tratatul de antropologie creştină, vol. I, al celui care era supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate al României”, că geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)

   Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii stelare, clipele gândului alb, curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din argintul harului, împrăştie peste aria timpului nostru albastru, lumina divină a cuvântului dătător de viaţă, răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă, a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor miraculoase, surprinzând angelic bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce oglindeşte şi fiinţează natura, astfel încât în lămurirea ei sibilică, vestalică se pogoară sublima privire a lui Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii Omului, timpul creştinului ortodox, a Valahului prin excelenţă, tăcerea, acea Mare Tăcere, ce grăieşte necontenit mărgăritarele – cuvinte ca pe o simfonie dăinuitoare de limpezime, ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de privighetoare sau ca pe o încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se reaşează şi se îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu setea timpului fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine nemărginirea înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în cultura creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente, devenite monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre marii artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului, precumpănitor interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia omului creştin cu sinele său, cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se, redescoperindu-se, reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi Iubire.

  

   În răstimpul curgerii timpului prin vremea dăinuirii noastre toate încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa trebuie călăuzite înspre căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca înţelegere, întâi spre cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire, mai apoi ca iubire, întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan metafizic, mai apoi în extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de fiinţă umană temporală în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel că înţelegerea devine convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi spaţiul.

   Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi provocator, răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai emerite şi erudite opere cu caracter spiritual religios, care se alătură cu cinste capodoperelor filosofice ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor teologice ale sfinţilor Theotim I Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa Grigore cel Mare, Bernard de Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Iustin Martirul şi Filosoful, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor lui Kant, Hegel, Heidegger, tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios Ballanos, Vladimir Lossky, Christos Yannaras, Olivier Clement, scrierilor filocalico-sofianice ale sfinţilor Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul, Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, sau cele mistico-profetice ale lui Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu, Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Mircea Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia – Zorica Laţcu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Sofian Boghiu, Artur Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.

   Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă, precum Yannras şi Schmemann, arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de focul apus, de jeratecul mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene, consideră creştinismul ca o „nereligie”, dar care a adus tuturor religiilor Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc prin HRISTOS şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană şi aprigă persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA RELIGIE VIE – DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.

   Dacă, în general marii teologi sunt oamenii împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox desăvârşit!

 

   „SOCRATE al DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism – creştin cu fruntea înaltă, semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură serafică de profet, cu intuiţie de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic – ascetic, cu porfira demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia cavalerismului peste suveranitatea spiritului vremii sale şi după.

 

   După 13 ani şi jumătate a frecventării „cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile sistemului totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate, rafinată, subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre Ţuţea a devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l din impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice, transcendându-l deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică într-o mistică a chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios – spirituale. Din universul celular – penitenciar el a făcut Capelă strălucirii sufletului său, adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor săi. A pătimit pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia cerească a speciei umane şi funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi – e pozitivă, că fără el nu am înţelege nici geniul, nici normalitatea.” (Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu…, p. 159)

 

   În afară de sine, omul, creştinul se luptă, se înfruntă, se confruntă cu timpul şi spaţiul, derulând legăturile de cauzalitate răsfrânte asupra tuturor faptelor sale, analizând toate efectele ce se imprimă vieţii sale, cele asupra vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale a luminii Adevărului, observând în acelaşi fel şi pe cele asupra naturii înconjurătoare de care suntem indisolubil legaţi prin timp şi spaţiu, prin legile ei naturale întocmite de Dumnezeu – Atotcreatorul, dar şi răul celor răi, al  ateilor şi al creştinilor deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se apocaliptic asupra Binelui.

   Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă, Teologul fascinant al Agorei creştin – ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat programat prin prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a comunismului, alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai României, Eroi şi Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn, geniu, creştin, erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt, plin de onoare, profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.

   În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca o cupolă serafică de Sus, din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin, legăturile fireşti şi suprafireşti, precum natura, arta, şcoala, educaţia, istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi iubirea sa în toată durata existenţială a lumii imanente.

   Ţăranul pune o singură întrebare naturii: Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine sunt eu?

   Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!

 

   Artistul zugrăveşte o fascinantă întrebare magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta desăvârşită, pentru a mă înălţa privirii tale de extaz?

   De la sublimul Creaţiei divine, Poemul Frumuseţii absolute a lui Dumnezeu!

   Învăţătorul adresează o întrebare smerită şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu ce trebuie să te învăţ eu?

   Învaţă!

   Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac eu, ca tu să mă educi pe mine?

   Educă-te!

 

   Istoricul are şi el o sinceră întrebare către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu cine este Neamul meu? Cine este Lumea înconjurătoare?

   Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie să-ţi cunoşti Neamul pentru a cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru a-ţi cunoaşte Neamul!

   Filologul se adresează Limbii sale Literare: Limbă, de unde vine graiul tău dulce, suav, înmiresmat că să ştiu cum să te cânt mai duios, mai frumos, mai divin?

   Din inima mare cât iubirea şi din sufletul frumos cât cerul al dacoromânului!

 

   Filosoful creştin prins în labirintul cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe mine?

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a IV-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA (partea a II-a)

„Se-aşterne colb uitarea peste toate;

   Doar două-n veci de veci sînt neschimbate:

   Slăvita-n veacuri vitejească faptă

   Şi-fără moarte-vorba înţeleaptă,

   Căci vorba de-nţelept şi fapta bună

   Înfruntă şi viforniţi şi furtună.”

                      (FIRDOUSI)

 

   Gânditorii creştini ortodocşi dacoromâni, poeţi, filosofi ori teologi au marele merit de a întrupa în Filosofia lor sensul adânc al Ortodoxiei în plenitudinea Adevărului trăit ca Libertate, ambele nemărginiri sălăşluind întru Frumuseţea şi Iubirea cerească.

   Trebuie să trăieşti profund pentru a-L sluji pe Dumnezeu cu toată Frumuseţea pe care El a creat-o în lume, frumuseţe în care să se reflecte adânc şi virtuţile Neamului.

   Când mai ai însă şi privilegiul divin hărăzit de Dumnezeu să suferi pentru El, pentru Cer şi pentru Neam, în al cărui chip se oglindeşte Voia lui Hristos şi Dragostea Maicii Domnului-Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina, cum a fost cazul zecilor de mii de Eroi, de Mistici, de Mucenici, de  Mărturisitori, de Aleşi, între care şi Socratele ROMÂN PETRE ŢUŢEA, atunci Dumnezeu revarsă toate darurile împreună cu îmbrăţişarea Dragostei Sale pentru acel Fiu căruia îi călăuzeşte şi îi pregăteşte viitoarea fericire.

   Temniţa regimului samavolnic ateo-comunist pentru foarte mulţi, dar mai ales pentru Petre Ţuţea, a devenit cea mai înaltă Academie, unde cultura, filosofia, spiritualitatea creştin-ortodoxă, poezia, liturghia, eroismul, pedagogia, martiriul, geniul, profetismul, filocalia, mistica, sofianismul s-au întâlnit cu sublimul Inefabil.

   Celula s-a transformat în Chilie, în Aulă, în Amvon, în Altar de înălţare serafică.

   Miracolul retoricii Gânditorului Petre Ţuţea a îmbrăcat creştinismul său cu o uimitoare şi ameţitoare elocinţă în brocartul paideic, raportându-se permanent şi fundamental la esenţă, la broderia filocalică, care a urcat sclipitoarea natură stilistică la modelul apologetic pe o înaltă culme astrală al cărei fenomen era el.

   Dacă în Filosofie l-a întrecut pe anticul Socrate, în Teologie s-a apropiat de PAVEL.

   „Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o evlavie deosebită, Ţuţea era un convertit, un trecut de la ceva la altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniştit… Ţuţea îşi făcea din viaţa lui o permanentă exemplificare; fără pudori inutile sau discreţii stupide, el se livra celuilalt cu o ingenuitate umilitoare.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti-2015, p. 10-11)

   „Convertirea” la Petre Ţuţea a însemnat de fapt saltul de la Ucenic la Apostol, adică nu doar cel care-L urmează, ci cel care-L iubeşte jertfindu-se martiric pentru El.

   Petre Ţuţea a trecut prin focul persecuţiilor, prin potopul prigoanelor, intrând în Calvarul închisorilor diabolice ca o „figură eroică”, dar a ieşit şi a rămas un legendar.

   „Neliniştea” Filosofului Petre Ţuţea era urcuşul iluminării sale de la metafizic la mistic, aşa cum marii asceţi şi pustnici ortodocşi daci devin „Nebuni” întru Hristos.

   Pentru această grandioasă lucrare Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se menţină pe o tendinţă a Căii simple care ajunge la esenţial, edificând continuu adâncimea trăirii sale şi atitudinea către suprem, către absolut, către veşnicie.

   Ortodoxia înseamnă deopotrivă: dreapta slăvire şi dreapta slujire a lui Dumnezeu.

   „Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că, pentru Ortodoxie, e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului pentru noi este foarte scump.” (Monah Savatie (Baştovoi)/ Nicolae Balotă/ Diacon Andrei Kuraev/ Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru Postmodernişti în întrebări şi răspunsuri. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 18)

   Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit Apostolilor Săi şi Ucenicilor lor de-apururea: Filosofii, Poeţii, Prozatorii, Pedagogii, Artiştii şi Teologii frumuseţea dreptei slăviri şi slujiri, adică Ortodoxia, cea care poartă în sânul ei matern: cucernicul, cuviosul, eroul, pedagogul, geniul, conducătorul, martirul, mărturisitorul şi sfântul.

   „Scara valorilor umane, construită de Filosoful nostru conţine următoarele trepte:

sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit-dincolo de aceştia situîndu-se infractorul.” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas-1993, p. 79)

   Menirea geniilor, a profeţilor, a pedagogilor, a conducătorilor, a filosofilor şi a teologilor creştini ortodocşi este de a călăuzi permanent rămânerea Neamului, a poporului dacoromân întru dreapta slăvire-slujire, pentru a păstra pur şi pururea firea acestei mari Naţiuni dacoromâne creştin-ortodoxe atât de alese.

  A fi dacoromân este pur şi simplu o menire naturală, firească, ontologică!

  A fi dacoromân naţionalist creştin se situează de-asupra firescului în Elita Ortodoxiei care, se impune prin pedagogie creştină, vocaţie jertfelnică şi misiune hristică!

  „Sînt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de profesie român.” (321…, p. 76)

 

   Fiind pururea în comuniune cu Adevărul, trăind în mirajul azurului Libertăţii şi în mariajul Iubirii, Gânditorul creştin ortodox dacoromân atinge marea revelaţie a Ortodoxiei, precum marele teolog-filosof Rafail Noica când a redescoperit Biserica Străbună, cea a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om.” (Celălalt NOICA, Mărturii ale monahului RAFAIL NOICA însoţite de cîteva cuvinte de folos ale PĂRINTELUI SIMEON. Ed. Anastasia-2004, p. 25)

   Aşadar, esenţa Ortodoxiei este supra firea nobilă a dacoromânului, hărăzirea divină dată lui pururea, adică însăşi raţiunea sa de a fi nemuritor.

   Imensitatea acestei trăiri se simte ca o devenire miraculoasă, ca o renaştere întru spiritul religios, pur, simplu, filocalic, sofianic, dumnezeesc, mântuitor.

   „Socrate lega mîntuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un privilegiu filosofic al iniţiaţilor. În cetatea grecească iniţierea cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi revelaţie aici şi, situînd adevărul dincolo, a suportat senin momentul morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni iniţiatice.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 34)

   Trăirea filocalică a Gânditorul creştin ortodox dacoromân-Gânditorul profund prin excelenţă sau Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice: poetul, filosoful, teologul constitue un factor de unitate integru, un  sens adevărat al spiritului în forma cea mai înaltă a ecumenicităţii dumnezeeşti ca: „unitate în diversitate”.

   Prin urmare, în Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice, Poetul, Filosoful ori Teologul deplin se întrupează o întreită conştiinţă: filocalică, sofianică şi euharistică în care fiinţează Cuvântul Vieţii în pământul imanent şi cerul transcendent.

   Cu admiraţie pentru marele PAVEL cu tot Cerul său epistolar pentru Adevăr, Petre Ţuţea conchide: „Eu leg adevărul de prezenţa a două lumi ale Sfîntului Apostol Pavel: <<Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sînt trecătoare, ci dintre aceia care cred în cele ce nu se văd, căci sînt veşnice.>> Aici Pavel se întîlneşte cu entropia fizicii moderne. Căci entropia duce la sfîrşitul universului, la Judecata de Apoi, după proverbul acela <<Dies irae, dies illa, solvet saeculum în favilla.>> Mă rog, vezi cum merg sfinţii alături cu ştiinţa?”(Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia-1992, p. 47)

   Pentru a se ajunge însă la Cuvântul Vieţii trebuie să se parcurgă Calea mântuirii care suie dealul Golgotei, cu Crucea martiriului, adică Suferinţa împlinită ca Iubire.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este pur şi simplu o provocare şi o invitaţie a Iubirii.

   Între Suferinţă şi Iubire stă Scara Misticului, sprijinită de pământ şi rezemată de cer.

   „Misticul. La acest nivel teologic, se poate vorbi de Real, de Dumnezeu ca adevăr unic, ca unitate reală a tuturor unităţilor, care izvorăsc din El şi sînt cuprinse extramundan de El.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu…, p. 124)

 

   Iubirea este dragostea de Dumnezeu: de Atotcreatorul, de Mântuitorul Hristos, de Mângâietorul-Duhul Sfânt-Înţelepciunea absolută.

   Aşadar, Iubirea este dragostea de Înţelepciune, ceea ce în termenul protodac înseamnă FILOSOFIE. Dacă Dumnezeu este IUBIRE şi ESTE!, înseamnă că DUMNEZEU ESTE FILOSOFIA DRAGOSTEI ABSOLUTE!

   „DUMNEZEU ESTE IUBIRE!” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan I,4, v.8)

   Întru IUBIRE, Dumnezeu ne-a dat trăirea frumuseţii Dragostei Sale, întru sinele nostru, întru aproapele ca vocaţie, misiune, slujire hristică, slăvire ca trăire a sacrului.

   Trăirea sacrului se atinge prin întoarcerea în sine ca însigurare şi comuniune totodată, prin înnoirea minţii ca purificare prin Sofia cerească, Înţelepciunea ca recucerire a harului prin darul identităţii vieţii misticului cu Dumnezeu, Theosis.

    „Theosisul este suirea crucială în Hristos, suire Taborică.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor/ Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, Bucureşti-1999, p. 208)

   În IUBIRE se cuprind totul şi toate: Viaţa şi Creaţia în Ortodoxie, în dreapta fire.

   Căderea din Ortodoxie, din Adevăr, din inimă înseamnă însăşi căderea din fire.

   Fiinţirea în Ortodoxie înseamnă simţire şi sfinţire. Căderea înseamnă smintire.

   Iubirea ne converteşte la Adevărul care ni se dezvăluie când în inimă pătrunde Lumina Cuvântului, adică Iubirea dumnezeiască a Logosului dătător de Viaţă.

   Atunci are loc conversaţia lui Dumnezeu cu inima celui primenit care-L primeşte.

   Atunci are loc comuniunea cerească. Inima este cerul Omului creştin ortodox.

   Atunci are loc chemarea Omului întru dreapta credinţă a Evangheliei lui Hristos.

   Atunci are loc alegerea Omului întru slăvire şi slujire mai presus de fire a Domnului.

   Atunci are loc suişul mistic al dragostei sale întru Dumnezeu-Iubirea absolută.

   Atunci are loc pogorârea harului asupra creaţiei sale, care-l reînnoieşte spiritual.

   Atunci are loc Imnul purtării Crucii pentru Învierea sa întru Învierea Neamului.

   Atunci are loc aşezarea Omului întru splendoarea frumuseţii sale divin-ortodoxe.

   Frumosul este o Floare a spiritului religios înflorit în corola inimii peste care se pogoară roua harului, astfel ca Omul să poată trăi doar întru aura Frumosului.

   Vasile Conta, chiar dacă s-a depărtat foarte mult de religiozitatea sa, adică de dumnezeirea Domnuui, atribuia Frumosului imanent caracterul de veşnicie. „Cînd zic frumosul nesfîrşit, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în cantitate toate frumuseţile imaginabile, iar pe de altă parte concep că fiecare frumuseţe sfîrşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfîrşită.” (Vasile Conta, Teoria Fatalismului. Teoria Ondulaţiei Universale. Ed. Junimea, Iaşi-1995, p. 67)

   Frumosul se situează deasupra cantităţii, materialităţii şi oricărei rare calităţi.

   Frumuseţea este magnetismul întregului imanent-transcendent al Frumosului.

   Frumuseţea este aici şi pretutindenea unde Frumosul religios trăieşte necuprins.

   Chipul Frumosului ca splendoare a sensibilităţii, a uimirii celeste, a înfiorării divine a sălăşluit prin toate conştiinţele frumoase ale gândirii celei mai curate şi mai elevate.

   Gândul frumos înmugureşte în Cuvântul frumos pârguit într-o faptă frumoasă.

   O viaţă aleasă întru frumos converteşte o trăire frumoasă într-o frumuseţe angelică.

   Convins că „nu se poate trăi fără frumos”, marele scriitor creştin-ortodox Dostoievski, el însuşi un chip aureolat de frumuseţe conchide într-un anume context:

   „Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau…, Rafael sau… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruşi poate trăi prea bine, fără ştiinţă poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.” (Feodor Mihailovici Dostoievski, Demoni, apud Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti-1998, p. 325)

   Toţi marii gânditori ai Frumosului ca esenţă divină ori ca natură a Creaţiei, din toate timpurile, neputând să-l înţeleagă, neputând să-l perceapă în sine, neputând să-l privească în apoteoza sa, l-au trăit în menirea simţirii sufletului frumos al fiecăruia.

   „Sufletul se distinge de cuvântul spirit, enunţa înţeleptul nostru Petre Ţuţea:

  1. Prin aceea că el conţine ideea unei substanţe individuale;
  2. Că este mai comprehensiv, cuvîntul spirit aplicîndu-se mai ales la operaţiile intelectuale. El se opune deopotrivă celui în problema de a şti dacă sufletul nostru <<e mai mare decît eul nostru>>, adică dacă existenţa noastră psihică e mai bogată în conţinut decît ceea ce avem în conştiinţă.” (Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină 2 Sistemele sau Cartea Întregurilor Logice. Ed. Timpul, Iaşi-1993, p. 156)

   Soarele cu aura sa de mare Astru înfrumuseţează lumina cuvântului nostru, dar şi Luna în smerenia ei, dă cele mai frumoase fioruri ce ne copleşesc mirarea suavă.

   Trăirea Frumosului în frumos provoacă o mutaţie adevărată a conştiinţei estetice.

   În conştiinţa curată a Gânditorului pur, a Filosofului ori Teologului creştin ortodox purtat în mrejele Frumosului, se văd dârele paşilor aurii ai Străbunilor ancestrali.

   În Prologul vieţii creştin-ortodoxe, în Epistola cunoaşterii spiritual-religioase, în Evanghelia iubirii-Hristice, Filosoful creştin ortodox dacoromân se naşte, se renaşte, se fiinţează, se dictează, se corectează, se întrupează, se crucifică, se înviază.

   În Altarul creaţiei sale Gânditorul creştin-ortodox dacoromân prefaţează într-o viziune socratică slava terestră sub toate auspiciile, dar îşi nuanţează comuniunea întru aura Absolutului sub sceptrul treimic al Adevărului, Binelui şi Frumosului.

  În această metropolă a Filosofiei nuanţelor, cromatica spiritului se diversifică, se amplifică, se simplifică, se cuantifică, astfel încât Mitul să revină firii omului, iar Omul pur creştin să trăiască saltul din imanent în transcedent ca minuni ale suprafirescului: eroul, pedagogul, conducătorul, geniul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul, virtuţi care stabilesc totodată şi calitatea vieţii în plan social, economic, spiritual şi politic a Naţiunii în Calea ei spre Transcendent, pe Drumul Destinului ei.

   Niciodată, în nici o împrejurare politică, diplomatică, economică, diplomaţia internă  nu trebuie să frângă Destinul spiritual-religios al Neamului care, va înfrânge poate iremediabil Calea Destinului său hărăzit proniator de Dumnezeu.

   Marii Filosofi, marii Teologi creştini ortodocşi dacoromâni nu au ca preocupare de căpătâi doar spiritualitatea-religioasă a Neamului, ci şi natura economico-socio-culturală şi mai ales factorul politic care, dacă nu este în slujba Naţiunii sale, devine în stat duşmanul de moarte al naţiei, fiindcă vine chiar din sânul Naţiunii propriu-zise.

   În celebrul cotidian Cuvântul, filosoful creştin ortodox Nae Ionescu a publicat la 17 Martie 1938, articolul „Drumurile politicei noastre”, teză abordată şi de istoricul Gheorghe Brătianu în ziarul Timpul, în care subliniază: „Drumurile politicei noastre nu pornesc numai de la Giurgiu şi Bazargic în jos, prelungire a presiunii ce am primit de aiurea. Ele se îndreaptă în ceasul acesta spre Varşovia şi spre Belgrad, spre Praga ca şi spre Ankara, Atena sau Sofia, în grija comună de a păzi pacea, a noastră şi a tuturor, fără a provoca şi fără a abdica… Atunci când unele din marile puteri apusene şi meridionale par a fi preocupate mai mult de probleme coloniale, aceste state (ale noastre n.red.), al căror destin istoric e de a-şi menţine independenţa între marile imperialisme, de a ridica o barieră războaielor de ideologie, trebuie să-şi afirme şi să-şi întărească legăturile de solidaritate pe toate tărâmurile… De aceea, Blocul statelor de la Baltica la Marea Neagră, la Adriatica şi Egee, care reprezintă în ordinea demografică populaţia în creştere, naţiunile în plină expansiune de vitalitate ale continetului nostru. Acest bloc este mai mult decât oricând o necesitate a păcii generale.” (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc. Ed. Vremea, Bucureşti-2011, p. 121-122)

   Prin alt articol Drumurile destinului românesc, filosoful şi analistul politic-creştin Nae Ionescu se confruntă şi înfruntă cu marelui istoric-politician Gheorghe Brătianu.

   „Va să zică: toate statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră, Adriatica şi Marea Egee, plus Cehoslovacia, trebuie să constitue un bloc; pentru a-şi menţine independenţa, pentru a ridica o barieră războaielor ideologice, pentru a apăra pacea.

   La aceasta răspundem:

1)Nu noi vom combate ideea unei legături de la Baltica la Marea Egee; dar ne e străină, şi va rămâne aşa, propunerea blocului de care vorbeşte d. Gheorghe Brătianu. Nu numai că un asemenea bloc ni se pare nerealizabil. Ci, mai mult, pentru că abia realizarea lui începe să însemneze pentru noi o mare primejdie. În adevăr: noi suntem, aşa cum o spune de altfel şi d. Gheorghe Brătianu, o ţară care, în ordinea demografică, are o populaţie în creştere. Dacă la această creştere se adaugă o dinamizare spirituală-şi nu vedem de ce o asemenea operaţie ar întârzia-atunci naţia noastră va trebui să înceteze de a fi obiect de istorie, devenind, dimpotrivă, subiect.

Că situaţia noastră, între <<marile imperialisme>> este dificilă? E un fel de a vedea; care poate fi justificat ca o metodă, atunci când el e adoptat de un om de stat în funcţiune; dar care trebuie categoric condamnat-ca instaurând o mentalitate pasivă-atunci când gândim şi vorbim cu ochii la destinul naţiei noastre. Evident, situaţia noastră este dificilă astăzi; dar ce ne obligă să credem că ea va continua să fie la fel mâine? Iar dacă vom face-o, în ce ipostază ne vor găsi schimbări favorabile nouă, dacă noi nu vom creşte în sufletele alor noştri ideea unei misiuni istorice a neamului românesc? Şi mai apoi, de unde să luăm noi puterea de a trăi şi de a lupta, dacă nu avem convingerea că suntem, cum se zice cu un termen impropriu, creatori de istorie?

   Noi avem, deci, o misiune pentru care trebuie să ne pregătim. Cum? Prin blocul propus de d. Brătianu? Nu o putem crede. Căci blocul acesta nu ar avea de scop decât să înţepenească lucrurile în situaţia de azi-care s-ar putea (principial cel puţin) să fie şi anormală-oprind crearea albiei lor fireşti.

2)Pentru un motiv analog, nu putem subscrie la recomandaţia d-lui Gheorghe Brătianu de a „ridica bariere războaielor de ideologii”. Pentru că, după convingerea noastră, nu e vorba aci de „ideologii”-pe care şi formula comunistă şi cea fascistă le ignoră-ci de forma de viaţă care îşi caută formula ei de echilibru.

     Se va înţelege, deci, de ce-de la o vreme-drumurile noastre se despart de cele ale d-lui Gheorghe Brătianu.”, (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc…, p.122-123,   Cuvântul, 20 Martie 1938)

   -Ce păcat că Astăzi trăim aceeaşi Dramă de acum 80 de ani! Poate chiar la o dimensiune mult mai mare ca gravitate, ca tragedie pe termen lung!

   -Ce păcat că Patria noastră nu mai este a lui Dumnezeu, nici a Maicii Domnului Grădină, nici a Străbunilor, nici a Strămoşilor, nici a marilor Voievozi, nici a iluştrilor Vlădici, nici a bravilor Comandanţi, nici a Martirilor, nici a Mărturisitorilor, nici a Ţăranilor care s-au jertfit de-apururi pentru Dumnezeu, Ţară şi Neam, nici a celor puţini care am mai rămas ca veghe, ca atitudine, ca luptă spirituală naţionalist creştină!

   -Ce păcat că avem conducători trădători, custode regal fals, ierarhi eclesiali- baroni trădători, politicieni trădători, parlamentari interni şi europeni trădători!

   -Ce păcat că  suntem  Grânarul Europei fără  a ni se recunoaște că suntem Moşia bunilor gospodari!

   -Ce păcat că avem mulţi, prea mulţi Trădători interni, care-i depăşesc numeric pe vrăjmaşii seculari şi pe cei recenţi atât de prea democraţi din afară!!!

    Prea mare Păcat!

   -Cum să mai rămânem atunci, Astăzi, ori Mâine creatori de istorie care să merităm prinosul înțelepciunii celor trecuți prin iadul temnițelor totalitare ?!

   -Cum să mai avem o misiune fundamentală, esenţială de îndeplinit dacă nu înțelegem să apărăm moștenirea respectului față de Neamul nostru?!

   -Cum să ne regăsim forma de viaţă cu formula ei de echilibru, de armonie harică?!

   -Cum să mai rămânem dacoromâni creştini ortodocşi, dacă nu mai suntem nici naţionalişti, nici români, nici creştini, nici oameni ci doar indivizi?!

   + Sfinţii Ierarhi Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei şi Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Mărturisitor Lazăr Zugravul

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

19 noiembrie, 2018

 

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

 

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

   „Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

   „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale  pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

   „De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

   „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

   „Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

 

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

   „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

   „Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

  „Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

  „Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

   „Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

   „Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

 Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat  întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

   „Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66) 

 

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea  lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

      Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

      Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

      Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

      Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

      Safirele Azurului Octombrie:

   1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

Radu-George SERAFIM: Năismul-Metafizica sau trăirism? – Nae Ionescu

„Nae Ionescu e singurul filosof român: singurul care are acces fără nelinişte la transcendent. El ancorează nu în imanenţă, ci în transcendenţă.”

         „Nici el nu era un mare împlinit. Ştia să sufere pentru adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinţa este calea regală a mîntuirii… Antropocentrismul este viciul ei esenţial.

         Nae Ionescu era teocentric perfect, adică spunea cam aşa: fac cu umilinţă tot ceea ce fac la nivelul meu, având perpetuu supraordonarea Divinităţii şi limitarea mea, din raţiuni transcendente, în timp şi în spaţiu…”

                                                                                                Petre Ţuţea

       Poate că niciuna dintre personalităţile intrebelice nu şi-a pus o atât de puternică amprentă asupra epocii sale cum a făcut-o Nae Ionescu.

       Admirat de unii, adulat chiar, contestat de alţii, mult mai puţin, e adevărat, Nae Ionescu se constituie însă într-o vecinătate sine qua non pentru ceea ce a însemnat şi avea să însemne nu numai metafizica românească, cât filosofia naţionalistă în ansamblul ei, aşa cum a evoluat ea, după sfârşitul Primului Război Mondial.

       În mod paradoxal, Iorga, Pârvan, Conta, chiar Motru nu au avut laolalată mai puţini discipoli decât Nae Ionescu, chiar dacă în timp  unii dintre aceştia s-au desprins, s-au depărtat sau, mai mult, s-au delimitat de „năism”.

       Termenul acesta, întîlnit în unele publicaţii ale vremii, ca şi trăirismul, de altfel, spune mult. S-ar putea crede că personalitatea filosofului a fost idealizată cumva, mai ales după moartea sa, la sfârşitul anilor ’30 până în anii ’47. Nu credem.

       Mai degrabă, putem afirma însă că percepţia profesorului de logică, de metafizică, de filosofie a religiilor a fost aproape la  unison receptată şi sedimentată ca atare.

       Nae Ionescu a fost şi în timpul vieţii sale, şi ulterior un reper, o vecinătate, iar avatarurile individului, ale personalităţii ca atare, practic, nu au suscitat vreun interes pentru cei care-i ascultaseră cursurile sau îi citeau articolele.

       Vom aduce ca argument mărturisirea lui Constantin Noica, vizându-l, în principal, pe Mircea Vulcănescu60, însă spunând totodată multe şi despre Nae Ionescu. Noica afirmă că Vulcănescu ar fi  „ scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire.”

       Un portret similar, accentuând însă datele fizice ale filosofului, găsim la Petru Dumitriu61: „În două rânduri, veni în ţară şi ascultă câteva lecţii ale ilustrului profesor, titularul catedrei de metafizică la Universitatea din Bucureşti. Ultima oară se duse să i se prezinte după curs şi să-l întrebe ceva fără importanţă deosebită. Lucrul se petrecea în odăiţa cu pereţi cenuşii, cu geamuri murdare, cu mobile vopsite cafeniu şi cioplite de mii de bricege, dindărătul amfiteatrului „Odobescu”. Profesorul răspunsese repede, fără să-i dea mare atenţie, cînd deodată se-ntoarse la el şi-l fixă cu ochii săi verzi-gălbui sub sprîncenele stufoase şi arcuite ca ale diavolului Mephistopheles; era cărunt de tot, aproape alb, dar cu faţa negricioasă, de fecior, nepot sau strănepot de ţigan rob boieresc; sprîncenele circonflexe, diavoleşti şi ochii decoloraţi, aproape albi (unul bătea mai mult în verde, celălalt mai mult în galben) erau ca ale unei feţe cioplite în lemn, ale unui chip de idol în ale cărui orbite s-au încastrat două bucăţi de jad, sau de opal şi o agată. Era o figură de neuitat, după cum de neuitat îi era şi vocea ironică şi prestanţa, eleganţa hainelor şi aerul de stăpînitor al sălii, al ideilor şi al oricăror lucruri pe care şi-ar fi pus vreodată în gînd să le stăpînească, aer pe care-l avea comun cu marii prestidigitatori şi şarlatani din toate vremurile…

       Continue reading „Radu-George SERAFIM: Năismul-Metafizica sau trăirism? – Nae Ionescu” →

Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu

A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea e o categorie dizolbantă. Însă la Dumnezeu n-ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu înţeles.”

                                                                                               Petre Ţuţea

      Amintind locul şi vremea, aşadar două dintre dimensiunile esenţiale ale gândirii filosofice, să facem însă şi cuvenita menţiune a esenţei trinitare, caracterizându-l pe Mircea Vulcănescu.

„…în răscrucea cenuşie,

Unii spun că morţii-nvie

Şi fac noaptea cărdăşie

Cu drumeţii ce-ntârzie,

De-o veni, ce o să fie,

Urâtu n-o să ne-mbie

Trei…”112

       O veni să fie şi răscrucea ce pare a indica unul din vârfurile unui triunghi, a unui „trei”. Ce va fi oare acea răscruce, acel vârf de triunghi? Adevărul? Sau o „îmbiere” amăgitoare desigur a „urâtului”?

       Destin delimitat de tragismul unei nedreptăţi la dimensiuni naţionale, asumate şi personal (cu o exemplară nobleţe de sorginte creştină), Mircea Vulcănescu a devenit un simbol moral indiscutabil, mult mai cunoscut decât gânditorul, pe care unii îl consideră, alături de „reprezentanţii de frunte” ai „tinerei generaţii” interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian”113, o personalitate formată „la şcoala lui Dimitrie Gusti şi la cea a lui Nae Ionescu”114.

       Ne permitem de la început apreciereea că o astfel de încadrare porneşte de la aspectul exterior al gândirii filosofului. În fapt, sedimentele unui sistem pe care doar vrăjmăşiile şi vicisitudinile epocii în care a trăit Mircea Vulcănescu nu l-au lăsat să se edifice.

       Conferinţe, articole adunate în câte o broşură sub presiunea grabei editorului, fişe sau schiţe pentru o operă ce n-a fost să fie: toate acestea,desigur,seamănă cu… ceea ce ne-a rămas de la Nae Ionescu, ba chiar şi de la Nichifor Crainic sau Constantin Rădulescu-Motru, însă la o examinare mai atentă se dovedesc a fi net diferite… altfel.

     Că este aşa, ne-o dovedesc cu prisosinţă textele sale, aşa cum apar ele, în cele trei volume apărute sub îngrijirea lui Marin Diaconu şi a lui Zaharia Balica115, însemănate fişelor pregătitoare ale unei conferinţe, curs sau articol, uneori acestea din urmă mult mai… substanţiale în ceea ce priveşte gândirea filosofului, afirmat ca personalitate reprezentativă într-un mod aparte, încă de la vârste fragede116. Poate că în acest context ar trebui să ne oprim asupra tezei sale de licenţă, „Individ şi societate în sociologia contemporană”, teză care justifică apropierea ulterioară a filosofului de Gusti, cum se va vedea, şi de cercul lui Jacques Maritain, despre care acelaşi autor al prefaţei volumelor amintite scrie că „îl va influenţa în unele din scrierile sale”117.

       Cu tot respectul cuvenit, ne permitem afirmaţia că amprenta personalismului este cu mult mai amplă decât lasă M.Diaconu a se înţelege prin afirmaţia respectivă. Mai mult, ar fi interesant de făcut o paralelă între cei doi gânditori, cărora le găsim multe preocupări comune, chiar dacă ele au soluţii diferite, şi m-aş referi aici la perioada americană a lui Maritain, dar şi la cea în care Vulcănescu a activat în diverse funcţii administrative. Regăsim şi la unul, şi la celelălalt, probleme cu care s-a confruntat întreaga societate în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi chiar în timpul acestuia, dar şi aceeaşi raportare la credinţă, trăită, asimilată ca mod de a fi, ca soluţie pentru înţelegerea întregii game de elemente ale existenţei.

       Considerăm justă periodizarea pe care M.Diaconu o face în legătură cu activitatea lui Vulcănescu, începând cu „noile împrejurări ale anilor ’20, când idealul naţional fusesese realizat şi reformele social-economice considerate încheiate, iar pentru intelectualii români trecea pe prim-plan „idealul cultural”, diverse grupări instituţionalizate („Ideea europeană”, Societatea Română de Filosofie, Institutul Social Român, Societatea de estetică ş.a) contribuie la o mai intensă culturalizare a publicului românesc, al cărui număr creşte considerabil şi care el însuşi s-a dovedit mai receptiv la diversele manifestări. Se cuvine totodată a evidenţia efervescenţa vieţii spirituale, cu cele mai diverse şi diferite orientări culturale, ideologice, aflate în dialog şi în tensiune, o înteagă dialectică, chiar, cu treceri de la o poziţie la alta, cum putem azi descifra şi o anume confuzie în ideile unor gânditori, dar, oricum, nu erau posibile indiferenţa, detaşarea sau ignorarea”118, însă, dincolo de argumente (să le spunem nu cantitative), ne e greu să urmăm o asemenea formulă.

       Subscriem însă la opinia lui Vasile Vetişanu, care afirmă: „Gândirea lui Mircea Vulcănescu n-a evoluat uniform şi nici n-a fost supusă unui singur mod de înţelegere, ci a intrat în sinuoase contradicţii, care izvorau dintr-un puternic sentiment al căutării, nefiind lipsită, la capătul tuturor eforturilor sale, de incertitudini şi de concluzii tranzitorii, de la un domeniu la altul”119.

       Şi fiindcă am pornit pe această pantă a citatelor, iată ce spunea Constantin Noica despre Mircea Vulcănescu: „…am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele, doar presimţite, altele, născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Giucciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.”120

       Aprecierea este cu atât mai semnificativă, cu cât, în perioada respectivă, funcţiona ca o… lege organică aproape conflictul dintre generaţii, mergând până la fenomene similare iconoclasmului121, şi aceasta „pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el oricăruia”122.

       Portretul pe care i-l face lui Vulcănescu Constantin Noica se dovedeşte a fi unul obiectiv şi chiar este, într-o mare măsură, ca atare. Noica nu face economie de epitete şi nici de paradoxuri. „Titanism blajin”123, „un fel de dans al spiritului”124, „spirit scolastic bun”… „în omul acesta al marii dezordini”125, explicate prin faptul că „nu stătea sub blestemul unei idei creatoare, sub îngustimea ei”126.

       Iată, succint, datele unui portret pe care filosoful de la Păltiniş avea să-l verniseze, nu să-l retuşeze ulterior trecerii la cele veşnice a lui Vulcănescu, dându-i de fapt strălucirea, nu aparentă, ci interioară: „Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie „altceva” acolo, în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

       N-a fost „în ordine”.Nimeni nu este „în ordine”, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii, sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi, să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele ceasuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens, a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.”127

     Continue reading „Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -,   nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica” →