O fi sau nu o fi coincidență?
O fi într-adevăr coincidență oare,
Când eu îți spun că-mi ești dator,
Iar tu îmi spui că-ți sunt datoare,
Pe-un pumn de stele și un nor?
Ar fi prea mult în schimb să cer,
Ca liniștea să-mi pot găsi,
Din umbra norului din cer,
Leacul iubirii orice-ar fi?
Știi că-n zori îmi ești primul gând
Și grija vieții cea dintâi,
În nopțile când mor oftând,
Tu chiar îmi ești dator să-mi vii!
Nu-i asta oare o coincidență,
De a nutri-amândoi o unică dorință,
Să ne avem mereu alături prin prezență,
Fiorii dragostei ne tremure-n ființă?
Și cine, cui i-ar fi oare dator,
Când noi încătușați în lanțul de iubire,
Am crede iar în viață și într-un viitor,
Trăind către apus un strop de fericire?
O fi coincidență sau poate nu o fi,
Dator(datoare)știu c-o (să-ți), o (să-mi)rămâi,
Ca până la final,în cea din urmă zi,
Să (te), să (mă) veghezi duios la căpătâi!
Zadarnică dorință (suferință)
Visam cândva să merg pe-o cărare de flori,
Doream să fiu ferice și să mi te întâlnesc,
Dar sorb amarul vieții, nemărginitul dor,
Iar pe cărare-acum doar ciulini spinoși cresc.
Am vrut să o plivesc de dragul tău oftând,
Dar spinii cu dureri în mâini și suflet mi-au pătruns,
Petalele de mult purtate de-aprig vânt,
S-au spulberat iubite și viața mi s-a dus.
Azi rătăcesc departe prin lume-s o străină
Și să ajung la tine îmi este tot mai greu,
Iar pe cărarea mea nu-s flori și nici lumină,
Ci doar singurătatea în care zac mereu.
Visam cândva că poate vei avea tu voință,
Ca într-o zi cărarea spre mine s-o răzbați,
Să-mi faci amurgul vieții fără dor și căință
Și-un strop de fericire cu mine s-o împarți.
Dar tu nu vii, nu poți ceva mi te reține,
Eu neputincioasă mă-nchid în sinea mea,
Îmi port durerea sufletului străpuns de-atâtea spine,
Zadarnică dorință (suferință) de-a te putea avea.
Visam pe o cărare de flori să merg cândva,
Însă n-a fost decât presărată de spine
Și-am întâlnit regretul și-n toată viața mea,
Neîncrederea ce-a înfrânt orice dorință-n mine.
Fără să vrem
Fără să vrem ,,mai aruncăm o noapte peste zări „,
Ne adunăm din cioburile sparte,
Deși ne este prea greu uneori,
Ne ducem suferința singuri mai departe.
Ne pierdem(afundăm) făr’a mai avea curaj,
Trăind din amintirile de odinioară,
Uităm fără să vrem că viața e-un miraj,
Lăsând iubirea-n suflete ușor să moară.
Ne trecem prin viață numai întristați,
Cu ochii către stele umili și cerșetori,
Iar la final ne stingem singuri,mângâiați
Și cu sufletul ars de blestematul dor.
Fără a lua seamăn ne trece viața noastră,
Curge, precum o apă peste pietre,
Tot aruncând o noapte spre altă dimineață,
Fără să vrem rămânem în suflet cu regrete.
Să ne-adunăm din cioburi într-o bună zi,
Să nu ne pierdem astfel printre anonimi
Și să plecăm din lume făr’a ni se-mplini,
Iubirea ce alungă tristețea din inimi,
Astfel să împlinim ale iubirii chemări,
Aruncând fericiți nopțile către zări.
——————————-
Elena TUDOSA
Octombrie 2020