Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov

În cursul anului 2019, prin amabilitatea domnului profesor universitar Gheorghe Reabțov, unul dintre fii regretatului „Iluminist” de la Cahul, Constantin Reabțov, am intrat în posesia scrisorilor primite de tatăl domniei sale de la cea mai de seamă personalitate a orașului, poetul Andrei Ciurunga. Prieteni din copilărie și apoi colegi la Liceul „Ion Voevod” din urbea de pe Frumoasa, cei doi au fost despărțiți de vitregiile vremii imediat după absolvirea acestuia, fiecare alegând un alt drum și reușind să se reîntâlnească abia după aproape o jumătate de secol.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit însă să-i înstrăineze de tot pe cei doi, prietenia închegată de la fragedă vârstă și consolidată în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, prin parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca după un vis frumos ce fusese întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

Prin grija destinatarului și mai apoi a fiului acestuia, s-au păstrat 89 din scrisorile trimise de Andrei Ciurunga lui Constantin Reabțov, scrisori care acoperă, cu scurte intervale de întrerupere, perioada 1988 – 1997. Cea mai veche este datată 19 octombrie 1988, iar ultima scrisoare, expediată cu câteva zile înainte de trecerea profesorului și pedagogului Reabțov la cele veșnice, poartă data de 20 martie 1997. Că cei doi au corespondat și anterior anului 1988 putem afirma cu siguranță, fapt susținut și de precizarea lui Ciurunga în scrisoarea susmenționată, prin care acesta îi mulțumea prietenului său pentru cartea trimisă („Îți mulțumesc mult pt. cartea lui Gheorghe Vodă, poetul cahulean atît de plin de talent”). Din păcate acestea nu s-au mai păstrat, la fel cum nici scrisorile primite de la Constantin Reabțov sau de la numeroasele personalități culturale și literare de pe ambele maluri ale Prutului, cu care a corespondat Andrei Ciurunga mai ales după 1990, nu s-au mai păstrat după moartea acestuia și a soției sale. O pierdere importantă, atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru cititorii și iubitorii „poetului pe schimbul căruia a înviat Hristos”.

În rândurile care urmează vom încerca să facem o sumară prezentare a scrisorilor trimise de Andrei Ciurunga prietenului său cahulean, sperăm, cât de cât utilă cititorilor. Astfel, din cele 89 de scrisori, 36 sunt scrise de mână, iar restul de 53 sunt bătute la mașina de scris. În prima parte a corespondenței predomină cele scrise de mână, dar cu trecerea timpului, din cauza acutizării bolilor la ochi de care suferea poetul, acesta va apela tot mai mult la mașina de scris. Cu excepția unor felicitări, unde așternea cu stiloul doar câteva rânduri. Sau, ca o ironie a soartei, ultima scrisoare trimisă prietenului său de la Cahul, care avea să fie scrisă tot de mână…

Subiectele abordate sunt multiple, acoperind variate domenii: evocarea unor amintiri legate de copilărie și familie, debutul literar, prieteni și cunoscuți comuni, revista „Cahulul literar”, probleme de sănătate, dorul de Cahul, proiecte editoriale, limba română, viața de zi cu zi, ba chiar și opinii cu privire la viața politică și socială a acelor ani.

„Suportul” scrisorilor îl constituie, de regulă, colile albe de hârtie, format A4, dar câteva sunt scrise pe hârtie specială disponibilă la sfârșitul anilor ´80 (mape cu câte 10 plicuri și coli de scris având imprimate diverse desene: flori, animale, obiecte etc), la care se adaugă diverse felicitări ocazionale. Însă mijlocul anului 1991 îl prinde într-o acută criză de coli pentru scris, astfel că „dispariția de pe piață a hîrtiei de scris (iar cînd apare costă 1500 lei topul, de la 100 cît era) mă face să-ți scriu pe o foaie spurcată pe-o parte, dar bună pe alta. Mi-a dat un prieten o tonă de asemenea foi și eu le folosesc și cînd trimit colaborări la reviste. Doar pentru vreo oarecare carte păstrez cele cîteva sute de foi pe care le mai am.” (29 iulie 1991).

Încă de la o primă lectură se evidențiază grija poetului pentru claritatea și cursivitatea conținutului scrisorilor, acesta parcurgându-le cu atenție de fiecare dată înainte de trimitere și făcând modificările necesare acolo unde găsea de cuviință. Stau mărturie corecturile, adăugirile, ștersăturile sau PS-urile care le însoțesc aproape de fiecare dată, făcute preponderent cu stiloul.

În ceea ce privește ortografia, Andrei Ciurunga se adaptează din mers schimbărilor petrecute în domeniu. Astfel că, după ce mulți ani folosise litera î din i, după decizia Academiei Române din 1993, în scrisorile trimise lui Constantin Reabțov (și nu numai) va trece la folosirea lui â din a, dar și a celorlalte norme impuse de înaltul for de știință și cultură (sunt, suntem, sunteți).

Trecând la formulele de adresare folosite în fiecare scrisoare, acestea evidențiază cum nu se poate mai bine strânsa legătură și prietenia care îi lega de zeci și zeci de ani („Am început cu cel mai vechi și cel mai drag prieten”, i se confia el într-o misivă din 31 decembrie 1991). Poetul i se adresează preponderent cu „Iubite Costică”, dar frecvent sunt utilizate și alte formule precum „Mult iubite Costică”, „Iubite frate Costică”, „Costică dragă”, „Costică scumpule”, „Mult iubite frate Costică” șa. Iar atunci când se adresează întregii familii, formulele sunt „Iubiții noștri Costică și Daria”, „Iubiți prieteni”, „Dragii noștri”, „Iubiții noștri”. La fel, scrisorile sale sunt semnate începând cu „Robert”, apoi trece la „Robică” (majoritatea), „Ina și Robică”, „ Robică și Ina”, „Ina și A. Ciurunga” sau, în câteva cazuri, utilizând toate cele trei nume („Robică / Andrei Ciurunga / Robert Cahuleanu”). De regulă, acestea sunt adăugate de mână, cu stiloul sau pixul.

Referindu-se la debutul său literar, Andrei Ciurunga rememorează cu nostalgie de câteva ori acel moment emoționat din viața sa: „Așa că îți scriu abia acum, ca să-ți spun cît am fost de emoționat, citindu-mi „biografia” în revista liceului nostru. Acolo am debutat în ianuarie 1932 (exact acum 50 de ani) cu o poezie intitulată „24 ianuarie” și semnată Robert Eisenbraun. Foaia se numea „Îndrumarea Tinerimii” și era patronată de C. Radu, directorul liceului și prof. de l. română! Îți mulțumesc, Costică, pentru această duioasă reîntoarcere în copilărie!” (26 iunie 1992); „Gheorghiu^[1] pomenește și de mine acolo, zicând că am fost încurajat în primele mele încercări literare de V. Hondrilă^[2], fapt perfect adevărat, eram în liceu când mi-a apărut „Melancolie”, placheta din 1936, îmi amintesc textual că a scris „Poeziile spun mai mult ce va fi autorul, decât ce cuprind ele”. Păi ce puteau cuprinde altceva decât naivități, la cei 16 ani câți aveam?” (11 august 1993); „Mare bucurie mi-ai făcut cu trimiterea foii voastre, a liceului „Ion Voievod” din Cahul. „Poetul-martir” (Doamne, chiar așa am ajuns?) și-a revăzut pentru încă o clipă, cu toată intensitatea, copilăria și debutul absolut, din ianuarie 1932, la revista „Îndrumarea Tinerimii” a profesorului Constantin Radu. Era o zi de ianuarie, când am ajuns acasă pe înserat venind de la liceu, cu numărul de revistă, triumfător, agitându-l prin cameră. Îmi apăruse prima poezie („24 Ianuarie”) în publicația Liceului, semnată Eizenbraun Robert, elev clasa I-a Liceul „Ion Voievod.” (31 mai 1994).

Cum s-au păstrat poeziile sale din perioada de detenție i se destăinuie prietenului său într-o scrisoare datată 8 iulie 1991: „Mă întrebi, dragă Costică, în ultima ta scrisoare, cum s-au păstrat versurile mele din închisoare? Uite că nu-i un secret, am să-ți spun mintenaș. La Canal (1950-1954) aveam la îndemînă bucăți de hîrtie rupte din sacii de ciment cu care lucram. Le compuneam mintal (nu era hîrtie suficientă și pentru ciorne) și le treceam pe curat cînd erau finisate. Odată cu acestea, la învățau pe de rost colegii de suferință, pentru a le pune în circulație, din baracă în baracă și din colonie în colonie. Făcusem chiar un mic carnețel, ascuns în paiele din saltea. Dar la o percheziție mi s-au găsit și am dat de dracul. Au ieșit deci pe cale orală, au ajuns în țară și în străinătate, s-au citit la radio și au apărut în antologii și reviste străine. În a doua perioadă a închisorilor mele (1958-1964) în temnițe nu se găsea hîrtie. Atunci le compuneam tot mintal, băieții le învățau pe de rost (și eu de-asemenea, evident) și le coseam numai titlurile, cu ață, pe bucăți rupte din cămăși și băgate prin căptușelile unui cojocel de care nu mă despărțeam niciodată. Așa le-am scos, după care le-am transcris în caiete bine păstrate timp de 26 de ani, pînă la Revoluție.” Valoare de document au și destăinuirile privind revista „Cahulul literar^[3]”, despre care „pot să-ți următoarele: a apărut un singur număr – dar nici acela, de fapt, nu a apărut. Colonelul Dobrescu, prefectul județului, tot aștepta o aprobare de la București, ca să se dea voie să-l punem pe piață. Evenimentele de la 28 iunie 1940 au surprins revista în tipografia lui Rapaport – și nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. Eu luasem un singur exemplar, peste câțiva ani i l-am dat lui Badiu Leu – și-a dispărut, nici el nu-l mai găsește”, avea să-i mărturisească Ciurunga într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1990. Sau, câțiva ani mai târziu, „Ai făcut foarte bine vorbind și de „Cahulul literar” al nostru, cel din 1940. Dacă nu făceam greșeala să-i încredințez lui Badiu Leu singurul exemplar existent, acum aș fi scos niște copii la xerox și ai fi avut una și tu, și muzeul de la Cahul” (30 octombrie 1995).

Foarte bun cunoscător al limbii române („Toți vor materiale de la mine, în special careuri cu definiții în versuri, pe care nimeni în țara românească nu le potrivește ca mine. Cred și eu, după 60 de ani de poezie și 50 de ani de activitate rebusistă, mai ales când te joci cu limba română, fără să faci greșeli de sens sau cuvinte” – 21 februarie 1994), Andrei Ciurunga se arată intransigent față de cei care nu o utilizează corect: „Măi Costică, zici că ai niște eleve sîrguincioase. Nu uita să le înveți cît mai corect românește, sau să le dezveți de năravurile lingvistice proaste. Eu nu am vrut s-o supăr pe Lenuța cînd mi-a luat interviul aici, dar fata asta a început cam așa: „Îmi pare destul de bine că v-am cunoscut”. Iar mai departe cam așa: „Poeziile dvs. sînt destul de bune”. Măi, eu cînd intru în brutărie și vînzătoarea îmi spune că „pîinea este destul de bună”, nu o cumpăr în ruptul capului. În românește, „destul de” înseamnă mai puțin decît bun, sau bun cu oarecare îngăduință! La fel am constat folosirea improprie a lui „numaidecît”. Cuvîntul ăsta la noi înseamnă „imediat” sau „în foarte scurt timp”. Copiii voștri înțeleg prin „numaidecît” negreșit, sau neapărat, ceea ce nu-i același lucru. Cînd l-am întrebat pe Ionel Topală din Tartaul de Salcie: „Mai vii pe la București?”, el mi-a răspuns „Numaidecît!” (31 decembrie 1991).

Nu îl „iartă” nici pe prietenul său atunci când constată că nepoțelul acestuia nu vorbește românește: „Nepoțelul e o bomboană de băiețel – dar iarăși păcat că nu a învățat românește, cum de l-ai lăsat tu, ca bunic, pradă limbii lui Smirnov și-al altor ca el?” (14 septembrie 1992). Ca mai apoi să răbufnească după adoptarea Constituției din 1994, care stipula revenirea la denumirea de „limbă moldovenească”: „Dragă Costică, au înnebunit de tot șefii voștri cu limba „moldovenească” și cu toate celelalte absurdități, debitate în numele unei istorii de care habar nu au. Păi să ne întrebe pe noi, care am făcut limba română cu Radu și cu atâți alți profesori cinstiți, ce-i aia limbă și neam!” (20 octombrie 1994).

La fel de intransigent se arăta și față de soarta compatrioților săi, în a căror apărare sărea ori de câte ori considera că este necesar: „Știu că mă pun rău cu toți „patrioții” de pe ambele maluri ale Prutului, dar asta nu mă supără cu nimic, atunci cînd e vorba să scriu adevărul despre soarta noastră, a basarabenilor, așa cum am trăit-o cu toții.” (26 mai 1993) sau „Măi Costică, eu nu-s chiar așa de furios pe cât par, dar să nu se lege nimeni de Basarabia și de oamenii ei, că iau foc!” (16 iulie 1993). Chiar dacă și-a trăit cea mai mare parte a vieții departe de locurile natale, Andrei Ciurunga nu îi va uita niciodată pe cei de acasă, îi va susține mereu, le va trimite gratuit sute de volume din cărțile tipărite de cele mai multe ori pe cheltuială proprie: „… imediat ce apare^[4], printre primele exemplare care își vor lua zborul din casa mea vor fi acelea pentru frații de peste Prut. Nu zic „străinătate”, pentru că m-ar pedepsi Dumnezeu!” (21 mai 1992); „Cartea^[5] va fi darul meu pentru Basarabia, în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Va avea un tiraj de 600 de exemplare, nici unul pus în comerț, ci distribuit gratuit. Vreau să trimit 100 de ex. la Cahul și 200 la Chișinău, tu ești cel mai indicat să le împarți celor vârstnici, dar mai ales tineretului cahulean, poate la bibliotecă și la muzeu câte unul.” (24 aprilie 1995); „Prin iulie, îmi apar două cărți de versuri. Una cu toate poeziile din închisori^[6], strînse laolaltă – iar alta cu vreo 80 de poezii umoristice^[7]! Vei primi cîte 100 de ex. din fiecare pt. cahuleni.” (17 mai 1996); „Pentru tine, în afară de cărțile cu dedicație, am mai trimis 100 ex. din „Poeme cu umbre de gratii”, 100 ex. „Versuri pentru Ina” și 150 ex. „N-aveți un surâs în plus?”, poezii umoristice, din care tu cunoști deja câteva, din revistele unde au apărut.” (8 octombrie 1996).

Așa cum am precizat, majoritatea scrisorilor sunt bătute la mașină, cauza principală constituind-o miopia avansată pe care o avea încă din anii tinereții și pe care o invocă în repetate rânduri: „Iartă-mă că ți-am scris la mașină, dar fiind mai multe de spus, ochii nu m-ar fi ajutat să scriu de mînă atîta pogon de hîrtie.” (8 martie 1990); „Caligrafia mea este serios afectată de o veche suferință de ochi și e foarte puțin lizibilă. De-aia prefer să bat la mașină, care, săraca, scrie ca lumea.” (20 aprilie 1990); „Cînd am mai multe de spus, apăi bat la mașină, că mi-e mai ușor pentru ochi să folosesc litere gata scrise de alții pe clape, decît să le buchisesc eu însumi.” (6 septembrie 1990); „Am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii.” (31 decembrie 1991); „Nu pot sta mult cu ochii la lumină, din cauza durerilor pe care le simt.” (3 iulie 1992); „Eu îmi consum puțina vedere care mi-a mai rămas scriind tot felul de mărunțișuri și de prostii, fie rebus, fie umor, ca să mai adaog o bucățică de carne la cartofii pe care îmi pot permite să-i cumpăr din pensie.” (24 octombrie 1993). Cu timpul se vor adăuga și alte probleme de sănătate, care își vor pune amprenta asupra creației și activității sale literare: „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.” (20 octombrie 1994); „Cu ochii o duc tare prost, în schimb mă simt rău și cu piciorul.” (8 martie 1995); „Alte noutăți nu prea am, decât niște dureri sâcâitoare în dreptul rinichilor, beau tot felul de spurcăciuni: ceai de mușețel și de cozi de cireșe – dar încă nu mi-a trecut” (25 august 1995); „Ți-aș scrie mai mult, dar de câteva zile mă doare al naibii piciorul, aș tot sta în pat – dar treburile nu-mi îngăduie acest lucru.” (8 octombrie 1996); „Încolo, cam zgârâiat cu sănătatea. Am și căzut zilele trecute pe gheață – și mă doare spatele cumplit, dar sper că va trece.” (11 februarie 1997).

Dar, pe lângă toate problemele cu care se confrunta, dorul de Cahul îl măcina cel mai tare: „Mi-e dor de voi toți și de tot Cahulul, deși nu mai este ca pe vremea cînd alergam ca nebunii pe șoseaua Oancea-Cahul, la întrecerea pe care cred că nu ai uitat-o.” (8 martie 1990); „Ochii și vîrsta nu mi-au îngăduit să fiu și eu la Podul de Flori de la Prut!” (8 mai 1990); „Nu mă așteptam la această generozitate din partea publicației^[8] de la Cahul – singurul loc unde m-aș simți într-adevăr acasă la mine!” (6 septembrie 1990); „Ieși, măi, mai repede, cînd am să vin la Cahul o să bem un vin din acela copt la soarele Basarabiei (care începe să răsară și pentru noi), aud că de la 27 septembrie se vor suprima pașapoartele, se va trece numai pe baza buletinului de identitate. Atunci să vezi du-te-vino la Prut!” (17 septembrie 1991); „Eu nu mă pot deplasa atît de departe, nici din cartier nu prea ies, stau prost cu ochii și multe altele și mi-e imposibil să mă avînt la un drum lung și greu – oricît de drag mi-ar fi să-l pot face.” (8 iunie 1992); „Mare emoție și bucurie am avut parcurgînd pe hartă străzile din Cahul. Îți mulțumesc frățește pentru această grijă de-a mă ține cît mai aproape de voi.” (15 decembrie 1992); „E bine că bietul nostru Cahul a ajuns „celebru” datorită „Nufărului alb^[9]”, de care îmi amintesc cu mare duioșie și nostalgie când îl culegeam din barcă pe fostele bălți cahulene.” (1 august 1993).

Continue reading „Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” →

Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului

Andrei Ciurunga, pe care literatura română avea să-l eternizeze ca fiind „poetul în schimbul căruia a înviat Hristos”, s-a născut la 28 octombrie 1920, la Cahul, într-o „casă mare și luminoasă, cu vreo cinci-șase camere, pe Strada Cazărmii, una din acele străzi late și drepte care tăiau Cahulul în două de la miazănoapte la miazăzi. Și mai erau o curte și-o grădină pline cu fel de fel de minunății: saraiul cu lemne de foc pentru iarnă, bucătăria de vară, cușca dulăului nostru Reapcic, merii și gutuii în care se aprindeau către toamnă felinarele roșii și galbene ale fructelor pârguite. Acolo m-am născut eu, într-una din acele odăi, în luna octombrie a anului 1920, când calendarul arăta ziua de 28.”^[1]

Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, provenea dintr-o familie de pedagogi, tatăl său, Herman Eisenbraun, făcea parte dintr-o familie de colonişti germani din sudul Basarabiei și era profesor de limbă germană la liceul „Ion Voievod” din Cahul, iar mama sa, româncă, era profesoară de pian. Cum tatăl său a decedat când viitorul poet de abia împlinise patru ani, de creșterea și educarea acestuia a trebuit să se ocupe singură doar mama sa. „Până să mă ridic ˂băiețaș la casa părinților mei˃, cum zice Ion Creangă, am tot stat câțiva ani pe lângă fustele mamei. Eram tare pipernicit, iar mama, draga de ea, se temea pentru mine, mai ales că eram tare poznaș și nu prea ascultător – și cine știe ce rău aș fi putut prăvăli asupra capului meu!”^[2]

Robert Eisenbraun a urmat școala primară și liceul în orașul Cahul, cu excepția ultimei clase de liceu, pe care a absolvit-o în Bolgrad. Vacanțele școlare le petrecea la Ghioltosu, la moșioara unchiului Sofocle Cavalioti, cumnatul mamei sale, împreună cu verii mai mari, sosiți de la școli sau universități și în grija cărora era lăsat. Băi la cotul Prutului, călărie, plimbări în via „râpa cu nuci” și harbuzăria cu pepeni uriași, înălțarea zmeielor și câte și mai câte nu făceau! „Așa am petrecut vreo opt-nouă vacanțe, până a început a-mi mirosi a catrință și nu mai plecam verile din Cahul, unde mă îndrăgosteam de câteva ori pe an tot de câte-o colegă de școală, cu care mă întâlneam în serile frumoase de vară în parcul orașului.”^[3] Tot în această perioadă se leagă prietenia de o viață cu colegul Constantin Reabțov, de care nu îl va despărți decât moartea tragică a acestuia.

Aptitudinile sale pentru literatură îl vor determina să frecventeze cenaclul literar al liceului, în a cărui revistă, „Îndrumarea tinerimii”, în ianuarie 1932, profesorul Constantin Radu, directorul liceului „Ion Voevod”, îi va tipări prima poezie, intitulată „24 Ianuarie”. Erau patru strofe dedicate Unirii Principatelor și domnitorului Alexandru Ioan Cuza, semnate pentru prima dată cu pseudonimul Robert Cahuleanu, pe care l-a adoptat din profundă simțire românească, cum a declarat el mai târziu.

Aprecierile, ca și încurajările primite, îl ambiționează, tânărul continuând să scrie noi și noi poezii. Încă elev, în iunie 1936, scoate la Cahul, prima plachetă de versuri întitulată „Melancolie”, care includea 29 de poezii din cele peste 100 câte avea la acel moment. Un alt unchi, Haralambie Vizanti, prefect de Cahul, i-a plătit hârtia și tiparul pentru 300 de exemplare imprimate la tipografia lui moș Anastase Mănescu. Astfel, „debutul meu editorial se datorează orgoliului unui om care a avut ambiția să se afle în oraș că este unchiul unui poet cu volum.”^[4] „Doamne, la nici 16 ani împliniți, ce mare ˂scriitor˃ m-am crezut eu atunci! Colegii mă ironizau, dar fetele m-au luat în serios și mureau de plăcere când le dăruiam câte un volumaș cu autograf!”^[5], se va destăinui mai târziu poetul.

Tot în această perioadă colaborează la revista cadrelor didactice, „Graiul satelor”, o foaie tipărită de poetul și scriitorul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul.

Din septembrie 1938 urmează ultimul an al liceului la Bolgrad, Liceul „Ion Voevod” de la Cahul fiind închis din motive financiare. „La începutul anului de învățământ 1938-1939 la liceul de băieți din Bolgrad apăru în clasele superioare un nou elev. Probabil evenimentul ar fi trecut neobservat dacă nu s-ar fi răspândit zvonul că noul nostru coleg e poet – iar în liceu poezia se afla la loc de cinste! Ba mai mult, reușise să publice chiar și o plachetă de versuri, deci era firesc ca vestea să trezească numaidecât curiozitatea multora. Curând l-am văzut și eu prin curtea liceului, discutând aprins cu alți câțiva colegi. Am mai aflat că-i spune Robert Cahuleanu și că a venit din Cahul să-și continue studiile (liceul de acolo fusese desființat).”^[6]

Printre colegii de aici se numără, alături de cei veniți de la Cahul, poetul Chiril Aldea-Cuțarov și prozatorul Gheorghe Gheorghiu. La Bolgrad își continuă activitatea literară, colaborând la „Bugeacul” lui Teodor Nencev și la „Moldova” condusă de profesorii Ioan Șt. Botez și Vladimir Cavarnali, dar și frecventând cercul poeților Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Iacob Slavov sau Ioan Sulacov.

La 28 iunie 1939 tipărește, cu sprijinul financiar al aceluiași unchi Haralambie Vizanti, cea de-a doua plachetă de versuri, „În zodia cumpenei”, la tipografia „Capitala” din Bolgrad. Este ziua în care a absolvit liceul, dar și în care face cunoștință cu poetul Ion Minulescu, venit cu o șezătoare literară la Bolgrad.

După terminarea liceului se întoarce la Cahul, unde va lucra în calitate de profesor la fostul liceu „Ion Voevod”, acum redus la doar patru clase gimnaziale. În paralel, colaborează cu poezii la reviste literare de prestigiu din București („Curentul literar” și „Pepoem”) sau cu articole în pagina de cultură a ziarului „Neamul românesc”. Tot în această perioadă, împreună cu poeții Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu, dar și cu prietenul Constantin Reabțov, pune la cale apariția unei reviste literare locale, „Cahulul literar”.^[7] Deși tipărită și așteptând aprobarea de la București pentru a fi difuzată, după 28 iunie 1940, când are loc anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, stocul de reviste a fost confiscat în întregime de către sovietici și acesta a dispărut fără urmă.

În 1940-1941, primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, a lucrat ca învăţător în şcoala primară din satul Tartaul de Salcie. Tot din anul 1940 începe colaborarea la publicațiile chișinăuiene „Raza”, „Basarabia literară” și „Basarabia”, conduse de preotul Vasile Țepordei, originar din Cârpeștii Cahulului. Peste trei ani va fi adus la Chișinău pentru a lucra în redacția acestora, dar mai funcționa și ca pedagog la Liceul „B.P. Hașdeu”, sub direcția profesorului Vasile Harea, o somitate a intelectualității basarabene. „Aici am avut marea bucurie să locuiesc un timp într-o odăiță chiar cu Ștefan Ciobanu, marele basarabean, autor al unui capital studiu despre istoria literaturii române vechi și al altor lucrări substanțiale, era un om cam ciudat, numai cu cartea-n mână. Țin minte iarna lui 1943, descoperisem un dulap uriaș cu ziare de la Moscova, mai vechi, „IZVESTIA” mi se pare. Am tot făcut focul în sobă bine cu ele, ne-au încălzit ce să zic…”^[8]

Este o perioadă fructuoasă pentru poet, acesta reușind să publice două cărți: sceneta „Poemul desrobirii” (1943), la Editura ziarului „Cuvânt moldovenesc” al profesorului L.T. Boga și volumul de poezii „Cântece de dor și de răsboiu” (1944), la Editura „Dacia Traiană” a Ministerului Propagandei, ambele semnate cu pseudonimul Robert Cahuleanu.

La 27 februarie 1944 participă la un mare festival literar-artistic, cu invitați din toate provinciile românești. „A fost una dintre cele mai mărețe manifestări pe care le-a trăit Chișinăul în acei ani de românească simțire. Toate provinciile țării veniseră veniseră la surata mai mică, parcă pentru a-și lua rămas bun de la ea. Spectacolul s-a încheiat într-o atmosferă de nedescris, spectatorii râdeau și plângeau. Seara, guvernatorul Basarabiei, generalul Olimpiu Stavrat, ne-a oferit un banchet cum numai în basme și-n Basarabia se putea oferi. Până aproape de ziuă n-au mai contenit cântecele, epigramele, vorbele de duh și versurile recitate cu paharul în mână.”^[9]

După trei săptămâni, din cauza frontului care se apropia amenințător și crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, urca, împreună cu mama și bunica sa, în trenul care îl ducea în România. „M-am născut la 28 octombrie 1920 în orașul Cahul și am murit la 20 martie 1944 la Ungheni, când am părăsit Basarabia, refugiindu-mă din calea războiului.”^[10]

Cei trei se stabilesc la o mătușă de la Brăila, oraș în care se născuse și bunica sa, dar pe care tânărul poet îl vedea pentru prima oară. Încă din primele zile se interesează de viața literară și gazetărească a urbei, descoperind sediul publicației „Expresul”, cunoscută încă de la Chișinău, al cărui editor, Sotir Constantinescu, îi încredințează pagina literară. Aici publică o serie de versuri, note sau articole de mici dimensiuni, dar atrage și o serie de tineri condeieri brăileni (Mihail Crama, Mihu Dragomir, Valeriu Gorunescu, Daniel Constantinescu ș.a.), pe care îi face colaboratori ai „Expresului”.

La începutul lunii noiembrie a anului 1945 publică articolul „cu caracter net anticomunist, intitulat „Sunt prezent aici”, adică la „Expresul” – am omis să vă spun că ziarul avea o tentă pronunțat liberală – și nu „dincolo”, adică la ziarul „Înainte”, organ al Județenei Partidului Comunist.”^[11] Peste câteva zile, la 8 noiembrie 1945, în centrul Brăilei are loc un miting spontan, la care au luat parte mii de brăileni din aproape toate categoriile sociale. „Indignați de faptul că în ajunul Sfântului Mihail oficialitățile comuniste organizaseră, la 7 noiembrie, un miting muncitoresc întru slava lui Stalin și a Marei Revoluții din Octombrie 1917, câteva mii de cetățeni ai Brăilei s-au adunat în piața orașului pentru a-i aduce un omagiu Regelui nostru, de a cărui zi onomastică oficialitățele se făcuseră a uita.”^[12]

Cum către sfârșit mitingul a degenerat prin câteva acte de violență (escaladarea gardurilor poliției sau deshămarea cailor de la trăsura chestorului), a doua zi au început să se facă arestări în rândul turbulenților. Nu mică i-a fost mirarea lui Andrei Ciurunga când, la 14 noiembrie, s-a pomenit și el invitat la poliție , „acuzat de incitare la dezordine prin articolul publicat în „Expresul”, ba chiar eram socotit „autorul moral” al întregii manifestații.”^[13]

După o anchetă sumară este închis în penitenciarul Brăila, împreună cu alți 30-40 de participanți la manifestație, și eliberat după 29 de zile de detenție, printr-o sentință a Curții Marțiale Galați. Autoritățile nu reușiseră să găsească vreun paragraf în codul penal care să încrimineze scrierea unui articol și omagierea Regelui său!

În cele 29 de zile reușise să scrie 29 de poezii, deoarece colegii de suferință îi cereau „noutăți” pentru șezătorile pe care le organiza seară de seară în camera de detenție, în văzul și auzul paznicilor debusolați. Din păcate, dintre acestea s-a păstrat numai una, „Poem de închisoare”, pe care a reușit să o publice mai târziu în ziarul local „Facla”.^[14] Abia peste aproape cincizeci de ani, poezia va fi inclusă și în volumul autobiografic „Memorii optimiste”.

După eliberarea din penitenciar, Andrei Ciurunga este angajat de S. Păstorescu în redacția ziarului său de informații, „Ancheta”, reușind ca astfel prin salariul pe care îl câștiga să-și asigure „costul țigărilor și-mi mai rămânea pentru câteva kilograme de mălai pe care le duceam acasă bunicii și mamei”.^[15] Avea, în schimb, câteva avantaje pentru care nu îl costa niciun leu: permis gratuit pe tramvai, intrare liberă la cele trei cinematografe ale orașului, plus bilete la matineele date de trupele teatrale bucureștene venite în turneu la Brăila!

Tot în această perioadă îl cunoaște pe scriitorul Radu Tudoran, care, inspirat de acțiunea temerară a navigatorului francez Alain Gerbault, venise la Brăila pentru a construi o corabie cu care intenționa să facă înconjurul lumii. Cum cheltuielile aferente construcției erau mari, dar și aflând că regimul comunist nu i-ar fi aprobat plecarea pe mare, după câteva luni Radu Tudoran și-a lichidat șantierul și s-a întors la București. A rămas însă o frumoasă prietenie, cei doi reîntâlnindu-se după două decenii, „când l-am vizitat la locuința sa pentru a-i solicita o recomandare, aveam toate șansele să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor, de unde fusesem radiat la scurt timp după condamnare. Mi-a dat-o cu bucurie, era convins că locul meu nu putea fi decât printre scriitori”.^[16]

La Brăila, poetul va fi obligat să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, cu care semnase până atunci, inclusiv plachetele de versuri publicate. „Mă cheamă Robert Eisenbraun, dar pentru că toată instrucția și simțirea mea erau românești, mi s-a părut firesc să adopt pseudonimul „Robert Cahuleanu”, de la orașul meu natal, Cahul. acesta ar fi fost numele meu de-o viață, dacă în 1946, la Brăila, pe când lucram la „Ancheta”, n-aș fi fost pfotit urgent până la județeana de partid (comunist, se înțelege). Aici mi s-a spus: Vezi, dumneata, Cahulul nu mai este la noi, numele dumitale se poate interpreta, așa că fă bine și caută-ți altul. M-am înfuriat, replicând: Dar Chișinevschi? Că nici Chișinăul nu mai e la noi. Atunci s-a oțărit activistul: Lasă-l tu pe tovarășul Chișinevschi, nu-i purta tu de grijă, și ia aminte la ce ți-am spus. M-am dus la Poștă, am pus mâna pe o carte de telefon – era a Brșovului – am deschis-o la întâmplare și am citit primul nume care mi-a căzut sub privire: Andrei Ciuruga. L-am scris pe o bucată de hârtie și l-am dat administratorului să-mi facă altă legitimație. Acesta, nevinovat, preia un „n” la Ciuruga. Și așa am rămas, Andrei Ciurunga.”^[17]

Cum, în aceeași vreme, Jaques Davidescu tipărea la Brăila a doua serie a ziarului „Facla”, Andrei Ciurunga, considerat „de-al casei”, publica și aici versuri număr de număr, ba figura chiar și în juriile care acordau premii la concursurile de poezie organizate de ziar. Așa că nu i-a fost peste mână atunci când, după ce îl rugase pe unul dintre culegătorii de la „Facla” să-i păstreze zațul poeziilor sale după tipărire, l-a rugat iarăși să-i mai culeagă câteva poezii „de sertar”^[18], cu gând de a le tipări într-o plachetă de vreo 30-40 de exemplare. Pentru copertă a apelat la fostul său coleg de închisoare, Boris Petrovici, care i-a tăiat în relief, pe o bucată de linoleum, o linie șerpuită închipuind Prutul, linie care brăzda în diagonală coperta. Pe la finele lunii aprilie 1947, broșurica, sugestiv intitulată „Poeme de dincoace”, conținând 15 poezii, tipărite numai pe o singură parte pentru a părea mai groasă, apare în 32 de exemplare.

Bucuria îi este mare, împarte câteva exemplare prietenilor și colegilor, dar i le arată și mamei sale, care, îngrozită de versurile citite, îl sfătuiește să le arunce pe foc. Cum însă demonul aventurii îl poseda, așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu-i dă ascultare, dar face și greșeala de a arăta un exemplar poetului Mihu Dragomir, colaborator și el al ziarului „Facla”, gest care îl va costa scump mai târziu.

„Ancheta” fiind suprimată în februarie 1948, Andrei Ciurunga este numit responsabil cu presa și propaganda la organizația Județeană a Tineretului Muncitoresc, apoi, de la 1 iunie 1948, este transferat în redacția ziarului „Înainte”. Aici va redacta câte două pagini pe săptămână, a tineretului și a femeii, dar mai târziu, când conducerea ziarului a observat că „huzurește” (deh, era ziarul partidului!), i s-a repartizat și pagina culturală.

În toamna anului 1949, la sugestia poetului Mihai Beniuc, la acea vreme secretar al Uniunii Scriitorilor, este adus la București și angajat în redacția revistei „Flacăra”, revistă a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (USASZ). Aici i s-au încredințat rubricile „Antologia provinciei” și „De la stânga la dreapta”, dar mai răspundea și la „Poșta redacției” unor eventuali colaboratori, dintre care câțiva au ajuns nume de rezonanță în literatură. Se înțelegea foarte bine cu colegii de redacție (Geo Dumitrescu, Vladimir Colin, secretarul general de redacție, J. Popper, Vera Hudici, Pompiliu Andronescu-Caraioan, George Dan, Geo Șerban, Nicolae Mărgeanu), își îndeplinea sarcinile cu plăcere și toată lumea părea mulțumită. Dar, la sfârșitul lunii ianuarie 1950, a fost chemat la conducerea revistei și i s-a pus în vedere că de la 1 februarie va fi concediat, motivul invocat fiind restructurarea determinată de noul format al revistei. Era începutul unui calvar care avea să dureze ani de zile…

În după-amiaza zilei de 2 februarie 1950, casa din strada Caragea, unde locuia de câteva luni, îi este scotocită de trei indivizi, aceștia zvârlind la întâmplare obiecte și haine, în căutarea plachetei „Poeme de dincoace”, „aia împotriva regimului democrat, unde ne înjuri pe noi, comuniștii”. Plachetă despre care aceștia aflaseră că fusese tipărită ilegal la Brăila. „Maestrul Delator”, Mihu Dragomirescu, își făcuse „datoria”!

Cum cei trei nu au găsit niciun exemplar, Andrei Ciurunga este arestat pe loc, deși a doua zi, sâmbăta, era așteptat la Brăila pentru ceremonia cununiei sale religioase. Vestea arestării sale ajunge și la mama sa, care, înștiințată la timp de familia unui fost coleg de liceu martoră la percheziție și arestare, a pus pe foc ultimele exemplare ale primejdiosului corp delict.

Închis la penitenciarul din strada Uranus, anchetat de nenumărate ori, dar fără a se putea da de urmele cărții incriminate („Poeme de dincoace”), la una dintre anchete i se prezintă volumul „Cîntece de dor și de război”, apărut în februarie 1944 la Chișinău. Cum primele două cicluri ale cărții cuprindeau versuri net antistaliniste, unuia dintre anchetatori i-a venit ideea de a-l trimite acasă, în Basarabia, pentru a fi judecat. În așteptarea extrădării este trimis întâi la Brăila, pentru un supliment de anchetă, unde a stat câteva luni în penitenciar, iar mai apoi a fost transferat în arestul militar din Galați. De aici, într-una din zilele lunii septembrie, a fost readus la București, acuzat de „crimă împotriva păcii”, potrivit unei legi împotriva criminalilor de război, care prevedea pedepse cu munca silnică începând de la trei ani în sus.

La București a fost închis la Văcărești, alături de așa-zișii „criminali de război”, „ofițeri care și-au făcut datoria pe frontul de Răsărit, magistrați, scriitori și ziariști al căror condei susținuse campania pentru eliberrarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ca să nu mai zic de preoți, medici sau avocați, oameni tot unul și unul.”^[19] Printre „colegii” săi de închisoare se numărau scriitorii Isac Peltz, cu care a dormit un timp în același pat, și Ștefan Ionescu, ziaristul Benone Negrețu de la „Universul”, prozatorul Dumitru Atanasiu^[20], generalul David Popescu, ultimul ministru de interne al regelui Carol al II-lea, maiorul Mustislav Vasilievski^[21], colonelul Octav Vorobchievici^[22], avocații Aurel Teodorescu și Nicu Ghibaldan ș.a.

În iunie 1951 este transferat la „Fortul 13” Jilava, cunoscută ca cea mai temută închisoare, unde, printre colegii de suferință i-a reîntâlnit pe confrații de redacție de la Chișinău, poetul Sergiu Matei Nica și gazetarul preot Sergiu Roșca. Judecat în luna septembrie, la începutul lui octombrie i se comunică sentința definitivă: patru ani muncă silnică, așa cum prevedea „Legea criminalilor de război” la capitolul „Crimă împotriva păcii”.

Vor urma, așadar, patru ani de detenție, petrecuți în gulagul românesc, începând de la Poarta Albă și continuând cu șantierele Peninsula, Mamaia^[23], Mustață^[24], Tașaul, Coasta Galeșu. Readus, după moartea lui Stalin, la Poarta Albă, este mutat apoi disciplinar, împreună cu alți deținuți, la Peninsula, până la 2 decembrie 1953, unde, cu două luni înainte de expirarea pedepsei, este transferat la izolare. Va fi însă eliberat abia la 13 mai 1954, cu o întârzâiere de fix o sută de zile…

În toți acești ani de detenție, Andrei Ciurunga nu va înceta să scrie poezii, pe care începuseră să le învețe chiar și colegii deținuți. „Scrisesem cele mai bune poezii, dar nu mă temeam că se va pierde vreuna. Le știam pe de rost, atât eu, cât și alte zeci, poate sute de deținuți, depășiseră sârmele coloniei și circulau de-a lungul Canalului și prin închisori, ba chiar – așa cum am aflat, după eliberarea mea, de la cunoscuți de-afară – unele dintre ele fuseseră citite la emisiunile transmise în limba română ale posturilor străine de radio – Europa liberă, BBC, Vocea Americii – iar altele apăruseră în publicațiile de peste hotare.”^[25]

O parte din poeziile scrise pe sacii de ciment, transcrise pe o hârtie subțire procurată de colegul-deținut, avocatul Alexandru Roland, au fost scoase cu lădița de companie confecționată la sugestia acestuia, lădiță ce avea patru orificii într-unul din pereții verticali. În două orificii fuseseră ascunse hârtiile cu poeziile sale, iar în celelalte două o scrisoare a avocatului către consoarta sa și un model de memoriu pe care aceasta să îl depună pentru a i se ierta soțului restul pedepsei. „Am ieșit pe poartă împreună cu alți 85 de deținți ai căror termen de punere în libertate expirase și el la diverse date, și nu ne-am mai uitat înapoi până la gara Ovidiu. A doua zi, 14 mai, băteam la ușa casei noastre de la Brăila, în care mama avusese tăria să mă aștepte mai bine de patru ani. Lădița avocatului Alexandru Roland, cu cele câteva mii de versuri, mă însoțea credincioasă…”^[26].

La Brăila nu a rămas decât puțin timp, atât cât să-i povestească mamei prin ce a trecut în cei patru ani de detenție și să-și transcrie versurile de la Canal. Apoi a luat drumul Bucureștiului, unde a locuit, pentru început, la familia bunilor prieteni cahuleni, Mariana și Andrei Cembrigi. Tot Mariana a fost cea care l-a angajat la creșa „Viitorul”, a cărei directoare era, în calitate de om de serviciu. După câteva luni se mută într-o cămăruță pe strada Avrig, demisionează de la creșă și își găsește un post de portar la Trustul pentru industrializarea lemnului.

Nu este mulțumit nici aici, încearcă să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor, care i-ar fi asigurat un venit cât de cât rezonabil, însă încercările sale sunt sortite eșecului. Atât Aurel Mihale, secretarul Uniunii, cât și Mihai Beniuc, cel care îl adusese la București în urmă cu patru ani, rămân insensibili la doleanța poetului… Nici criticul Ovid S. Crohmălniceanu, care îl publica prin anii 1949-1950 în „Contemporanul”, acum ajuns director-șef adjunct la „Viața Românească”, nu-i dădea prea mari șanse. Decât doar dacă ar „scrie ceva extraordinar, care să facă gaură-n cer, un lucru fără de care să nu se mai poată concepe poezia de azi, pe care să nu-l poată nimeni nici contesta, nici ascunde, nici ignora. Dar e greu, nu-i așa?”^[27]

Nereușind să publice pe undeva, Andrei Ciurunga se angajează, cu ajutorul unui prieten (doctorul Fai Petreanu), ca instalator în echipa lui Adrian Poenaru, angajat la rândul său al Trustului de construcții și instalații București. Astfel ajunge să lucreze la Fabrica de țigări, apoi la Fabrica de ciorapi, de unde se aproviziona gratuit cu produsele aferente. Unde mai pui că primea și câte 500 de lei, din cele câteva mii cu care figura pe statul de salariu. Dar, adevărul era că nici nu făcea mare lucru, trebuind doar să fie mereu prezent pe șantier cu o sculă oarecare în mână, de ochii eventualelor inspecții inopinate…

Tot în casa doctorului Petreanu participă la mai multe serate literare, unde se citeau versuri sau fragmente de proză scrise pentru sertar, se comentau evenimentele zilei sau se spuneau ultimele bancuri politice. La una dintre ședințe prinde curaj și își aduce carnețelele cu versuri din închisoare, citește câteva care plac audienței, iar la urmă, familia Elvira și Nelu Manolescu îl roagă să le lase câteva zile, pentru a transcrie câteva dintre poezii. Nu bănuia că, astfel, rugămintea celor doi îi va salva poemele de la pieire. Era în luna noiembrie a anului 1957…

Cu câteva luni în urmă, în iulie, la București apăruse primul număr din revista lunară „Rebus”, în care publica câte două careuri de cuvinte încrucișate. Dar nu sub numele de Andrei Ciurunga, care i-ar fi fost imposibil, ci sub pseudonimele Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu E. Grădinaru și altele. Sub pseudonimul Radu Calomfir publică și niște versuri în „Urzica”, dar fără a-i deconspira redactorului-șef Mircea Pavelescu adevărata sa identitate.

La cumpăna anilor 1957-1958, în seara de revelion, se căsătorește cu Ina, nepoata fostului prefect al Cahulului, Haralambie Vizanti. Originară de la Odessa, Ina era mai mare cu un an decât el, dar asta nu conta pentru cei doi. Anul nou părea că începe sub cele mai favorabile auspicii.

Numai că, în noaptea de 28 noiembrie 1958, la nici un an de la căsătorie, s-au pomenit cu bătăi puternice în ușă, care a cedat loviturilor aplicate cu bocancii. Câțiva indivizi au răsturnat casa pe dos, răsfoind fiecare carte din bibliotecă și golind cuferele și sertarele, căutând, sub privirile îngrozite ale soției și soacrei, ceva anume. Ce însemna acel ceva avea să se lămurească curând, când, văzând că nu găsesc ce căutau, indivizii l-au întrebat unde a ascuns poeziile din închisoare. Refuzând să recunoască faptul că le-ar fi scris cândva, este încătușat și dus la închisoarea Văcărești: „Mi-au pus cătușe la mâini și m-au luat. Ina abia a avut timp să-mi așeze câteva schimburi într-o valiză, și dus am fost șase ani. Rămâneau în urma mea două femei îngrozite- ca să nu mai vorbesc de disperarea mamei de la Brăila – o casă răvășită până-n tavan și-o ușă făcută zob de zelul revoluționar al exponenților clasei muncitorești”.^[28]

Ce se întâmplase oare? Cu prilejul unei descinderii în casa fostului său coleg de detenție, Nicolae Mărășescu, securitatea a găsit un caiet în care acesta, mare iubitor de versuri, trecuse câteva zeci de poezii, cu numele autorilor dedesubt. Pe lângă poemele de la Aiud ale lui Radu Gyr și Nichifor Crainic figurau și cele de la Canal, învățate direct de la Andrei Ciurunga, autorul acestora. Cum în acea vreme se pornise o vânătoare de vrăjitoare împotriva deținuților politici, până la a ajunge la Andrei Ciurunga nu a fost decât un pas.

La ancheta ce a urmat după arestare, Andrei Ciurunga nu avea cum să nege paternitatea versurilor (în toamna anului 1952, la Peninsula îi fusese confiscat un carnețel din hârtie de saci de ciment, pe care își trecuse versurile, carnețel care acum se afla pe masa anchetatorului), dar trebuia să explice cui le-a dat în grijă, nefiind găsite la percheziția care i se făcuse. Inspirat, acesta a susținut că le-a distrus în timpul evenimentelor din 1956 de la Budapesta, de teama unei descinderi la domiciliu, astfel că l-a mai domolit puțin pe anchetator.

La finalul anchetei a fost transferat la închisoarea militară Malmaison, unde, singur într-o celulă cu două paturi, a trebuit să aștepte vreo trei săptămâni data procesului. La proces, desfășurat la tribunalul militar București, s-a întâlnit, în boxă, cu coinculpații săi, Nicolae Mărășescu, sora acestuia și un tânăr necunoscut, iar într-un colț al sălii le-a zărit pe Ina și Mariana Cembirgi. Poetul fusese acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale” și urma să-și primească pedeapsa.

La puține zile de la proces a fost transferat la Jilava, în așteptarea sentinței. Teribila temniță nu se schimbase cu nimic în cei șapte ani, din 1953, când mai fusese închis aici. Ba chiar i-a regăsit pe unii dintre gardienii de atunci, care l-au recunoscut imediat. În așteptarea sentinței a făcut noi cunoștințe, s-a legat de alți tovarăși de suferință sau scria versuri, pe care le spunea și colegilor de celulă. Printre primele s-a aflat poezia „Nu-s vinovat față de țara mea”, învățată imediat de colegii de celulă. Mai târziu a auzit-o recitată și în alte închisori sau colonii de muncă, evident cu denaturări și știrbiri nedorite, ba chiar atribuită unui alt poet.

Continue reading „Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite

“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

politic creştin.”

(Părintele Liviu Brânzaş)

La suprafaţă, în afara lumii „libere” fenomenul liric, literar, filosofic şi teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătuşat, în spiritul libertăţii depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar ateu s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase prin excelenţă, o MĂRTURISIRE mistică, fără precedent în Istorie, în Patristică, o Filosofie creştină sofianică, nemaiîntâlnită şi o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie cu o înaltă vibraţie cerească.

La fel de paradoxal şi antinomic POEZIA creştină au urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.

În infernul concentraţionar al României Penitenciare omului creştin intrat sau rămas în comuniune cu Dumnezeu, i-au crescut tainic două aripi spirituale: rugăciunea permanentă şi poezia continuă, ambele arzând lăuntric ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind eticul şi înfrumuseţând esteticul.

Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii spre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar: poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile destul de adânci.

Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura icoanei sale.

Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul hristic.

Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

Aşa s-au născut în infernul concentraţionar prefăcut în Agora, POEŢII CRUCII.

Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei şi a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă. Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru ceilalţi. Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurarea, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

Prin Rezistenţa lor creştină, Poeţii Crucii s-au aprins în Luceferi călăuzitori de lumină, de har, de sublim peste întregul univers concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral.

Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în libertatea, în nădejdea, în răbdarea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa-sentinţa pătimirii, întrupată prin: ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, calvarul Golgotei Naţiei, Crucea Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică.

“Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului al XX-lea, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

Unul dintre marii sacerdoţi ai creaţiei mistice, care a stat alături de Radu Gyr, poetul Crucii prin excelenţă, privind spiritul filocalic şi sofianic al poeziei religioase a fost Andrei Ciurunga.

Am avut privilegiul să-l cunosc răsfoindu-i filele vieţii ultimului an şi jumătate.

L-am preţuit, l-am admirat, l-am înţeles, l-am venerat, l-am iubit şi-l cinstesc.

Andrei Ciurunga (1920-2004), Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost arestat în Noiembrie 1945, pentru articolul „Expresul”, eliberat după o lună, rearestat şi condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus preţuirea celor 4 ani de condamnare politică, dar şi interdicţia de a nu mai scrie nici măcar un vers. Cum însă “Canalul Morţii”, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al devenirii demnităţii lor, Andrei Ciurunga nu s-a ”cumințit ” şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.

Pus în libertate în anul 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat definitiv în August 1964.

Îşi ia în anul 1964, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet creştin, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat prigoana şi persecuţiile în sinistrele şi fioroasele penitenciare Jilava, Văcăreşti, Gherla, Galeşu, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Balta Brăilei.

În toamna mileniului trei, la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor a trimis o solie ce s-a reflectat cu reverenţă pe Monumentul Canalului, unde la poalele Columnei era înflorit şi numele marelui poet Andrei Ciurunga, îmbrăţişat de câteva versuri înroşite din celebra sa poezie „Canalul”.

A urcat întru Luceferii creaţiei sofianice cereşti cu imnul şi smirna Sărbătorii Împărăteşti Schimbarea la Faţă a Domnului, la 6 August 2004.

Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al prigonirii lor, moment crucial în care Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor.

Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele în cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri de mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermecate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa care suie peste Carul Mare mireasma luminii serafice. Din şuvoiul cernit al Danubiului însângerat şi-a împletit lacrimile sale de foc pentru Basarabia Martiră.

După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga şi-a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin în Poemele cumplitului CANAL.

CANALUL

„Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

Creator genial, curgător ca o mare cascadă, temperamental ca un sacerdot, înălţător ca un pisc, fremătând de imagini între clocotiri şi revărsări, Andrei Ciurunga ne înzestrează cu autoritatea sa inefabilă – semnificaţia unei trăiri filocalice, răsfrânte din Trupul frânt, însângerat al Patriei sale smulsă din Sânul crucificat al Ţării MAMĂ.

“O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,// ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.// Şi zornăind cătuşele comune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.// Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă/ ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codri şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu”… (Răstignire).

Mistica sa şi-a pus inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite” →

Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov

Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă^[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”^[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana^[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”^[4].

Numai că vârsta, la care se adăugaseră nenumărate probleme de sănătate („am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii”^[5], „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin”), îl împiedicau pe Andrei Ciurunga să facă o deplasare la Cahulul său iubit. Rămânea, așadar, ca bunul său prieten Costică să se deplaseze el la București, acolo unde era așteptat cu drag și mare nerăbdare. Lucru pe care Constantin Reabțov îl va și face, la sfârșitul lunii martie a anului 1992, cu câteva săptămâni înaintea marii sărbători a Învierii Domnului.

Plecat cu noaptea în cap de la Cahul, acompaniat de soția sa, doamna Daria, de doamna Doina Focșa^[6] și de soțul acesteia, regretatul Nicu Focșa, pe post de șofer, ajunge la București într-o dimineață însorită de sâmbătă, parcă dătătoare de speranță. Gazdele încă mai dormeau când musafirii le băteau discret în ușă…

Continue reading „Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov” →