Motto

„Numai sufletele pure unite-n iubire ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele poartă esenţa divină, ea transfigurează totul, multiplicând la infinit, tot ce-nseamnă fericire.”

(Ecaterina Chifu – voulmul de poezii „Tu, Eu, o eternitate”)

 

***

 

NOTĂ DE PREZENTARE A PIESEI

Am dorit să scriu un teatru de idei, idei care m-au preocupat toată viaţa, dar nu ştiu dacă „jocul ideilor”, asemenea jocului frumoaselor iele din credinţa populară, poate fascina şi pe alţii. De ce „DOR DE DRAGOSTE”? Pentru că toţi ne naştem cu acest dor de dragoste; copilul încă din primele zile întinde mâinile să ceară dragostea părinţilor. Toată viaţa o fiinţă tânjeşte după dragoste şi este fericită dacă o primeşte. Dorul nostru de dragoste vine din refuzul de a trăi în singurătatea şi din nevoia de a găsi sufletul pereche.

Este regretabil că acum dragostea, devenind o marfă în mass-media s-a degradat, fiorul ei sfânt s-a pierdut şi de multe ori banalitatea, vulgaritatea iau locul marilor sentimente. Dar istoria omenirii s-a înfăptuit pe dragoste şi marile realizări se fac din dragoste. Dacă o fiinţă poate transforma altă fiinţă prin dragoste, înseamnă că puterea ei poate muta munţii din loc, căci devine uriaşă. Transformarea fiinţei interioare duce la transformarea fizică şi vedem de multe ori chipuri de tineri transfiguraţi de iubire.

Dragostea este un mare mister care face să vibreze sufletul, care duce la descoperirea lumii interioare, descoperire ce adesea produce uimire chiar la cei ce se simt pătrunşi de iubire. A cunoaşte pe cineva care ştie să se detaşeze de problemele cotidiene şi să se dedice creaţiei este o descoperire care impresionează prin puritatea gândirii tânărului personaj. Ne întrebăm dacă nu cumva toată zbaterea existenţei noastre este doar „vânare de vânt”. Asemenea multor creatori de frumos, eroul face din artă condiţia lui de a exista. El crede că fiecare purtăm în noi o stea interioară şi că lumina ei ne călăuzeşte viaţa; dacă ajungem la ea, putem vibra la frumos, putem cunoaşte adevărata fericire. Eroul pune mare preţ pe fericirea lui interioară, fericire pe care ştie să o amplifice, ereu, spre desăvârşirea de sine. Iubirea divină este o sursă permanentă de energie; energia cosmică de natură divină, răspândită în om, îi dă acestuia vitalitate. Iubirea apare ca o formă de purificare, fiind o ardere interioară care înalţă sufletul ce poate atinge beatitudinea.

Poate că şi alţi tineri ar trebui să gândească la fel ca eroul acestei piese, să considere libertatea „cel mai de preţ dar al omului” şi să se străduiască să nu şi-o piardă. Piesa este o pledoarie pentru libertatea spirituală, pentru cunoaşterea de sine şi pentru găsirea echilibrului interior, prin puterea mentală a oricărui individ. Gândirea pozitivă, reonstruirea interioară prin alungarea obsesiilor şi eliberarea de tot ce a fost rău în trecut este o concepţie ce poate sta la baza salvării noastre spirituale. A deveni un alt om, prin iubire, a cultiva eul interior prin acumulări de cunoştinţe, de sentimente, de idei este mesajul acestei piese. Iubirea, asemenea creaţiei, are rol purificator, cum afirmă eroul piesei. Adesea, mulţi fug de iubire, căci o experienţă anterioară, ca în cazul eroinei din piesă, le-a produs suferinţa. De ce oare conştientizăm ce mult iubim pe cineva, doar în cazul în care suntem pe punctul de a pierde acea fiinţă? Ce reacţii declanşează în noi spaima de singurătate sau de separare definitivă de cel drag, prin moarte? Acestea sunt întrebări la care sunt invitaţi să răspundă lectorii sau spectatorii.

Am ales ca prim titlu „Concediu la mare” deoarece în acel loc mirific ne simţim altfel, mai buni, mai frumoşi, mai liberi. Poate că acolo aveam timp să reflectăm mai mult la viaţa noastră şi să înţelegem ce este important a face pentru a fi cu adevărat fericiţi. Aspiraţia spre fericire este specific umană, iar cei ce o vor cunoaşte vor şti să dea un sens vieţii lor, căci doar trăind şi iubind intens, putem ajunge la adevărata fericire.

Ecaterina Chifu

 

***

(Piesă de teatru în patru acte)

 

Personaje:

• IRINA (30 ani)
• OVIDIU (23 ani)
• SALVAMARUL
• FIGURANŢI

 

***

ACTUL I

 

Scena 1

(Decor: pe un fond muzical cu revărsarea valurilor pe ţărm, e un fundal de peisaj marin ce se schimbă după momentul zilei, apar personajele care prin replici, tăceri şi priviri pot face un rol minunat. O seară la malul mării .Irina se apropie de dig şi se opreşte, după ce a zărit silueta lui Ovidiu)

 

OVIDIU (se ridică şi vine spre ea): Bună seara!

IRINA: (tresare Ezitand):Bună seara!

OVIDIU(se apropie de ea): Bună seara! S-a făcut răcoare!(Ii oferă hanoracul lui. .Irina refuză. El insistă. Ea il ia şi il imbracă, cu gesturi indecise, privind marea, în timp ce el ii ţine poşeta)

IRINA: Mulţumesc…

OVIDIU: Dacă îmi permiteţi vă însoţesc pe faleză. Numele meu este Ovidiu.

IRINA: (timidă):Ovidiu? Ca poetul exilat la Tomis?

OVIDIU: Exact. Numai că eu scriu proză şi mai şi pictez din când în când.

IRINA: Pot să văd ce ai în mapă?

OVIDIU: (îi intinde mapa cu desenele): Poftiţi!

IRINA (răsfoind desenele): Ai mâna bună…La tine marea nu este plată, cu ceva alb la ţărm…Este o aici văd marea de o tandreţe caldă, cu irizări sidefii. Mă întreb ce structură sufletească, ce măiestrie artistică au făcut să prindă viaţă aceste imagini.

OVIDIU: Secret! (zambeşte).

IRINA: Şi…vinzi ceea ce pictezi?

OVIDIU: Îmi faceţi o ofertă?

IRINA: Poate…

OVIDIU: Celor ce le apreciază le dăruiesc…

IRINA: Eşti generos… Azi nimic nu este gratis…

OVIDIU: Eu cred în semnificaţia gestului frumos…

(Amandoi se plimbă pe ţărmul mării, băiatul fiind mereu cu faţa intoarsă spre Irina, in timp ce ea

priveşte marea)

IRINA: (Se intoarce spre el, il priveşte mirată, de parcă l-ar vedea pentru prima oară) Semnificaţia gestului frumos?! Care ar fi acea semnificaţie?

OVIDIU: Darul însemnă iubire…

IRINA: Iubire?!

OVIDIU: Da, dacă ar fi mai multă iubire între oameni, nu credeţi că lumea ar fi mai bună?

IRINA: Poate.

OVIDIU: Dv. nu vă este teamă să vă plimbaţi cu necunoscuţi?

IRINA: Am avut impresia că ne cunoaştem…

OVIDIU: Da, ne cunoaştem. Vă văd în fiecare zi la plajă. Ştiam că veţi face o plimbare în această lumină crepusculară, la această oră, pe ţărm, şi voiam să vă aştept să vă rog să îmi pozaţi pentru un tablou…

IRINA: Ascultă, artistule, eu sunt o persoană cu principii şi…

OVIDIU: O, nu mă înţelegeţi greşit, Voiam să vă fac doar portretul.

IRINA: De ce? Inspir eu un artist ca tine? Exercit eu o atracţie deosebită sau vrei să pozez pentru muma pădurii?

OVIDIU: Nu ştiu, dar…chipul dv . mă fascinează. Eu cred că…un spirit bun v-a dat o anumită înfăţişare, să fiţi bucuria cuiva.

IRINA: (Cu durere)A cui? Cui aş putea dărui eu bucurie?

OVIDIU: Celui ce vă poate iubi cu adevărat… sau celor ce vor contempla portretul.

IRINA: Ascultă…geniule! Eu sunt o persoană mai realistă, sunt ingineră şi umblu cu picioarele pe pământ. Nu pot fi muza dumitale.

OVIDIU: Vă contrazic. Aveţi destule porniri romantice. Observ aceasta din felul cum contemplaţi marea sau cum priviţi cerul.

IRINA: Adică? Fii mai explicit!

OVIDIU: O faceţi aşa…ca într-o dăruire… Parcă vă dăruiţi mării, cerului, nisipului. Parcă aţi dori să trăiţi în simbioză cu toate aceste elemente ale naturii.

IRINA: Sunt îndrăgostită de ele.

OVIDIU: (se opreşte in faţa ei) Doar de ele?

IRINA: Dar de cine ar mai trebui să fiu îndrăgostită?

OVIDIU: Poate de cineva de departe…Poate de un necunoscut…care abia v-a ieşit în cale…

IRINA( intră in joc): Şi… cum crezi că ar trebui să fie acea fiinţă care mi-ar inspira dragostea?

OVIDIU: Să fie om…

IRINA: Dar ce, crezi că eu visez la un extraterestru?

OVIDIU: Da. Să fie OM. Să aibă caracter. Dacă îl poartă pe Dumnezeu în el, va fi mereu OM, un om cu suflet, căci sufletul ne este dat de la Dumnezeu.

IRINA: Ce ştii tu despre oamenii cu caracter şi despre cei ce nu-l au?

OVIDIU: În fiinţa ce ţi-este dragă iubeşti de fapt sămânţa divină implantată de Dumnezeu în noi. Ea poate străbate prin spaţii şi timp, ajungând la steaua luminoasă a infinitului.

IRINA: Ce exprimare! Ce studiezi tu? Nu cumva eşti student la litere de faci o aşa poezie?

OVIDIU: Aţi ghicit. A fost o exprimare metaforică pentru a descrie o iubire infinită.

IRINA: Presupun că limbajul poetic ţi l-a inspirat marea.

OVIDIU: În faţa frumuseţii mării, a naturii, în genere, uimirea mă lasă fără cuvinte, fără gânduri, fără respiraţie. Priviţi marea la apus! Îţi vine să spui: „Doamne, îţi mulţumesc că exişti şi că te-am regăsit!”.

IRINA: Văd că vi s-a făcut o bună educaţie religioasă la şcoală.

OVIDIU: În şcoală? Nu, nu. Eu am citit mult, că să înţeleg sensul lumii şi să mă înţeleg şi pe mine.

IRINA: Şi… ai reuşit?

OVIDIU: Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi, dar, de vom ajunge acolo, lumina ei ne va călăuzi mereu viaţa.

IRINA: Se vede că tu ai ajuns la steaua din tine, de vreme ce ai atâta lumină în suflet.

OVIDIU: Şi dv, când veţi învăţa să iubiţi, veţi înţelege pe Dumnezeu.

IRINA: Te oferi să-mi dai lecţii?

OVIDIU: Cu plăcere. Vedeţi că tot ce este în jur este iradiat de energia cosmică. Suntem mereu inundaţi de energia ce ne dă puteri creatoare, puteri ce vin de la Divinitate.

IRINA: Se vede că tu ai acumulat multă energie de mai dai şi altora. Simt că ai multă energie biologică. Ţi-am simţit braţul cald lângă al meu, şi am încetat să mai tremur de frig. Tu ai un surplus de bioenergie. Sau poate este căldura toridă a acestei zile care te-a pătruns.

OVIDIU: Sigur, unii oameni au o bioenergie mai mare ca a altora. Eu sunt unul dintre ei.

Convingeţi-vă! (Ii intinde mana. Irina o ia cu sfială) Ce simţiţi?

IRINA:: Căldură. Multă căldură.

OVIDIU: Este energia vitală primită din macrocosm.

IRINA:: Se vede că tu eşti un băiat solar. Mă întreb însă, ce experienţă de viaţă ai tu ca să vorbeşti aşa.

OVIDIU: Vi se pare interesant ceea ce vorbesc? Nu am experienţă de viaţă. Viaţa o trăiesc acum.

Acum capăt experienţă.

IRINA:: Şi doreşti lecţii? În vacanţă nu doresc să fiu profesoară.

OVIDIU: Şi, dacă vă rog eu să fiţi pentru mine? Plătesc bine.

IRINA: Cum?

OVIDIU: Cu un tablou. Acceptaţi?

IRINA: Nu. Ar fi ca o exploatare de minori.

OVIDIU: Mă jigniţi. Nu sunt minor. Pot dovedi cu buletinul. Dv. nu este nevoie să vă legitimaţi. Sunteţi Irina Deleanu.

IRINA: Irina Delia Deleanu. Dar tu de unde îmi ştii numele?

OVIDIU: O doamnă singură şi frumoasă are mereu admiratori.

IRINA: Şi… sunt mulţi admiratorii?

OVIDIU: Eu nu-s de ajuns?

IRINA: Nu ştiu ce înseamnă de-ajuns, dar nu cochetez cu un puşti, chiar dacă are ochii foarte frumoşi şi un farmec aparte, ceva aşa ca un amestec între bărbat şi copil.

OVIDIU: Aţi remarcat acest lucru? Ştiu că am ochii frumoşi. Îmi plac, căci sunt ai mei. Chiar mă mândresc cu ei, dar, aş fi fericit dacă aţi putea să vedeţi în ei ferestrele sufletului meu.

IRINA: Curios. Tu ştii să vorbeşti de steaua din suflet, de ochii, ce exprimă sufletul. Tu eşti cu totul altfel decât cei din generaţia ta care au cu totul alte preocupări. Voi, cei din generaţia tânără aveţi alte concepţii, noi aveam cu totul alte idealuri.

OVIDIU: De ce vă îmbătrâniţi? Sau poate vă daţi aere de superioritate. Poate că tezaurizaţi o experienţă care mie îmi lipseşte, dar lecturile de multe ori îţi oferă o mare experienţă.

IRINA: Nu, nu-mi dau aere de superioritate…

OVIDIU: Poate că eu nu am experienţă de viaţă prea vastă, dar am un suflet pe care alţii nu-l pot avea. O să-l cunoaşteţi şi o să-l apreciaţi…

IRINA: Acum tu îţi dai aere de superioritate.

OVIDIU: Să ştiţi că eu spun adevărul. Vă înţeleg dezamăgirea pricinuită de generaţia tânără. Să ştiţi că ea nu însemnă doar dans, muzică, alcool, drog.. Eu unul…

IRINA: Eşti abstinent?

OVIDIU: Da, sunt. Un sportiv are alte preocupări în viaţă.

IRINA: A! Eşti şi sportiv. Şi ce sport practici?

OVIDIU: Înotul, artele marţiale.

IRINA: Deci ştii să înoţi. De acum, nu mă mai tem de apă. Am SALVAMARUL lângă mine. A fi la mare şi a nu profita de valuri, mi se pare atât de absurd.

OVIDIU: Sper să fiu un adevărat salvator al vieţii dv. dar, de ce vă este teamă de apă? Da, a nu profita de apa mării şi mie mi se pare o aberaţie. Doar apă mării ne dă o senzaţie de libertate deplină.

IRINA: Şi tu iubeşti ca mine libertatea?

OVIDIU: Libertatea este cel mai de preţ dar al omului. Dacă îl pierde, suferă cumplit.

IRINA: Vorbeşti în maxime. Eşti sentenţios.

OVIDIU: Vorbesc cum gândesc. Recunosc, uneori scriu maximele care îmi trec prin minte.

IRINA: Bine literatule, te înţeleg. Pictura este deci doar un hobby. Nu?

OVIDIU: Nu, nu este un hobby, este o nevoie ardentă a sufletului meu. Creaţia este condiţia mea de a exista.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte mari…

OVIDIU: Nu mă credeţi, pentru că nu mă cunoaşteţi. Dar, sper că veţi avea ocazia.

IRINA: Când? În această vacanţă?

OVIDIU: Ea se poate prelungi, dacă doriţi.

IRINA: Ce insinuezi?

OVIDIU: Scuzaţi-mă, vă rog! Am fost cam insistent.. .Ştiţi, mie marea îmi dă o vitalitate aparte şi poate uneori exagerez.

IRINA: Se vede că te-a influenţat marea. Ai multă vervă.

OVIDIU: Să nu credeţi că m-a bătut soarele-n cap. De obicei eu sunt mai meditativ, dar întâlnirea aceasta cu dv. dorită şi atât de aşteptată, îmi inspiră anumite idei şi sentimente, idei la care nu cutezam să reflectez…

IRINA: Ar fi bine să îţi cauţi o altă inspiratoare. Poţi să te autosugestionezi şi nu este bine pentru tine. Eu nu ştiu ce va fi cu mine. Nu ştiu ce voi face mâine. Pentru mine nu este nimic previzibil. Nu am libertatea de a accepta nicio discuţie de acest gen…

OVIDIU: Ba da. Sunteţi o fiinţă liberă. Fiecare om are libertatea propriei persoane. Dumneavoastră puteţi dispune cum vreţi de această libertate. Nimeni nu trebuie să se simtă încătuşat de convenţiile sociale, nici noi doi, ca să nu ne pierdem libertatea din noi.

IRINA: Interesantă idee! Ştiu că libertatea socială şi libertatea personală sunt distincte, dar cea mai de preţ mi se pare libertatea spirituală.

OVIDIU: Vedeţi că începeţi să gândiţi ca mine?

IRINA: Şi eu refuz îndoctrinarea de orice tip ar fi ea.

OVIDIU: Poate că, dacă vom aprofunda discuţiile şi dv. veţi reuşi să găsiţi drumul spre steaua interioară. Atunci, veţi cunoaşte izvorul fericirii, al frumuseţii. Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi dar dacă ajungem, vom putea vibra la frumos.

IRINA: Am impresia că tu îl plagiezi pe Eminescu.

OVIDIU: Nu îl plagiez. Este un adevăr fundamental: fericirea este cel mai de preţ lucru, după libertate. Şi ce este acea stea interioară?

OVIDIU: Fiecare avem o stea interioară. Dacă vom găsi drumul spre ea, vom fi fericiţi.

IRINA: Ce ştii tu despre fericire? Eu nu pot spune că am cunoscut-o vreodată…

OVIDIU: Eu ştiu că ea există şi o aştept demult… De fapt sunt nespus de fericit chiar în această clipă.

IRINA: Vai! Te-a lovit o fericire subită! Cum? De ce? Dacă nu sunt indiscretă.

OVIDIU: Starea mea de fericire nu poate fi descrisă… Ea există în mine. Eu simt aceasta. Uneori ea are cauze necunoscute pe care doar inconştientul le înregistrează. Dar să ştiţi că fiecare are o insulă a fericirii. Fiecare o purtăm în noi, fără să ne dăm seama. Chiar când ţărmurile ei sunt atât de aproape… Dumneavoastră vă temeţi că drumul spre ea este lung şi greu sau că poate nu există acea fericire…

IRINA: Aş vrea să pot gândi ca tine. Dar nu pot. Eu am formaţie inginerească, nu literară. Tu prea literaturizezi totul…

OVIDIU: Eu presupun că şi spiritul dv. poate cunoaşte poezia vieţii.

IRINA: Dacă şi viaţa de azi mai are poezie…!!!

OVIDIU: Nu mă refer la viaţa socială. Viaţă intimă a omului poate să fie sub semnul bucuriei de a  trăi, sub steaua poeziei.

IRINA: Când nu-şi pun asupra ei amprenta dezastrele de tot felul, ar trebui să adaugi sau pentru tine viaţa este o permanentă bucurie?

OVIDIU: Da, este o bucurie. Orice clipă poate fi o bucurie. Şi bucuria unei clipe poate fi

multiplicată la infinit, dacă ai imaginaţie.

IRINA: Cum? Cunoşti tu o metodă secretă?

OVIDIU: Prin rememorare afectivă…Aţi auzit cred de memoria voluntară şi involuntară. Este teoria lui Marcel Proust despre fericire.

IRINA: Precis că şi tu eşti în „căutarea timpului pierdut”…

OVIDIU: Dar eu nu am pierdut timpul .Eu am acumulat mereu imagini, culori, idei, peisaje, sentimente, căci am dorit să îmi îmbogăţesc mereu cunoaşterea şi sensibilitatea.

IRINA: Serios? Şi….ai stat în biblioteci?

OVIDIU: Am studiat literatura, albume de artă, filme artistice şi documentare. Nu a fost o pierdere de timp, ci o bucurie a minţii şi o încântare a inimii, o înălţare spirituală la care puţini pot să ajungă.

IRINA: Se vede că nu ţi-ai irosit timpul. Se pare că nici acum nu vrei să îl iroseşti…(Irina se indepărtează puţin de el, se aşează pe dig. Ovidiu se apropie de ea)

 

Scena 2

 

OVIDIU: Sper că nu v-am deranjat cu ceva. S-a făcut frig. Aş vrea să vă dau ceva din căldura mea fizică, .căci pe cea sufletească presimt că o refuzaţi. (Se duce langă dig)

IRINA: Ce faci acolo? Contempli infinitul universului sau infinitul din tine?

OVIDIU: Cobor în mine. Este atâta linişte acolo…

IRINA: În mine sunt furtuni.

OVIDIU: Pentru că nu aţi căutat echilibrul interior. Omul îşi poate găsi echilibrul său, dacă ştie să se domine şi să se cunoască.

IRINA: Poţi afirma că tu te cunoşti bine?

OVIDIU: Cunoaşterea este relativă, pentru că fiinţa noastră evoluează mereu. Nici evoluţia mea interioară. Eu, cel de ieri nu mai sunt eu, cel de azi…

IRINA: De ce? Azi este o zi specială?

OVIDIU: Pentru mine este foarte specială. Este ziua unei mari descoperiri, care îşi va lăsa veşnic amprenta în sufletul meu. Eu mă descopăr în funcţie de alţii. Altcineva poate să declanşeze în mine idei şi sentimente ce dau noi valori cunoaşterii.

IRINA: Adevărat?

OVIDIU: Da! Simţi uneori nevoia imperioasă de a-mi spune tot ce am în suflet. Doresc a-mi spune cuiva ceea ce simt, noianul de emoţii în faţa frumuseţii mării. Priviţi strălucirea ei sub clar de lună! Totul pare transfigurat de iubire. Când iubeşti cu adevărat pe cineva, simţi dorinţa de a venera tot ce este frumos, de a iubi mult, de a-ţi iubi chiar şi duşmanii.

IRINA: Tu chiar poţi să ajungi să iubeşti pe cei ce-ţi fac rău?

OVIDIU: Eu presupun că nu am duşmani, dar detest toţi duşmanii omenirii! Mai cred că există o justiţie divină şi cred că şi ei vor plăti cândva. Este valabilă teoria convergenţei…

IRINA: Şi… care este acea teorie?

OVIDIU: Toţi cei ce fac nefericiţi pe alţii, vor fi şi ei nefericiţi la rândul lor şi vor plăti cumva, căci justiţia divină nu iartă.

IRINA: Poate în cer, căci aici, pe pământ o duc bine mersi.

OVIDIU: Eu am auzit de la un călugăr ceva care m-a impresionat. El spunea că spiritele bune pot fi invocate şi ele pot contribui la evitarea necazurilor, dacă ne rugăm fierbinte prin cuvinte.

IRINA: Cum poţi să crezi aşa ceva?

OVIDIU: Aşa este. Cuvântul este mediator între noi şi Dumnezeu. De exemplu, dacă vrei să ţi se realizeze o dorinţă, spui da, se va realiza, căci, punând mult suflet, în rugăciune, poţi influenţa spiritele bune. Eu am experimentat aceasta.

IRINA: Serios? Şi…ţi-a reuşit experienţa?

OVIDIU: Dacă mă aflu aici, acum, în faţa dv. trebuie să mulţumesc cerului.

IRINA: Înseamnă că eşti foarte credincios. Mai ai şi alte calităţi?

OVIDIU: Credinţa face parte din fiinţa noastră interioară. Ea a fost şi va fi esenţa naturii umane.

Toate converg în ea şi toate descind din această credinţă.

IRINA: Îţi strălucesc ochii când vorbeşti. Sunt sigură că tu crezi în ceea ce spui…

OVIDIU: Dumnezeu este mereu cu mine. Toţi Românii ar trebui să credem în Dumnezeu. Doar prin credinţă ne putem salva.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte radicale .Cum ne putem salva?

OVIDIU: De răul din jur, de răul din noi, de răul ce ni-l fac alţii sau de cel pe care ni-l facem singuri. Da, ni-l facem singuri, dacă trăim mereu cu teamă. Credinţa îţi dă speranţă. Speranţa este o cale spre mai bine. .Speranţa apare ca o certitudine. Speranţa ne apără de răul ce ni-l fac alţii… Mereu sperăm că suferinţa nu se eternizează. Mereu putem spera că vom putea fi cândva fericiţi…

IRINA: Într-o lume aşa de incertă ca a noastră, tu găseşti certitudini, elemente de sprijin în suferinţa umană? Se vede că tu nu ai cunoscut cu adevărat suferinţa, durerea profundă ce te poate doborî, îţi poate opaciza sufletul şi te face să îţi pierzi strălucirea care emană acum din tine.

OVIDIU: Mulţumesc de această apreciere. Nu, am acumulat destulă putere, să mă pot apăra. Eu simt că lumină interioară vine de la lumina ce se revarsă din cer. Ştiaţi că ultima particulă din corpul uman este cea de lumină? Nu simţiţi că în acest crepuscul fantastic de frumos pe care l-am admirat aici, pe ţărm, în această strălucire a lunii noi suntem străluminaţi de o lumină aparte?

IRINA: Se vede. La tine chiar se observă. Ochii tăi albaştri erau aurii la apus, acum sunt negrii, strălucitori.

OVIDIU: Când port în mine lumina cerească şi lumina dragostei, nimic nu-mi poate întuneca sufletul…

IRINA: Ce ciudat! Tu eşti primul om cu care discut şi altceva decât preţul alimentelor, protecţia mediului… Dar nu mi-ai spus de unde eşti. Nu te întreb din curiozitate feminină, ci, pentru a înţelege unde te-ai format tu, cum ai dobândit o asemenea gândire.

OVIDIU: Aş putea spune că sunt din Moldova. Am copilărit acolo. Eu port în suflet dulcea lumină a Moldovei. Acum stau la Bucureşti, doar cu mama.

IRINA: Ai crescut fără tată? (El dă afirmativ din cap) Îmi pare rău. Cred că a fost foarte greu pentru tine.

OVIDIU: De ce? Poate pentru mine a fost mai bine să trăiesc fără el. Dacă trăiam cu el, poate că nu eram eu, cel de acum…

IRINA: Da, poate ţi-ar fi făcut viaţa un infern, dacă era agresiv… Ai suferit mult, trăind doar cu mama? Ştiu de la elevii mei, că anumite scene pot marca pe viaţă sufletul unui copil?

OVIDIU: Să ştiţi că şi suferinţa este o sursă de cunoaştere. Uneori ea înrăieşte oamenii, alteori ea îi purifică. Eu unul mă simt purificat prin suferinţă.

IRINA: Este totuşi prea mult scepticism în tot ce spui acum. Este o concepţie religioasă, conform căreia, ne curăţăm de păcate, prin suferinţă. Suferinţa Mântuitorului pe cruce este o jertfă pentru purificarea omenirii.

OVIDIU: Pentru mine, absenţa tatei care ne-a părăsit, când eram foarte mic, nu a fost o suferinţă reală, ci doar o şcoală la care eu m-am călit. Faptul că nu am avut bani m-a făcut poate să sufăr când eram mic, dar m-a ajutat să învăţ să îi câştig singur de mic şi să nu cad în capcanele în care cad majoritatea tinerilor de azi.

IRINA: Înţeleg. Dar, te rog, fii mai modest! Chiar eşti aşa de inocent, cum pari?

OVIDIU: Poate că sunt. Poate că trebuie să mă mai purific, prin iubire… Iubirea este o formă de purificare, este o ardere prin care ne înălţăm sufletul. Iubirea este de esenţă divină. Ea este cea mai bună cale de cunoaştere spirituală şi de purificare. Iubirea este cea mai profundă posibilitate de cunoaştere de sine. Numai iubind, ajungi la acele comori de gândire şi de simţire, de trăiri interioare, de transfigurare. Dumneavoastră poate nici nu puteţi bănui ce comori purtăm în noi, ce sentimente ne pot înfiora inima.

IRINA: Se vede că tu ai mai multă experienţă erotică decât mine.

OVIDIU: Vă referiţi la actul fizic?

IRINA: Oh! Nu! Tu vorbeai de iubirea ce declanşează apariţia unor comori de simţire şi frumuseţe interioară, cum zici tu…

OVIDIU: Eu nu am experienţă erotică. De fapt, pentru mine fetele cu care mă plimb uneori sunt ca şi băieţii, prietenii mei. Eu am evitat să mă implic mai mult, pentru că am prea puţin timp liber la dispoziţie. Am prea multe de făcut…

IRINA: Indiferent de bugetul tău de timp, eu cred că trebuie să îţi faci timp ca să fii şi fericit lângă o fiinţă iubită, altfel o să laşi viaţa să treacă pe lângă tine.

OVIDIU: Acest lucru nu se poate realiza la întâmplare. Fiecare bărbat poartă în el o femeie şi eu mai caut încă fiinţa care să se-ndrăgostească de femeia din mine, să dorească să fie ca ea, şi doar atunci iubire va fi o forţă vitală pentru mine.

IRINA: Să înţeleg că tu vei căuta acel ideal feminin? Tot alergând după femeia ideală, fiinţa care să corespundă prototipului creat de tine, s-ar putea să alergi după himere.

OVIDIU: Nu alerg după o femeie ideală, ci după una mai umană. Colegele mele, fetele din jurul meu caută doar tipii cu bani. Eu am evitat să mă leg sufleteşte de cineva până acum.

IRINA: De aceea ai venit singur la mare?

OVIDIU: Eu am dorit să fiu singur, să mă bucur de mare, cu adevărat, să mă regăsesc, să mă cunosc mai bine…

IRINA: Vezi să nu cazi în narcisism! Este bine să ne cunoaştem şi să ştim cine suntem, chiar privind natura înconjurătoare. Contemplaţia este o formă ideală de cunoaştere spirituală.

OVIDIU: V-am văzut cum contemplaţi ca şi mine zborul pescăruşului alb pe cerul azuriu. Aţi văzut cum curbele lor argintii au ceva din farmecul primordial al creaţiei divine.

IRINA: Tu poetizezi mereu totul. Ştii bine că viaţa nu este o poezie, dragul meu.

OVIDIU: Putem face ca viaţa să fie o poezie, dacă acceptăm că singura realitate viabilă este realitatea din noi.

IRINA: Şi… ce facem cu realitatea din jur?

OVIDIU: Ea poate fi considerată doar o iluzie. Interiorul nostru este totul.

IRINA: Interesant mod de a gândi. Şi cu cei ce ne stresează şi ne amărăsc viaţa zi de zi ce vom face?

OVIDIU: Îi ignorăm. Este forma noastră de reacţie la orice val de evenimente istorico-sociale.

IRINA: Sunt puţin şocată. Văd la tine un alt mod de abordare a problemelor. Ai atâta prospeţime de

gândire, cum nu au mulţi în ţara aceasta. Dacă această iluzie, cum spui tu realităţii concrete ne striveşte, ne apasă, ne degradează, nu trebuie să luăm atitudine?

OVIDIU: Mai bine să lăsăm cursul evenimentelor să se deruleze, căci istoria se repetă. Nu putem schimba nimic, că totul este stabilit de mai marii zilei. Eu vă sfătuiesc să vă detaşaţi de realitatea cotidiană. Mulţi fac aşa şi au devenit mai fericiţi. Dacă te detaşezi, toate necazurile şi suferinţele nu mai există în conştiinţa noastră. Le putem elimina din noi, dirijându-ne energia spre ceea ce este esenţial.

IRINA: Şi… ce este esenţial pentru tine, de exemplu!

OVIDIU: Pentru mine este esenţial eul meu interior, eul creator. Aş vrea să mă cunosc mai bine, să ştiu ce pot eu crea. Se spune că cel mai frumos tablou este cel pe care nu l-ai pictat încă.

IRINA: Ideal de artist…

OVIDIU: Nici nu puteţi bănui ce sursă de fericire oferă creaţia. Ea este o ardere benefică ce te face foarte fericit.

IRINA: Este bine că tu ai această fericire personală. Dar… nu ştiu cum te împaci cu o societate care mai mult striveşte omul, în loc să îl ajute să se afirme cu tot potenţialul personalităţii sale.

OVIDIU: Greşiţi! Omul nu este sclavul societăţii. Omul este liber, căci spiritul lui este nemărginit.

Doar învinşii se pot simţi striviţi de societate. Eu unul fac abstracţie de tot ce este rău în societate şi nu mă simt strivit de ea .Eu mă eliberez, prin detaşare de cotidian.

IRINA: Poate tu te simţi liber, că ţi-ai format un sistem de gândire propriu, .deşi cred că este bazat pe un fel de absenteism de la viaţa socială. Să ştii că viaţa noastră se cramponează de anumite canoane sociale.

OVIDIU: Ideea că omul este supus condiţiei sale, că această condiţie umană nu poate fi depăşită, este aberantă. Nu condiţiile sociale duc la alterarea sufletului omului, adică la înstrăinarea sa de ceea ce este natura sa umană, ci lipsa de credinţă, dar mai ales ignoranţa. Mulţi ignoră ce potenţial fizic şi psihic au, nu cunosc nici capacitatea lor de a se apăra de vicisitudinile vieţii, prin autodepăşire, prin detaşare de răul social.

IRINA: Mi se pare că tu ai citit ceva din filozofia indiană şi cauţi să aplici la propria ta viaţa.

OVIDIU: Am lecturi din literatura universală. Am observat că cel ce se implică prea mult în cotidian poate fi doborât de societate. Am prieteni care au avut de suferit. Cine ştie să se detaşeze, urmând alte idealuri, este propriul lui stăpân şi se poate simţi liber. El nu-şi lasă fiinţa dominată de alţii. El este stăpân absolut asupra sinelui.

IRINA: Poate că tu ai dreptate… Poate că doar aşa poţi uita unele lucruri dureroase. Poate că există totuşi o justiţie divină şi că tot ce este rău poate fi eradicat. Dar… până atunci, vezi bine, suferim. Eu una sufăr pentru toate relele din lumea asta. Aş dori să pot schimba lucrurile în bine şi pentru noi, Românii. Tare mult aş dori…

OVIDIU: Chiar credeţi că se poate schimba ceva? Răul a existat mereu în lume…

IRINA: „Lumea este cum este/ Şi ca dânsa suntem noi”, cum a scris Mihai Eminescu.

OVIDIU: Nu, nu sunt de acord. .Eu nu vreau să fiu ca toată lumea.

IRINA: Oh! Teribilismul tinerilor care au complexul originalităţii…!

OVIDIU: De ce vă place să vă îmbătrâniţi? Eu nu cred că aveţi nici 30 de ani.

IRINA: Eşti amabil! Chiar mâine voi trece pragul celor 28 de ani. Există complexul deceniului trei în sufletul oricărei femei.

OVIDIU: La mulţi ani! Ziua dv începe acum. După ce am admirat apusul de soare şi clarul de lună. Toate culorile s-au adunat aici, pe ţărm să vă sărbătorească ziua dumneavoastră. Atâta „aur în aer şi argint pe ape”, să-l citez pe Eminescu, fiindcă îl iubiţi. Atâta frumuseţe ce aş vrea s-o aştern pe pânză… să v-o ofer în dar…

IRINA: Iar ai o exprimare metaforică. Sunt eu ingineră, dar ştiu că această splendidă îngemănare de cuvinte ce-i aparţine lui M. Eminescu este greu de redat într-un tablou…

OVIDIU: Dar dv. nu aţi auzit de sincretism în artă?

IRINA: După ce am ajuns ingineră şomeră, tot predând diferite discipline, la mai multe şcoli, am avut şi desen într-un an şi cunosc noţiunea.

OVIDIU: Eu aş vrea să fac o poezie pictată. Am să reuşesc. Prin transfigurare interioară, poţi să faci o operă de artă de mare valoare artistică.

IRINA: Revino din înălţimile tale artistice şi priveşte acolo, să vezi cum se sparg valurile de ţărm! Iată spuma fosforescentă de pe stânci!

OVIDIU: Eu cred că şi natura vă sărbătoreşte. Priviţi fulgerul lung, ce străbate linia orizontului! Cred că va fi totuşi o zi frumoasă mâine.

IRINA: Mă înclin în faţa frumuseţii naturii şi cred ca şi tine că această seară de vară are ceva din frumuseţea începutului de lume.

(Irina se ridică şi se plimbă pe faleză. Ovidiu o urmează)

 

Scena 3

(Pe plajă, la ţărmul mării, cei doi stau intinşi pe nisip, pe cearceaf, unul langă altul)

 

OVIDIU: Poate că ne-a fost dat să ne întâlnim pe ţărmul acestei mări. Poate că a fost înscrisă în stele această întâlnire… Vedeţi cele două stele deasupra farului? Ele ne reprezintă pe noi doi… Această întâlnire a fost prestabilită. Este întâlnirea a două destine. Ştiu că ne-a fost scris să ne întâlnim. Cine trebuie să se întâlnească se vor întâlni.

IRINA: Nu înţeleg. Ce tot reciţi tu acolo?

OVIDIU: Pe mine această întâlnire mă face să trăiesc la cea mai înaltă tensiune sufletească.

IRINA: Ascultă literatule-pictor! Te rog să cobori de pe Everestul tău şi să mă însoţeşti până la hotel! Este deja foarte târziu…

OVIDIU: Vă rog să mai rămâneţi! Nu rupeţi vraja, cu o plecare aşa de bruscă!

IRINA: Se vede bine că te-a vrăjit marea.

OVIDIU: Nu numai marea, ci şi dv…

IRINA: Nu ţi se pare că eşti cam îndrăzneţ?

OVIDIU: Nu, spun doar cea ce simt, fără ocolişuri.

IRINA: Este târziu. Plaja este pustie şi….

OVIDIU: Nu cred că vă inspir frică… Nu sunt un vagabond, chiar dacă în noapte asta voi dormi pe plajă.

IRINA: Cum o să dormi pe plajă? De ce? Nu ai unde să stai?

OVIDIU: Prefer plaja… Nu aţi dormit niciodată pe plajă?

IRINA: Nu! Nu doresc aceasta.

OVIDIU: Sunteţi fată cuminte. Eu nu am bani de hotel, iar prietenul care m-a ajutat să stau câteva zile aici a avut probleme şi m-a lăsat baltă.

IRINA: Nu poţi dormi pe plajă. Este frig. Poţi răci. .Dacă vrei, aranjă la rcepţiem şi poţi dormi la mine în cameră. Este un pat liber. Oricum totul este plătit…

OVIDIU: Deci şi în cazul dv .persoana aşteptată nu a venit…

IRINA: Nu trebuie să credem în conjuncturi favorabile sau nefavorabile…

OVIDIU: Poate acea persoană a avut probleme şi va veni în această noapte. Nu pot accepta…

IRINA: Insist să vii. El este departe cred…

OVIDIU: Este vorba de un el. Deci, nu pot să vin…

IRINA: Te rog… Nu te pot lăsa aşa… Cineva, văzându-te adormit îţi poate face rău…

OVIDIU: Poate că cineva acolo sus mă iubeşte. Primesc… Promit să nu fiu băiat rău.

IRINA: Nu mă îndoiesc. Dar să fie clar! Eu am pentru tine doar sentimente materne.

OVIDIU: Vă mulţumesc. Mă bucur de aceste sentimente.

 

***

ACTUL II

 

Scena 1

(O cameră de hotel cu două fotolii, un pat dublu, o măsuţă, două noptiere, un frigider, telefon, plante, un paravan de mătase. Se aud bătăi in uşă. Irina merge să deschidă. Intră Ovidiu cu un rucsac in spate şi cu mapa de desene sub braţ)

 

IRINA: Poftim! Intră! Te rog să te faci comod!

OVIDIU(intră, puţin jenat, lasă rucsacul jos şi pune mapa pe măsuţă)

IRINA: Ia loc în fotoliu, te rog!

OVIDIU: Mulţumesc!(El se aşează, dar priveşte mereu in jos)

IRINA: Am să pun muzică. (Se duce şi pune muzică instrumentală, in surdină)

OVIDIU: Vedeţi că avem aceleaşi gusturi? Şi mie îmi place acest gen de muzică. Muzica aceasta stimulează creativitatea. Sunetele joase sunt favorabile creaţiei artistice. Deşi este foarte târziu aş dori aşa de mult să vă pictez…

IRINA: Mai bine îţi ofer un ceai. Chiar eşti obsedat de creaţie, după cum văd.

OVIDIU: Mulţumesc.

(Irina pune fierbătorul in cana cu apă şi pregăteşte ceaiul. Ovidiu o ajută să aranjeze alimentele scoase din frigider. Unt, paine, branză, roşii. Mainile lor se ating mereu, intamplător, pe măsuţă. Irina şi le retrage, speriată, Ovidiu, prinde curaj şi o priveşte intens)

IRINA: Ovidiu, tu eşti primul om ce mă priveşte astfel. Tu eşti singurul din câţi cunosc care mă priveşte direct, în ochi, cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Poate că tu ai curajul să priveşti oamenii în ochi, căci tu ai un suflet curat.

OVIDIU: Răutăţile celorlalţi nu mă interesează. Pot să închid geamul?

IRINA: Te rog! Trage şi draperiile!

OVIDIU: (Iese in balcon, inchide geamurile şi revine in cameră, după ce trage draperiile) Stăm bine. Suntem lângă scara de incendiu. În caz de pericol avem pe unde ne salva.

IRINA: Ce pericol? Ah! Te temi de un intrus?

OVIDIU: Voiam să ştiu dacă partenerul dv. este cineva din trecut sau este doar o simplă cunoştinţă?

IRINA: Era o încercare de a relua o veche relaţie…

OVIDIU: Nu sunt prea indiscret dacă vă întreb dacă voiaţi să reluaţi această relaţie sau era planificat doar ca un concediu de adio?

IRINA: Eu am crezut că, dacă vom fi câteva zile împreună vom regăsi ceea ce am pierdut…

OVIDIU :N-aţi pierdut nimic. Dacă nu a fost ceva de durată, nu a fost nimic adevărat şi profund.

IRINA: E mai bine aşa. Acum pot să îmi schimb buletinul şi să îmi reiau numele de fată.

OVIDIU: Pariez că dv. aţi fost cea care aţi cumpărat biletele, nu-i aşa?

IRINA: Este adevărat. Dar tot răul spre bine. Nu?

OVIDIU: Să înţeleg că dv. consideraţi ca un fapt pozitiv prezenţa mea aici?

IRINA: Este mai bine că nu a venit cel aşteptat. Din cioburi de iubire nu poţi face o oglindă perfectă a fericirii…

OVIDIU: Uneori, chiar un ciob poate să se multiplice la infinit în alte cioburi, multiplicând

fragmente de fericire. Unii se mulţumesc cu aceasta.

IRINA: Din cioburi nu poţi realiza un întreg. Eu nu mă mulţumesc cu cioburi.

OVIDIU: Desigur, cioburile nu pot constitui întregul, chiar duc la distrugerea armoniei, la suferinţă.

IRINA: Eu caut un alt gen de fericire. Vreau să evit alte dezamăgiri, alte suferinţe.

OVIDIU: Libertatea dobândită, chiar cu preţul suferinţei, trebuie preţuită şi dv trebuie să vă bucuraţi că sunteţi o femeie liberă, că nu depindeţi de altcineva…

IRINA: Iar vorbeşti ca din cărţi.

OVIDIU: Acesta este felul meu de a vorbi, nu după anumite şabloane, ci după raţionamentele mele.

IRINA: Ştii că viaţa nu este chiar aşa. Mereu depindem de alţii, viaţa ne este supusă influenţelor din mediul exterior, interferenţelor de tot felul, politice, economice, mentalităţilor altora.

OVIDIU: Dv. aţi trăit poate între fiinţe preocupate doar de problemele cotidiene, eu am devenit mai reflexiv, de când studiez metafizica.

IRINA: Tu şi metafizica. Dacă ea îţi dă repere pentru modul tău de gândire, atunci trăiască metafizica!

OVIDIU: Trăiască! (Ciocnesc cănile de ceai)

IRINA: Eu mă duc să fac un duş. tu poţi să faci ce vrei.

OVIDIU:O să citesc, dacă îmi permiteţi (Se ridică şi ia o carte de pe noptieră) „Un veac de singurătate” Aceasta citiţi dumneavoastră?

IRINA: Da. Este o carte bună. Revin în câteva minute.

 

Scena 2

(Ovidiu citind o carte, stă in fotoliu. Irina revine imbrăcată in halatul de baie)

 

OVIDIU: Ce bine arătaţi! Parcă a dispărut orice urmă de crispare de chipul dv.

IRINA: Par eu o persoană crispată?

OVIDIU: Am răsfoit cartea „Un veac de singurătate”. Ştiam eu că mă aşteptaţi de un veac să apar iar în viaţa dumneavoastră! Eu sunt sigur că noi doi ne-am mai întâlnit undeva, cândva, într-o altă viaţă.

IRINA:((lovindu-l cu prosopul) Dacă mai vorbeşti aşa, eu te las cu transmigraţia sufletului şi mă retrag.

OVIDIU: (o prinde de maini). O, nu, să nu credeţi că bat câmpii. Simt că noi doi ne-am mai întâlnit într-o altă viaţă. Ştiu că ne-am întâlnit undeva, cândva…

IRINA: Este un titlu de film. Chiar filmul trata această temă, a revenirii în timp. Tu eşti plin de fantezie, dar nu te juca, te rog, cu cuvintele. Noi doi nu am fost niciodată împreună.

OVIDIU: Nu-i o fantezie de-a mea. Au scris şi alţii despre iubirile nefericite ce se repetă prin veacuri, se regăsesc în alte vieţi prin reîncarnarea sufletului, pentru că doresc să fie un cuplu fericit.

IRINA: Este o idee păgână pe care eu nu o accept.

OVIDIU: Sentimentele puternice se repetă, dar cu alţi protagonişti, până când, o conjunctură favorabilă îi ajută să-şi împlinească iubirea. Noi doi am fost cândva două fiinţe ce s-au iubit. Simt aceasta.

IRINA: Fabulezi. (Îi ciufuleşte părul. El ii prinde mana şi o trage spre el, o imbrăţişează)

OVIDIU: Tu nu simţi aceasta?

IRINA: (Se smulge din braţele lui). Nu-mi place că ai devenit cam prea îndrăzneţ. Lasă-mă! Eşti doar un copil. Cine eşti tu de fapt?

OVIDIU: Cel pe care tu îl aştepţi de mult timp… Aparent par doar o fiinţă fragilă, un adolescent poate, dar am suflet mare, o mare putere de a iubi.

IRINA (il priveşte tandru) Ce ciudat! Ochii tăi au o lumină aparte…

OVIDIU: Pentru că reflectă în ei o singură fiinţă: pe tine, Irina…

IRINA: Eşti prea îndrăzneţ. Vii cu aşa o declaraţie şi ai început să mă tutuieşti. Nu-mi place acest lucru. Nu-i nevoie de aşa ceva. Eu am aranjat cu o prietenă să stau la ea în noaptea asta, aşa că ai totul gratuit aici şi nu-i nevoie de cuvinte mari, că nu te prinde aerul de cuceritor.

OVIDIU: De când ai apărut pe plajă, eu te privesc cu nesaţ, cu bucurie şi cu durere, cu fericire şi cu tristeţe. Cunosc toate înfăţişările feţei tale, toate schimbările de pe chipul tău… bucuriile… tristeţile..

IRINA: Iată-mă şi cameleon…Ai uitat de pluralul reverenţios.

OVIDIU: Cu tine vorbesc în gând la persoana a doua, singular. De multe ori am vrut să te pictez în lumina dimineţii, dar parcă aveai dispoziţii sufleteşti diferite şi mi-era greu.

IRINA: Eu nu ţi-am permis să mă pictezi. De ce vrei să mă pictezi tocmai pe mine?

OVIDIU: Pentru că ai trăsături deosebite…Eu m-am îndrăgostit de tine, de chipul tău, de toată fiinţa ta…

IRINA: Ţi-am spus că nu este nevoie să mă flatezi cu sentimente în care nici tu nu crezi.

Nu eşti obligat să o faci. Ai camera la dispoziţie, până vine soţul prietenei mele la care vreau să stau. Recepţionera este o rudă de-a mea şi nu o să ai probleme. Aşa că… „Noapte bună!”

OVIDIU: Te rog, mai rămâi cu mine! (O prinde de maini, ea il respinge)

IRINA :Te rog, nu insista! Încep să regret că am ieşit din tăcerea mea şi am acceptat să vorbesc cu tine. Cred că m-a zăpăcit soarele, altfel de ce aş fi dat atenţie unui tânăr necunoscut.

OVIDIU: Nu-s chiar un necunoscut… (incearcă să-i şteargă părul cu prosopul .Ea refuză, se indepărtează de el. El o priveşte cu ochii mari şi tandri .Ea intoarce capul in altă parte)

IRINA: Da, ne-am cunoscut într-o viaţă anterioară, cum spui tu…

OVIDIU: Speram să fim prieteni. Începutul a fost promiţător…

IRINA: Ne te iluziona! Este drept că m-ai şocat un pic cu ideile tale, dar cred că le-ai luat din cărţi.

OVIDIU: Nu, sunt idei personale. Îmi vin în minte, când vorbesc cu tine. Mi le inspiri tu.

IRINA: Te rog, nu exagera! Eu nu cred că te-am încurajat să… Poate că m-am izolat din dorinţa de a fi singură, doar cu mine şi tăcerea îndelungată nu este bună. Te-am preferat ca partener de discuţii. De ce tu doreşti să fie ceva mai mult între noi?

OVIDIU: Pentru că semănăm foarte mult, iubim aceleaşi lucruri, suntem pasionaţi de mare…

IRINA: Da, dar nu uita ce ne desparte! Eu simţeam deja că mă apasă singurătatea şi am acceptat discuţia cu tine. Ea a fost ca o evadare din mine, din durerea pe care singurătatea o amplifică.

OVIDIU: Durerea personală poate fi estompată, chiar eliminată, dacă ştii să te autocontrolezi. Obsesiile pot fi alungate din minte, dacă pe firul interior îţi proiectezi doar amintiri plăcute sau creezi imagini de o frumuseţe aparte, care să te destindă.

IRINA: Tu reuşeşti cu adevărat să treci de la o gândire negativă la una pozitivă?

OVIDIU: Desigur! Şi tu ai putea, dacă încerci. Învaţă să te detaşezi chiar de tine însăţi. Când îţi vei înţelege durerea, vei constata că ea aparţine trecutului şi trecutul nu trebuie să te îndurereze niciodată, căci cea ce contează este bucuria clipei prezente.

IRINA: Am citit destule despre gândirea pozitivă, dar te torturează gândul că oamenii nu sunt aşa cum îi doreşti tu să fie, te dezamăgesc mereu…

OVIDIU: Pentru că proiectezi asupra lor gândurile tale, îi vezi aşa cum doreşti să fie ei şi ai surpriza să constataţi că ei sunt total diferiţi de idealul tău. Eliberarea de obsesii, de amintiri neplăcute îţi dă o aşa de mare libertate spirituală. Doar o gândire pozitivă te poate face fericită cu adevărat, îţi repet.

IRINA: Cum aş putea realiza acea detaşare, cum îi spui tu?

OVIDIU: Trebuie să îţi repeţi că tu eşti mai importantă şi nu oamenii care ţi-au făcut rău.

IRINA: Da, interesant mod de abordare a problemelor de suflet…

OVIDIU: Vei cunoaşte adevărata fericire, dacă te vei reconstrui în interiorul tău. Fericirea vine din noi, este o stare de confort interior ce poate ajunge chiar la beatitudine.

IRINA: Mulţi cred că fericirea lor vine doar de la alţii. Când trăieşti în lipsuri materiale ori lângă persoane violente sau cu probleme psihice, cum crezi tu că acei oameni pot să-şi găsească echilibrul interior, fericirea mult visată, cea din suflet?

OVIDIU: Alţii pot fi o sursă de fericire sau de nefericire, dar eu vorbesc de bucuria cu care trebuie să te dăruieşti vieţii, de fericirea interioară care trebuie să îţi călăuzească orice pas, fericirea izvorâtă chiar din faptul de a fi.

IRINA: Ştii bine că necazurile dau o stare de surescitare a minţii şi a întregului organism şi de multe ori mulţi îşi blestemă zilele şi nu doresc nici să mai trăiască.

OVIDIU: Credeţi că eu nu am suferit? Dar eu ştiu să îmi păcălesc mintea. Când aveam o durere ziceam „Crezul” şi atunci când ajungeam la versul „făcătorul cerului şi al pământului” eu mă opream, căci în gând vizualizam frumuseţea extraordinară a cerului, albastru, cu nori scânteietori peste un ocean de verdeaţă.

IRINA: Bine, tu ai vocaţie de pictor şi poţi crea mii de imagini care să te încânte, să te facă să îţi uiţi durerea, dar, eu, care-s omul cifrelor, cum aş putea să mă transpun în lumile interioare, ca tine?

OVIDIU: Încearcă! Prin repetiţii multiple şi o voinţă puternică, vei reuşi.

IRINA: Pare interesant… Poate că ai dreptate. Noi amplificăm durerea, când ne gândim mereu la ea. Dar, prin voinţă, putem să evităm amintirile dureroase, să le înlocuim cu ceva frumos din viaţa noastră sau cu ceva imaginat de noi. În pedagogie, procedeul se numeşte visul cu ochii deschişi.

OVIDIU: Reveria poate fi o formă de vindecare de anumite boli psihice, tot mai frecvente acum. Dar trebuie să cunoşti anumite tehnici care să te facă să gândeşti pozitiv.

IRINA: Eu aş pleda pentru studierea lor în şcoală, că aşa s-ar putea salva mulţi copii care se lasă influenţaţi de alţii şi îşi iau viaţa.

OVIDIU: Sunt de acord, doar că programa de psihologie are alte teme. M-am uitat pe o carte a verişoarei mele.

IRINA: Acum înţeleg de ce chipul tău are o străluminare aparte. Cred că aceste idei fac să ilumineze sufletul tău. Tu eşti un om care îţi porţi sufletul pe chip.(intinde mana şi ii mangaie părul) Ştiu de ce ai atâta lumină în tine. Cum poţi să găseşti atâta lumină în tine într-o lume atât de incertă, de mercantilă?

OVIDIU: Nu-i greu să ajungi la steaua din tine, adică la lumina ta interioară. Dacă şi tu vei transfigura totul în ceva luminos, vei vedea că în jurul tău este numai lumină şi vei simţi marea dragoste.

IRINA: Marea dragoste?! Iar încerci să mă vrăjeşti prin magia cuvintelor tale?

OVIDIU: Este adevărat. Cuvintele pot avea o forţă magică. Magia cuvintelor poate fi folosită de orice om. Ele, cuvintele au energia lor.

IRINA: Ştiu din experienţă că anumite cuvinte pot ucide, prin forţa lor, pot distruge suflete, dar mai ştiu că altele pot înălţa sufletul pe culmi nebănuite.

OVIDIU: Dar Irina, dacă tu vei încerca să consacri toate acţiunile tale unui ideal frumos, chiar idealului de a te reconstrui sau unui scop benefic, atunci durerea ta se va estompa, vă fi repede ştearsă din memorie, căci aceasta este evoluţia fiinţei noastre.

IRINA: Băiatule, încep să cred că spiritul lui Ovidiu, poetul roman, s-a întruchipat în tine. Şi el a suferit mult, dar a crezut în puterea iubirii.

OVIDIU: El a fost exilat la Pontul Euxin, dar a pus mai presus de toate creaţia sa.

IRINA: Se vede că tu o cunoşti şi încerci să pui în practică „ars amore” aici, la mare.

OVIDIU: Eu acţionez după resorturile mele interioare, nu după şabloane din cărţi, cum insinuezi.

IRINA: Bine. La capitolul originalitate stăm bine.

OVIDIU: Şi tu, când vei putea descoperi iubirea, iubirea adevărată, mă îndoiesc că tu ai cunoscut-o vreodată, atunci vei vedea că ea nu este o iluzie, cum ai trăit în trecut.

IRINA: Dar ce este iubirea, după părerea ta?

OVIDIU: Este ardere interioară la cea mai mare vibraţie a sufletului, este o ardere care te purifică.

IRINA: Aşa cum Katharsis are rol purificator în artă, tu crezi că şi iubirea, marea iubire poate purifica sufletul?

OVIDIU: Da, aşa cred eu. Poate tu ai cunoscut latura întunecată a iubirii ce terorizează, nu acea înflorire spirituală, ce-ţi potenţează eul şi îţi dă o energie aparte…

IRINA: Eu nu sunt idealistă ca tine…

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Dor de dragoste (teatru)” →