Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost  “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul  său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa”  intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale  (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa  argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia  “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate  (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în  afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121).  Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere)  lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)”

Ionuț ȚENE: Seducătorul domn Nae Ionescu. O biografie sentimentală!

Nu toate biografiile scrise de Tatiana Niculescu sunt reuşite. Cea despre viaţa lui Arsenie Boca musteşte de ideologica propagandă futilă a vremurilor noastre. Totuşi, în recenta carte publicată, de fapt o isagogie, Tatiana Niculescu îşi recapătă echilibru intelectual şi ne oferă o biografie sentimentală a filosofului Nae Ionescu, acest teolog mefistofelic reprodus în pictura iadului într-o biserică ortodoxă de către patriarhul Miron Cristea – „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu” (Ed. Humanitas). Nae Ionescu a fost un profesor şi filosof complicat şi complex, care a creat şcoala trăirismului sau existenţialismului interbelic, de la care şi-au tras sevele telurice un Cioran, Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Să scrii despre brăileanul Nae Ionescu nu este uşor. „Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.” Personajul s-a dublat mefistofelic sub fascinaţia faustiană a lui Goehte. Născut dintr-o familie săracă şi rămas de foarte tânăr orfan, Nae Ionescu şi-a direcţionat inteligenţa sclipitoare spre o ambiţie de a parveni în marea cultură şi în elitele societăţii. Cu o studenţie sub semnul modestiei materiale, dar atins de marea cultură germană Nae Ionescu sprijinit de C. Rădulescu Motru obţine o bursă în Germania, la Göttingen. Aici învaţă cu sârguinţă, dar nu este neapărat sclipitor. Caracterul sentimental i se oţeleşte în dragostea pentru Elena Margareta, o fată dintr-o familie distinsă, care refuză alianţa cu un scăpătat. Elena Margareta fuge de acasă şi i se dăruieşte ca logodnică lui „Domn Nae”, care după un periplu complicat sentimental prin Germania belică, prin lagăre şi restrişti, se căsătoresc ortodox. Prin căsătorie, Nae Ionescu devine un mic moşier, chiar dacă mai mult sentimental, ridicându-se în scara socială. Nae Ionescu devine un admirator al culturii germane, dar şi un reprezentant al firmelor din Republica de la Weimar sau Reich în România, situaţie care îi aduce bani şi un Mercedes. El înţelege repede că politica şi femeile din înalta societate îl pot duce pe culmile succesului în Bucureşti. Se reîntoarce în ţară, unde devine profesor la Mănăstirea Dealu. Sub influenţa unui autor englez impune cercetăşia la tinerii aleşi pentru a urma acest liceu al viitoarelor elite româneşti. Din carte aflăm o informaţie interesantă. Nae Ionescu i-a fost profesor de liceu lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul căpitan al Mişcării Legionare. Poate de la Nae, liderul Legiunii să fi învăţat metodele cercetăşiei care le-a aplicat în cuiburi? Ajuns profesor la facultatea de Litere din Bucureşti, Nae Ionescu devine idolul noii generaţii naţionaliste din România. El a folosit maieutica, metoda socratică de a fascina auditoriul tânăr. Era spontan şi teatral la cursuri. Unii îl acuzau că îl preda pe Oswald Spengler ad litteram.

La cursurile sale cu ore înainte se aşează studenţii pentru a-l asculta pe maestru. „Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale” scrie autoarea. Se visa deja şef al Siguranţei, aşa cum îi spunea în secret discipolului său Mircea Vulcănescu.”Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor și la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieții sale ca șef al poliției va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești”. Nae Ionescu devenise prin publicaţia sa „Cuvântul” o voce respectată şi temută în România Mare. Avea o cultură catolică, prieten cu monseniorul Vladimir Ghika, dar se afirma ca cel mai „ortodox dintre ortodocşi”, iar „românul era sinonim cu „a fi ortodox”. Mulţi îl acuzau că introduce un catolicism abscons în teologia ortodoxă. Prieten cu Nicolae Malaxa, de la care împrumuta bani să-şi ridice casa din Băneasa, de un alb imaculat în contrast cu figura sa negricioasă şi sprâncenele mari, Nae Ionescu trăia ca un rege în mijlocul generaţiei sale tot mai fanatizate în lupta împotriva vechilor structuri. Chiar şi un scriitor evreu s-a lăsat sedus intelectual de el, Mihail Continue reading „Ionuț ȚENE: Seducătorul domn Nae Ionescu. O biografie sentimentală!”

Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu, cunoscut în viața publică sub numele Nae Ionescu, s-a născut la 16 iunie 1890 la Brăila, decedând la 15 martie 1940 la București. Profesorul și  jurnalistul Nae Ionescu a decedat înainte de a împlini vârsta de cinzeci de ani.  a fost un filozoflogicianpedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea EliadeMircea VulcănescuMihail SebastianEmil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

          Moartea lui neverosimilă și neașteptată, pune în discuție problema de la noi, privind moartea premature a unor personalități înainte de a-și împlini opera: Eminescu, Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau, Nichita Stănescu, Gib I.Mihăescu, Panait Istrati și mulți alții.

          Cu dispariția lui Nae Ionescu ia sfârșit cea mai patetică existență, originală, mai interesantă istorie a intelectualității românești. Regretatul profesor și ziarist, profesor de vocație și ziarist de rasă dotat cu mare talent, a avut sentimentul marei aventuri și resursele de toate felurile pentru a se servi într-un cip impresionant.

          Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în 1919 dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.

Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea. Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea EliadeConstantin NoicaEmil Cioran, Petre Țuțea, Jeni ActerianMircea VulcănescuConstantin Floru etc.

Nu de puține ori, la cursurile lui Nae Ionescu spunea: Omul este singurul animal care se poate rata.

Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu. Între 19111916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici. În perioada 19191925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor VianuOctav OnicescuDimitrie GustiȘtefan NenițescuEmanoil BucuțaCora IrineuMircea Florian.

În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.

Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea EliadeMircea VulcănescuMihail SebastianEmil Cioran, etc.

          La întâlnirile cu prietenii Nae Ionescu excela în aforisme.Printre acestea este și acesta : Exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial și de proşti.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori

„Înflorind de-o parte, printre femei, viaţa

   zbuciumată şi de veşnică neodihnă interioară,

   pururi în salt peste sine însuşi; rodind pe de alta,

   printre bărbaţi, viaţa de linişte, de reculegere, de

   regăsire şi de dăruire din plin.”(Mircea Vulcănescu)

 

 

Femeile din viaţa Filosofului.

 

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina

chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

 

   Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă şatenă armâncă, cu frunte lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura surâzătoare înrămată în două gropiţe fine, catifelate ce dezvăluie şiragul de perle al dinţilor parcă sculptaţi anume, cu ochii mari aprinşi, de mure, cu privire  sfredelitoare, dincolo, înspre zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru, ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum popular. Avea imaginea unei fiinţe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici o împotrivire.

    Elena-Margareta Fotino, o distinsă mignona nubilă de sânge regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor în Filosofie la aceeaşi Universitate Bucureşti. Nae Ionescu a primit o bursă şi a plecat în Germania în 1913.

S-a întors în ţară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila, finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă din nou în Germania însoţit de inimoasa sa soţie. După intrarea României în război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluţia războiului care se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolşevică aprinsă în Kiel, Munchen, Berlin.

   „Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti-2015, p.6)

   Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918, Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: „Trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă pentru existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat această căsătorie, doi băieţi mici şi drăgălaşi.” (ibid., p. 21)

   Elena-Margareta era bucuroasă, fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită şi neîmpăcată. „Nae? Da, e un bun prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie.” (ibid., p. 22)

   În sânul familial s-au cuibărit două virtuţi preţioase, cinstea şi onoarea. Capul familiei şi-a ales onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. „Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare decât mine, în afară de voinţa mea; dar toate năzuinţele mele tind cu desperare spre onoare.” (ibid., p. 31)

   Lună de iarnă în plină Capitală. Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar şi în sufletul Elenei-Margareta. Luni 22 Februarie 1930, peste fiinţa ei se preling sloiurile despărţirii de Nae. Dragostea lor încremenise. De ce? „Aspiraţiile lui politice, ambiţia şi nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el, familia mea, prietenii lui falşi, toate au contribuit la îndepărtarea noastră.” (ibid., p. 40)

   Peregrinările profesorului pe căile şerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a însemnat nestatornicie, ci căutarea feminităţii însăşi, cum i se pogorâse o singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de frumoase. „Am iubit, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem…Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 110)

   Istoria Donjuanismului bucureştean a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet, diplomat Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi nobleţea „Prinţul Alb” – Barbu Ştirbey, favoritul Reginei Maria şi a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul gânditor creştin-ortodox şi eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleşitoare, covârşitoare, cutremurătoare s-a ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar aţâţătoare, nemistuitoare precum, Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa, ori Cella Delavrancea. Şirul de mărgăritar feminin l-a înfăşurat într-o ispititoare  mireasmă de beatitudine afrodisiacă. „După unele din ele şi-a părăsit casa, pentru altele şi-a frânt rosturi şi valeităţi…, dar nu s-a despărţit niciodată – în chip legiuit – de singura femeie care i-a fost soţie – Elena-Margareta Fotino... Un lucru m-a impresionat totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard! Nu numai în privinţa poziţiilor lui filosofice, ci în toate veleităţile şi destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între „sic et non” pretinde coerenţa adîncă dincolo de lucrurile simple, care trec, şi  care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de „experienţă”, care iscodeşte posibilităţile ascunse-n fiecare fiinţă spre a le face să se istovească lund chip, nu face, oare, din trecerea omului în viaţă, printre femei, o formă a aceleiaşi căutări de absolut, de ispitire a vieţii formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul schitului Sfîntului Paraclet?” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)

   Pentru colosul gândirii metafizicii creştine Nae Ionescu, amorul a fost un mijloc sau o formă proprie de depăşire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a sensibilităţii, ca un simbol al frumuseţii, ca o chemare a voluptăţii, spre un răspuns al virilităţii sale.

   Ileana Baston a fost o frământare spre o dorinţă de împlinire care a eşuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu parfum de femeie.

   Ştefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinaţii pe care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc şi de aripile sale care s-au făcut scrum.

   Maria, fiica boierului Dimitrie Rosetti Tescani, admirator şi prieten al filosofului Vasile Conta, devenită Maruca Cantacuzino, s-a căsătorit la 18 ani cu fiul „Nababului” Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de ani, devenit ministru al Justiţiei în guvernul Ionel Brătianu în vremea primului război mondial, dar a sfârşit într-un stupid accident de maşină în anul 1928.

  Maria-Maruca şi-a făcut „ucenicia”  şi „ocrotirea” cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria, în paralel cu profesiunea de credinţă a amândurora, privind îngrijirea răniţilor din Spitalul Militar Iaşi. Într-o perioadă de timp a acordat asistenţă medicală şi marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. „Acesta, consemnează istoricul Ioan Scurtu, avea să noteze că „domniţa” îşi începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei Româneşti Perioada interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2009, p. 131)

   În acea amenajare improvizată de decor rustic se mai petrecea însă şi altceva. „Trei bărbaţi o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului. Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniţei” şi a găsit o carte franţuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-şi menţine prospeţimea senzaţiilor amoroase, femeia să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de preferinţă un bancher, un diplomat şi un artist! Aşadar, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară.” (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)

   La moartea soţului-prinţ Maruca şi-a păstrat titlul, dar a pierdut moştenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu şi-al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Maria avea deja de câţiva ani buni o legătură amoroasă cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iaşi, sau poate celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la „debutul” pe scena seducţiei farmecului feminin al Divelor din lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prinţesa Maruca l-a abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această mare „cucerire”. „În 1928, Nae Ionescu a intrat în viaţa mea, ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existenţa în totalitate.” (Maria Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres. Umbre şi lumini, Oneşti, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)

   Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanţi ai ei în dormitorul conjugal. „Într-o seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiş unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină – <<Ieşi afară, stârpitură!>>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa.” (Dan-Silviu Boerescu, Nae Ionescu Filosoful playboy şi povestea lui halucinantă. Integral, Bucureşti-2018, p. 14)

   Aşadar, Prinţesa Cantacuzino, confidenta şi „Eleva eminentă” a Reginei Maria pendula între tulburătoarea metafizică a sexului şi liniştea cugetării. Cum filosoful o eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. „Silueta fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra, dar reţinut în gesturi şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, faţa brăzdată de linii mobile, parcă martirizată de excesul vieţii interioare şi intensitatea fanatică a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu ştiu ce tristeţe de nevindecat şi cuvânt zdrobitor prin elocvenţă, în slujba unei inteligenţe şi a unei ştiinţe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet şi violent şi disciplinat, în stare de detaşare de sine, dar şi obsedat de gândul mântuirii, şi dominat de Idee; reflectarea – ideea – a celor mai înalte sfere ale Spiritului (ale absolutului), de care dă mărturie sufletul său.” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)

   De teama sufocării la pieptul înăbuşitor al domniţei Maruca, filosoful s-a orientat şi el după modelul discipolului monarh Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roşcat, prăvălindu-se în braţele languroasei Elena Popovici – Lupa, unul în braţele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut…, op. cit. p. 113)

   Maria Cantacuzino şi-a alinat durerea despărţirii şi refacerea chipului ars de arsenicul turnat pe faţă, din cauza părăsirii de către Nae, prin căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnişoară de onoare fiindu-i chiar proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prinţesa l-a acaparat pe Enescu cu totul, bărbat şi artist, concertându-i recepţiile doar în rafinatele ei apartamente. „În timp ce maestrul Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, îşi săruta soţul pe frunte, în semn de recunoştinţă.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei…, p. 135)

   Elena Popovici – Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger păzitor”, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante. Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arşiţa Casei mentorului de la  Balcic şi valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agăţat de tentacolele fiicei cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea, care percuta la unison cu celălat cuplu de amor şi muzică: Maria cu un pianist de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste. „În casa omului acesta aspru şi ne-mpăcat plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase orice sunet, te făceau parcă s-aştepţi să vezi ţîşnind un stol de rîndunele. Numai biblioteca lui şi tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii atmosfera vieţii de mai-nainte.” (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)

  

   Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare, seducătoare şi continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank şi cu prinţul Philippe Lahovary, urmând se pare prescripţiile aceluiaşi „manual de specialitate!”, „împrumutat” de la prinţesa Maruca.

 

   La 25 de ani Cella l-a pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă marea sa iubire a fost filosoful don juan Nae Ionescu. Amândurora pianista le va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după „reţeta” prescrisă de Carol al II-lea şi roşcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la vârsta de 104 ani.

   „Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau – şi îi aduceam totdeauna în ochi un zâmbet de mulţumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori – şi îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părţi ale ţării. Bunăoară, violete=toporaşi, tămâioară. La Balcic, adunam şi-i duceam plante balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta Mediteranei. Şi de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai vedea surâsul şi nici lumina din albastrul de oţel al ochilor – profesorul odihneşte.” (Cella Delavrancea, Profesorul, în „Apostrof”, anul V, nr. 10-11-12/ 1994) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-Pana şi Spada publicisticii româneşti (partea I-a)

„Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi

   preocupările filosofice, ca şi ancorarea

   în idealul creştin şi românesc de la Nae

   Ionescu.”

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

 

 

   Viitorul mare filosof creştin al lumii ortodoxe Nicolae Constantin Ionescu s-a născut în Brăila-Cetatea Filosofiei, în 6 Iunie 1890, înrudit cu familia boierilor Băleni. După absolvirea şcolii generale, a încheiat cu brio colegiul naţional „Nicolae Bălcescu”-Brăila, ca și Perpessicius, Carandino, Polihroniade. În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti i-a audiat pe iluştri dascăli, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu, Nicolae Iorga, P. P. Negulescu. A colaborat cu succes la revista lui C. Rădulescu-Motru, Noua Revistă Română. A susţinut cu excelenţă Licenţa în Filosofie, apoi prin bursa Fundaţiei Universitare Carol I, pleacă alături de soţia sa Elena-Margareta Fotino, la studii postuniversitare în Germania între 1913-1919, perioadă în care i s-au născut cei doi băieţi, Radu, care va deveni erou-martir pe frontul din Octombrie 1941, şi Răzvan. După intrarea României în război contra Puterilor Centrale, Nae Ionescu este internat în lagărul de la Rogling, ocupat de prizonierii de război intelectuali, alături de Monsenirul Vladimir Ghica şi profesori de la Universitatea Catolică Louvain, între care Jacques Riviere. Doctorandul Nae Ionescu participă activ la controversele religioase, despre care prinţul Ghica reliefa strălucirea argumentativă a tânărului. Copiii şi soţia filosofului sunt ajutaţi de un evreu neamţ care se va stabili ulterior în România sub numele de Vişan, ajutat apoi la rândul său de profesorul Nae Ionescu.

 Raul Vişan, fiul binefăcătorului va deveni unul dintre studenţii ilustrului filosof.

   În 3 Aprilie 1919, în cadrul Universităţii din Munchen, Nae Ionescu şi-a susţinut doctoratul cu magna cum laudae, sub îndrumarea profesorului Clemens Baumker, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuer Begrundung der Mathematik.

 

   Se povesteşte că la petrecerea organizată de conducerea Universităţii germane în cinstea proaspătului Doctor în Filosofie, amfitrioana, soţia rectorului l-a întrebat pe Nae Ionescu:

   -Spuneţi-mi dle doctor, prin ce se deosebeşte ţara dumneavoatră de Germania sau de alte ţări. Nae Ionescu care era un Don Juan al vremii respective, ca frumuseţe şi cuceriri galante, plin de erudiţie şi un spirit aprins i-a răspuns înflăcărat:

   –Prea distinsă doamnă şi onorabilă gazdă, în fiecare ţară există prin tradiţie, câte un înţelept al satului, al cetăţii, al localităţii respective. La noi în România este invers. În fiecare sat, cetate, localitate există doar câte un prost.

    De aici expresia : Prostul satului !

   Asistenţa l-a felicitat cu urale şi cu un ropot fierbinte de aplauze prelungi.

   Ce departe suntem de acele vremuri minunate…

 

   În acelaşi an s-a întors în ţară, unde va preda la început germana, filosofia şi matematica în Liceul Militar-Mănăstirea Dealu, apoi va urma ca asistent al catredei lui Constantin Rădulescu-Motru, între 1920-1923, debutând în premieră cu lecţia, Funcţia epistemologică a iubirii. Va ţine cursurile de Logică, Filosofia religiei şi Problema filosofică a Dumnezeirii având drept axă epistemologică-Dragostea divină.

   Savantul Constantin Rădulescu-Motru va înfiinţa noile reviste Ideea Europeană, Revista de filosofie, unde profesorul Nae Ionescu va fi printre preferaţii fondatorului.

   În 1928, ajunge proprietarul cotidianului CUVÂNTUL, care va deveni celebru şi va înfiinţa revista LOGOS. Revue internationale de synthese chretienne orthodoxe.

   Între 1929-1930 susţine o furibundă campanie de întoarcere a fugarului prinţ Carol.

   După ce Carol a devenit rege, profesorul ajunge „consilier politic” al monarhului, refuzând postul de şef al Siguranţei. Prin Cuvântul, filosoful „lămurea” opinia publică despre „ce va face” regele, neştiind că suveranul doar va desface

 

      Din anul 1933, Nae Ionescu şi Cuvântul, se despart de rege şi sprijină mişcarea naţionalistă ortodoxă creştină. În afara catedrei, pentru a se menţine permanent în luptă cu convingerile, cu îndatoririle civice, cu luminarea maselor, cu raţiunea intelectualilor, cu societatea în general, profesorul a avut o efervescentă activitate publicistică, făcând din CUVÂNTUL, cea mai teribilă tribună de luptă în slujba ideilor, principiilor, onoarei, demnităţii, mândriei profesiei, chiar a intereselor proprii.

   În arborele genealogic al Jurnalisticii de elită românească, profesorul ocupă un loc de frunte după Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Ceea ce este dramatic la români, dramă care se extinde apoi ca o filoxeră a raţiunii peste societate, mult timp, dacă nu permanent este că în jurnalism mai ales, nu se păstrează o limită a demnităţii peste care să nu se poată trece şi la fel de important este verticalitatea de a nu-ţi călca în picioare flamura de luptă ridicată întru slujirea adevărului, dreptăţii, unităţii, religiozităţii naţiunii din care te-ai născut şi pentru care ai o datorie nobilă de a o purta în suflet, de a o lumina, de a te jertfi pentru ea.

   Duelul politic exprimat prin publicistică nu trebuie să se răsfrângă negativ niciodată asupra CULTURII şi SPIRITUALITĂŢII NAŢIUNII. El trebuie doar să aţâţe minţile, să înfierbinte inimile, să ardă în suflet cultura, să înfrunte, să confrunte ideile, lipsurile, cerinţele, îndreptările, să corecteze permanent  politicul, educându-l, îndrumându-l, călăuzindu-l, pentru ca naţiunea să-şi păstreze nobleţea spirituală şi monarhică.

   Culoarea politică în publicistică trebuie să arate doar rangul sabiei spiritului, dar mânuirea ei cu măiestrie cavalerească trebuie pusă numai în slujirea CUVÂNTULUI, pentru a deveni stâlp şi temelie la înfăptuirea demnă a NAŢIUNII, a BISERICII.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-Pana şi Spada publicisticii româneşti (partea I-a)”

IsabelaVS-Nae-Kant – Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale provocate de Kant

Referindu-se la Școala trăiristă inițiată în interbelic de Nae Ionescu (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte de Ion Papuc), filozoful Mircea Eliade consemnase că „a face școală” înseamnă „a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (M.E., dec. 1951). Este exact ceea ce nu i-a reușit lui Noica, despre care Alexandru Dragomir spunea că n-a avut nici o influență asupra vizitatorilor săi mai cunoscuți.

Într-un „Bilanț literar” (publicat în „Cuvântul” din 2 ian. 1927) Nae Ionescu îi reproșase lui Eugen Lovinescu că scrisul lui “are darul să provoace prea multe polemici” și că Istoria literaturii clădită de Lovinescu în exclusivitate pe “impresii”, în loc să fie prilej de învățătură pentru cititor, i-ar suscita acestuia nevoia formulării unor alte opinii.

Aceiași calitate ar avea-o și scrierile lui Immanuel Kant. Fără vreo teamă de eroare, și despre ele se poate spune că suscită polemici. Desigur păstrînd cuvenitele proporții. Dar mai ales amintindu-ne din ce uriaș efort intelectual au provenit ele.  Și neuitînd că mai presus de asemenea calitate de a incita către formularea unui punct de vedere opus celui kantian, mai există o virtute intrinsecă a Criticii rațiunii pure (traducere de Traian Brăileanu): aceea că se poate învăța multă filosofie la citirea atentă a ei.

Stiind bine acest lucru, Noica a insistat ca pelerinii care soseau la Păltiniș să nu treacă peste studiul atent al lui Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas; ). Insistențe dovedite zadarnice. În legătură cu lumea profană a „pelerinilor” areligioși, Mircea Eliade evidențiase degradarea nivelurilor spirituale atât în alegerea căii spre țintă (care nu mai este calea cunoașterii care să ducă la „absorbirea sacrului echivalând cu cucerirea nemuririi”) cât si în  degradarea obiectivului ales: „averea, ambiția socială, dorința de putere”. Intr-unului din manuscrisele confiscate de securiști, Noica scrisese că „lumea de azi pare una în care victoriile sunt suspendate” (Rugați-vă pentru fratele Alexandru). Filozoful de Școală trăiristă se gândise probabil la piedicile pe care mereu le-a avut de trecut până să-i fie publicate scrierile, si nu la drumul facil, pavat dinainte cu succese, cum se întâmpla în cazul auto-declaraților discipoli agreați de regimul dictatorial comunist care le publica orice antologie de articole. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

După a doua editare a volumului Le sacre et le profane, marginalizatul Noica îi scria prietenului său Eliade că este „din nou redus la creația de sertar” și că „dubletul sacru-profan se calchiază pe  opoziția a fi în –a fi întru” (C-tin Noica, 5 dec. 1971, in rev. „Viața Românească”, mai-iunie 1997, nr. 5-6, p.98, acesta fiind si primul număr în care am fost eu însămi publicată, după o cenzurare de 14 ani pentru că scrisul mi-era foarte depărtat de ceea ce se cerea: „dacă vrei să publici, trebuie să scrii fără să spui nimic”, sfat primit în comunism de Alexantra Târziu, vezi rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr.1/ 134, ian. 2019, p.10).

Porniți de la apriorismul kantian, atît Ion Petrovici cît și Constantin Noica s-au preocupat de problema extensiei (dincolo de timpul istoric) a cîmpului cunoașterii noastre, ambii încercînd să identifice o soluție pentru a îngloba în acest cîmp și  ceea ce, în mod obișnuit, iese din el. Ion Petrovici apelează la un soi de apriorism considerînd că anume viziuni ale lui Eminescu s-ar putea înțelege mai bine dacă întreg timpul în care ar fi cuprins destinul unui om s-ar găsi apriori desfășurat. O atare perspectivă ar lămuri momentele de clarviziune cînd în cîmpul cunoașterii intră porțiunea de timp rezervată viitorului, porțiune care în mod normal rămîne în afara cunoașterii noastre, fiindcă ea cuprinde ceea ce încă nu s-a întîmplat, dar urmează să se întîmple.

Între diversele sale  meditații legate de ceea ce el a numit “timpul logosului”, Constantin Noica ajunge să confere un soi de dinamism viziunii propuse de Ion Petrovici asupra apriorității timpului. El va scrie despre “reversibilitatea” timpului “logosului” în cazurile de clarviziune. Desfășurarea apriori a timpului, care la Ion Petrovici era într-un fel impregnată de nemișcarea ce domnește în lumea de dincolo, în perspectiva propusă de filozoful retras la Păltiniș devine suită de întîmplări în plină desfășurare, pe care un clarvăzător o poate urmări. Cele prezise în momentul clarviziunii și mai apoi întîmplate ar demonstra “întoarcerea”, “reversibilitatea timpului”, prin revenirea unor întîmplări desfășurate deja în decursul destinului cunoscut de clarvăzător.

De problema timpului, una dintre cele mai spinoase probleme ale filozofiei, s-a ocupat și Dimitrie Cantemir în Sacrosante Scientiae Indepingibilis Imago, lucrare tradusă de Locusteanu și publicată în 1928. Soluția pe care o propune Cantemir se înscrie în creștinismul metafizic, cadru spiritual definitoriu și pentru meditația filozofică naeionesciană.

In logica metafizică („logica lui Hermes”) pe care paznicii îndobitocirii materialiste i-au publicat-o cenzurat după amânări de ani de zile, Noica scrisese că timpul logic „se convertește în alt timp” care  preface mediul exterior în mediu interior, cu generalul ca dimensiune a individualului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, anul XIIm  16-31 martie, nr.253/ 2013, pp.4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ). După filozoful retras la Păltiniș, sacrul ar fi la Eliade „element”, mai precis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior („hierofanie”).

Când Nae Ionescu a vorbit studenților săi despre timp, faimosul metafizician și-a prezentat poziția filosofică printr-o raportare la cele gândite de Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Era anul 1936, chiar anul în care la Berlin asistentul lui C. Rădulescu-Motru a fost silit să rabde laudele aduse filozofului Nae Ionescu de către Arthur Liebert, directorul Societății Kantiene (vezi N. Bagdasar, Amintiri, București, 2004, pp.188-189; citat în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ ).

În anul universitar 1936-1937 profesorul Nae Ionescu făcuse o suită de observații la adresa lui Kant demne de toată atenția.  Ele se deschid cu următoarea  precizare, din care cititorul poate să-și facă o imagine asupra personalității acestui filosof, pe cît de faimos în epocă, pe atît de puțin cunoscut astăzi: “Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întîlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.114).  Să vedem așadar ce-a gândit Nae Ionescu în răspăr cu cele gîndite de Kant, la vremea când își „limpezise întreg sistemul filozofic” (M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, 1992, p.27).

În primul rînd, unicul creator de școală filozofică  observă, pe bună dreptate, că filosoful de la Königsberg nu a dovedit nicăieri analogia dintre spațiu și timp, la care adaugă remarca, perfect justificată, că această analogie nu a fost dovedită de Kant, și nici nu poate fi dovedită de vreun kantian, fiindcă pur și simpu ea nu există (Tratat de metafizică, p.113).

Calitativ privite în realitatea lor, spunea Nae Ionescu la cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, timpul si spațiul nu au nimic comun. Pe de altă parte însă, din punct de vedere cantitativ, folosit pentru determinarea unui obiect în existența lui reală, “timpul si spațiul n-au nimic deosebit. Și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale” (Teoria cunoștinței, curs litogr., p.89).

A treia observație făcută în marginea Esteticii transcendentale pune în evidență faptul că  Immanuel Kant rezolvă problema timpului printr-o nepermisă extrapolare a situației privitoare la spațiu. În opinia lui Kant, ceea ce este valabil în legătură cu demonstrarea apriorității spațiului, ar fi valabil și în legătură cu aprioritatea timpului.

Nae Ionescu identifică aici eroarea lui Kant care a „trădat” atitudinea fenomenologică pe care tocmai o postulase. Din punct de vedere fenomenologic, noi nu avem decît cunoștința propriu-zisă. Nu și formele a priori și funcțiunile care fac posibilă cunoștința. Or, Kant consideră că elementele fundamentale care constituie cunoștința  pot fi cunoscute (vezi Nae Ionescu, Teoria cunoștinței. 1925-1926. Curs litogr., p. 99).

A patra observație ar fi următoarea: dacă timpul poate fi tratat independent de spațiu, spațiu nu este ceva independent de timp, deși “timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p114). Spațiul nu este o realitate autonomă întrucât ordonarea spațiului are la bază direcția împrumutată de la timp (ibid. p. 128).

A cincea observație decurge din cea de-a patra, și ea vizează înșăși demonstrarea apriorității spațiului. Această demonstrație pe care  o face filosoful din Königsberg în Critica rațiunii pure ar fi lipsită de validitate, tocmai pentru că spațiul nu este ceva independent de timp, ceva ce poate fi tratat în sine. (Credem că, dacă ar fi mers si Kant pe ideea că spațiul împrumută de la timp direcția, ar fi propus poate si rezolvarea “problemei mîinii stîngi”, de la care a pornit în meditațiile sale asupra spațiului, problemă căreia nu i-a găsit dezlegare, ci doar a eludat-o prin postularea apriorității spațiului. Numai că ea ar fi implicat și considerații asupra schimbării. Or, idealismul său transcendental nu este străin de un oarecare statism, propriu formalismelor de orice gen. Rezultatul privirii sale critice asupra unei rațiuni pure, oricîtă genialitate ar cuprinde, este un pur formalism, nefiind altceva decît o sumă de condiții apriori în care are loc o “experiență în genere”).

O ultimă observație a lui Nae Ionescu s-ar traduce cam așa: ține oare într-adevăr timpul de Estetică (în înțeles kantian)? Desigur că nu ține. Timpul metafizic poate fi socotit ca semn al vieții și margine a eternității. De aceea timpul iese din strîmtul cadru al “experienței în genere”. Pe cînd preda un curs de logică (în anul universitar 1924-1925) Nae Ionescu observase că în Estetica sa transcendentală (ca și în Analitica sa transcendentală), Immanuel Kant înlocuiește de fapt planul existenței reale a lumii, cu un nou plan de realitate, cu planul conștiinței.

Deosebit de această înlocuire a realității prin planul cunoașterii, dar urmînd cumva aceleași tipare de gîndire, în însăși logica generală pe care o preda studenților săi (vezi Kant, Logica generală, București, 1985, traducere de Alexandru Surdu), filosoful german se dispensează de “concept”. Pentru Kant, remarcă Nae Ionescu, logica se reduce la două procese: unul de controlare a trecerii de la o cunoștință la alta, iar celălalt de verificare a adevărului gîndirii prin condițiile silogismului și ale principiului noncontradicției. Din perspectiva istoriei logicii, orientarea aceasta i-a părut lui Nae Ionescu (doctor în fundamentele logice ale matematicii) deosebit de fecundă în gîndirea logicienilor de mai tîrziu, în orientarea kantiană justificîndu-se, observa el, directivele de mai tîrziu din logica metafizică, gnoseologică sau formală.

În legătură cu timpul, Nae Ionescu mai precizează la prelegerea din februarie 1937 faptul că acesta nu este ceva absolut, ci doar relativ, fiind trăit cu intensități diferite (p.130).  În general, s-a spus că ceva există în măsura în care se află în spațiu și în timp. Nae Ionescu, mai subtil, considera că nimic nu este în timp, ci totul “se întîmplă” în timp (p.132). Or, ceva se întîmplă numai acolo unde este ceva.

Ceea ce se întîmplă în timp, se întâmplă între două evenimente, este istorie (după Vasile Pârvan și Simmel, p.246), pentru că “istoria înseamnează început și sfîrșit”. Nu ceva petrecut pe o linie dreaptă a timpului, nici pe una închisă, ca desfășurare ce vine din infinit și merge la nesfîrșit.

Nae Ionescu nu judeca istoria în funcție de timp. “Dacă vrei să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există” -spunea el. Pentru că timpul înseamnă “acum”, iar “acum” nu înseamnă nimic.  Este o pură indicație, este o atitudine față de existență, “un fel de indicație a existenței că aceasta există și nu numai că poate fi gîndită, ci trebuie necesarmente gîndită” (p. 115). Din momentul în care se constată că propriu-zis se întîmplă ceva, subliniază Nae Ionescu, se și face trecerea din “problema ființei în aceea a existenței” (op. cit., p. 128). Rămîne însă de adăugat  că timpul istoric, timpul fizic si timpul psihic (sau durata) nu interesează pe metafizician (p.248). Atîta vreme cît ajungem să luăm contact numai cu existența, “noi nu putem să depășim timpul” (op. cit., p. 132).

La cursul de teoria cunoștinței  din 1925-1926 Profesorul și-a amintit că într-un articol din tinerețe observase că exprimarea propriu-zisă a unei existențe într-un chip numeric necesită 4 coordonate și nu 3 și că astăzi (în 1925) aceste lucruri au devenit locuri comune în lumea științifică (vezi Nae Ionescu, Din literatura celei de-a patra dimensiuni: „Sărmanul Dionis”, în „Noua Revistă Română”, vol IX, nr.18, 22februarie 1911, pp.350-352). La începutul secolului XX erau însă noutăți, erau idei care abia începuseră să se vehiculeze, iar Nae Ionescu era perfect conștient de valoarea de noutare a celor gîndite de el pe cont propriu, în anii săi de studiu. Cu multă detașare, filosoful își completează amintirile astfel: “aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gîndit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducîndu-mă la Göttingen, am ascultat pe unul din cei mai mari fizicieni, Mincowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era extraordinar de frumos. Care este deosebirea? Și eu am dreptate și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filozofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filozoficește, timpul și spațiul  sunt două lucruri absolut deosebite”(Tratat de metafizică, 1936-1937, p.125).

Printr-o profundă distilare a gîndirii, Nae Ionescu ajunge la niște viziuni revelatoare de esențe cuprinse în formulări aforistice, de o mare frumusețe și sugestivitate. În filosofia românească întruchipări de o atît de impresionantă putere integratoare nu am mai găsit decît la Blaga și la Mircea Vulcănescu. La cei doi, desigur într-altfel gîndite, timpul, spațiul, existența și ființa se află într-o deplină armonie, se completează și se luminează reciproc, așa cum se întîmplă în  sugestivele condensări de gînd ale lui Nae Ionescu. Dacă timpul poate fi privit ca  “semn al vieții”, spațiul nu este formă a intuiției a priori (cum crede Kant), este  “semn al morții”. Locul formelor vieții, fără viața din ele, rămîne să fie spațiu ca  “timp mort”. A fi lipsit de simțul spațiului, spunea Nae Ionescu, înseamnă a nu avea contact și înțelegere pentru formele vii. Uneori formulările sale  pot apărea paradoxale. Dar numai celor care se încurcă în vocabularul filosofiei, pentru că le-a lipsit ocazia de a-și însuși corect modalitatea exprimării în domeniul filosofiei românești. Când Nae Ionescu spune că “dincolo de existență este ființa” și că “substanța este materia ființei, iar materia este substanța existenței” el nu părăseste făgașul gândirii care-l făcuse să adauge că “dinolo de materie este substanța”.

Legile despre care se crede că ar guverna întîmplările lumii, legile pe care oamenii le numesc “ale naturii” reprezintă, după Nae Ionescu, ordinea pe care oamenii o introduc în lume, ordine verificată de ei prin niște cadre, mai strîmte sau mai largi ale experienței omenești. Aceasta nu înseamnă că lumea în care trăim să nu poată fi “străpunsă” de fapte care să răstoarne “socotelile” omenești. Pentru că, în ultimă instanță, “tot ceea ce se întîmplă se întîmplă după vrerea lui Dumnezeu” (p. 111).

Asemenea necesitate a succesiunii întîmplărilor care cuprinde în ea si libertatea de dincolo de fire îl va face pe Nae Ionescu să vorbească de un “timp metafizic”, a cărui mai îndeaproape conturare va îmbrăca o splendidă haină aforistică: “trăirea timpului poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile. Unde încetează timpul? Acolo unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea. În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întîmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întîmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, București, 1999, p. 132).

Mircea Eliade a avut cu sine, peste tot unde l-a purtat destinul său de exilat, manuscrisul unor însemnări de la ultimul curs de metafizică ținut de  Nae Ionescu între 1936 și 1937. La el a renunțat doar cu jumătate de an înaintea trecerii sale în eternitate, când a ajuns ultima oară la Paris, oferindu-l cu speranța că va ajunge să fie publicat în România. Lucru întâmplat după încă cincisprezece ani (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, text inedit, București, 1999). Atunci, în toamna anului 1985, vizitatorul lăsat de securitatea comunistă să treacă „perdeaua de fier” (M. Eliade), i-a înmânat venerabilului savant rândurile (întârziate și neoficiale!) de multumire pentru importanta donație de carte  făcută de Eliade Bibliotecii Centrale Universitare din București cu vreo doi ani înainte.

REPERE BIBLIOGRAFICE

-Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 1 (134), ianuarie 2019, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Posibilă decriptare a filozofiei lui Nae Ionescu, sau, Jocuri conceptuale „provocate” de Kant, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, nr. 2 (134), febr. 2019, p.16 si p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/   ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)  mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/   ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în “Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/  , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/   ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade   ;  si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf    .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica   ;  si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html  ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_       .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, http://isabelavs.uv.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm?fbclid=IwAR3LyIgLMa6ZQabghukDwY6NQ61MrTSqdZcKoRdDGLFe8lUA-xPZ-64YhpM .

-prof.univ.dr. Tudor Ghideanu, Gabriel Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual; http://melidonium.ro/2015/10/30/g-liiceanu-sau-plagiatul-ca-omor-ritual/?fbclid=IwAR08wizuGjZp0qOR_ydTr7bUAV_sQgSJiZDzZ0W9QbM1rLBBmyT-OO7DzA0

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/   ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178   având 1540 accesări

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx   ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior   ;   variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html   ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/     .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD   ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/   ;  , sau varianta intitulată „Wikipedia.ro citită printre rânduri”; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade  ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992, https://philpapers.org/rec/VASFLC  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993; http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/docbcu/documentare/Referinte%20critice%201992.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997; https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1. http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997. http://www.ziaristionline.ro/2014/05/29/intelectuali-remarcabili-azi-isabela-vasiliu-scraba-eseist-filosof-istoric-al-filosofiei-membra-a-uniunii-scriitorilor-din-romania/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998; https://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/CatalogEminescu.pdf  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999, Cuvânt înainte de Pan Izverna; https://www.worldcat.org/title/mistica-platonica-a-participarii-la-divina-lume-a-ideilor/oclc/48053604  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6; Cuvânt înainte de Ion Papuc; https://www.worldcat.org/title/in-labirintul-rasfringerilor-nae-ionescu-prin-discipolii-sai-petre-tutea-emil-cioran-c-tin-noica-mircea-eliade-mircea-vulcanescu-vasile-bancila/oclc/49799339  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/   .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei de către MyComp care a înlăturat din titlurile cărților ei apărute după 1990 si informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară si de filozofie în occident, precum și informația despre cele două semestre post decembriste când la Universitatea din București a predat ca Visiting-Profesor două cursuri despre filozofia lui Im. Kant; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-kant/

Isabela VASILIU-SCRABA, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană

Printre „predicile vii” (cf. Nichifor Crainic) de la Biserica din Drăgănescu una dintre cele mai impresionante este cea sugerând două planuri ontologice cotangente : Biserica din lume si acea  „lume” pentru care  (scrie Sf. Arsenie Boca) „nu s-a rugat Domnul Hristos” (cf. Părntele Arsenie Boca în vol. : Biserica de la Drăgănești, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005).

Ieromonahul Arsenie (care avea să treacă pe 28 nov. 1989 la viața veșnică  după ce a străbătut toate cele trei căi de intrare în lumea de dincolo, calea isihastă, calea luptei si calea muceniciei) a formulat într-un text exact ceea ce sugerase prin pictarea unui călugăr răstignit de bună voie: suferința este „crucea vieții” ca o „linie a rostului vieții noastre peste care coboară Dumnezeu, de-a curmezișul, corecturi divine”. Adică suferințe de neînlăturat,  suportabile doar prin smerenie si dragoste (pp. 177-178). (continuare, isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/.

Viziunea metafizică la care ajunsese Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 convergea spre aceeași imagine a smereniei (/umilinței care să înfrângă orgoliul omului limitat la condiția lui umană) și a dragostei, a nevoii de a ne dărui total către o realitate care nu este din lumea aceasta. In volumul publicat în 2000 specificasem o particularitate a viziunii naeionesciene. Anume că ea îmbracă o dublă înfățișare, prezentând două soluții metafizice legate de două structuri spirituale din două momente istorice în care se poate găsi o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile și numele lui Ulise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).

            La Nae Ionescu însăși metafizica este o „încercare soteriologică”, este drum al celor care nu au reușit să se mântuiască prin sfințenie. Metafizica nu poate fi imaginată în afara subiectului implicat în trăirea metafizică, a ființei umane ancorată în astfel de preocupări. După ce profesorul luase în discuție felul în care soluțiile metafizice apar când sunt privite în ele însele, el se gândește la fundamentarea unei metafizici a ființei care să înglobeze amintitele soluții corespunzătoare celor două structuri diferite ale spiritului uman.

            Fundamentarea propusă vizează caracterul de subiect metafizic al ființei, făcând, înainte de toate, cuvenita precizare că ființa este o abstracție, este cel mai general mod al lui „ceva”, pentru că de fapt nu sunt decât ființe (la plural). In timp ce existența este obiect pentru ființă, „ființa este obiect pentru Dumnezeu” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p. 244). Ființa, prin excelență subiect, poate deveni așadar și obiect. Înainte de a vedea particularele condiții în care din subiect, „ființa” poate deveni „obiect”, se cuvine a ne opri puțin la semnificația pe care  Nae Ionescu o atribuia conceptului de  „existență”. Astfel poate se vor lămuri și veșnicele confuzii  între ființă și existență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel, spre deosebire de ființă, existența considerată „în sine”,  nu poate deveni niciodată „obiect”.

            Nae Ionescu tratează despre „existență” la cursul de Teoria cunoștinței  ținut în anul universitar 1925-1926 unde prezintă viziunea sa filosofică asupra cunoașterii, mai precis a drumului cunoașterii în înaintarea ei. În mod surprinzător însă, „problema existenței”, care este o problemă metafizică, se găsește inserată și în cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae Ionescu doi ani mai târziu (1927-1928).

            Având în față ediția post-decembristă a acestui curs de logică (în dictatura comunistă fiind complet interzisă editarea operei lui Nae Ionescu), înainte de toate trebuie să observăm cât de nepotrivite sunt titlurile și subtitlurile fiecărei prelegeri adăugate de editorii Dora Mezdrea si Marin Diaconu. Dar și întregului curs, deoarece el nu este o „introducere în logică”. De altfel, nici cursul de metafizică din 1936-1937 nu este o „introducere în filosofie”, cum scria în revista „România Literară” din 14 martie 2000  fostul stalinist Z. Ornea care, în domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor învățate în Facultatea (de marxism-leninism?) urmată în anii 1951-1955.

La prelegerea din 3 februarie 1928 editorii au propus titlul „judecata existențială”. O propunere cât se poate de școlăresc-neinspirată, rezultând din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi despre „judecățile existențiale”. Dacă ar fi citit ceva mai atent întregul curs (sau dacă ar fi fost mai în temă cu filozofia!), ar fi observat că Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta numai  după ce își structurează întreaga prelegere în jurul unei probleme ținând de domeniul metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat următoare, asupra „judecăților impersonale” are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu, adânci semnificații ce depășesc cu mult cadrul logic în care este expusă problematica unor asemenea judecăți). Dar nici adevărata temă tratată în prelegerea din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, făcând precizarea că „semnificația conceptului de existență” deși ține de ontologie, are un interes pentru logică, „și anume interesul care se leagă de clasificarea judecăților”.

            Dacă ar fi voit (după modelul oferit de fostul student al lui Nae Ionescu, D. C. Amzăr) să împartă și ei acestă prelegere, îngrijitorii școliți în comunism ar fi putut observa că Nae Ionescu (mai mult de trei pătrimi din curs) tratează despre „a exista” din punct de vedere ontologic. Abia spre sfârșitul prelegerii ajunge la „a exista” din punct de vedere „logic”. Faimosul metafizician face cu acest prilej departajarea principiului identității în matematică, în logică și în filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică și în filosofie principiul identității este aproape același lucru cu judecata existențială.

            Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observă că „existența” se dovedește a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rând pentru că, într-un concept nu este cuprinsă și nota existențială. În al doilea rând, pentru că „existența” nu este o „calitate” a vreunui obiect. Ea nu poate fi considerată  nici pe post de  „obiect” existent în fața conștiinței mele. Existența este numai un „obiect logic”.  Adică, din punct de vedere logic, ea poate forma obiectul unei judecăți.

            Existența nu este un „obiect”, asemenea obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru că există pe lume nu doar „obiecte” în spațiu și timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să se apeleze la o teorie adiacentă. Ca să atribuim actelor de conștiință o anume poziție spațială, trebuie presupusă, prin mijlocirea unei „teorii”, legătura dintre spirit și materie. Pe de altă parte, la actele de voință nu constatăm decât  ceva de domeniul „efectelor”, și nu de domeniul unei realități, ca un fel de „resort” ce produce respectivele efecte. Or, și halucinațiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la  efecte cât se poate de reale. Această observație îl va face pe Nae Ionescu să concluzioneze că din „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”, și că definiția „a exista înseamnă a acționa” nu poate fi valabilă, greșind tocmai atunci când identifică „existența” cu „acțiunea”.

            La definirea existenței prin acțiune se mai gândise Nae Ionescu și pe când preda cursul de „teoria cunoștinței” în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilă presupoziția după care „a exista înseamnă a acționa”. Prin ea s-a descoperit existența planetei Neptun, pornind de la „existența ei în efecte”. Mai precis, de la perturbațiile în mersul celorlalte planete pe care existența (încă necunoscută) a planetei Neptun le producea. Inițiatorul Școlii trăiriste  observase cu acel prilej că nu toate acțiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoștința noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercării  de a forma un concept al existenței definită prin acțiune, întrucât conceptul existenței ” scapă oarecum minții noastre” (Nae Ionescu,  Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

            La cursul său de Teoria cunoștinței Nae Ionescu mai remarcase că felul acesta de definire este el însuși defectuos, pentru că existența (cunoscută din efectele ei) devine condiționată de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la tautologie: există ceea ce este existent.

            Filozoful propune următoarea soluție pentru a ieși din tautologie: activitatea de a gândi existența face ca existența să devină obiect de gândire. Ea rămâne însă ceea ce este, dacă, pe lângă putința de a deveni gândire, ea „poate să existe și când gândirea nu se exercită”. Este o soluție „mixtă”, care combină două feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoașterii) și cel „real”. La aceeași soluție ajunge Nae Ionescu și doi ani mai târziu, deși demonstrația sa va urma o cu totul altă cale :

            „Idealistul” Berkeley susținea că „nu există nimic real în afară de percepția noastră”. Logicienii de azi, -spunea Nae Ionescu la cursul de logică din 1927-1928-, întorc problema pe dos și afirmă că „există ceea ce este perceput”. Ei nu mai pleacă de la „realitatea adevărată”, ci de la „obiect”.  Cu umorul său caracteristic, Nae Ionescu răstoarnă premiza logicienilor  care se dispensează de „realitatea adevărată”. De pildă, „stelele verzi”, pe care cineva lovit în cap le vede cât se poate de bine, nu devin obiecte existând „realiter” din simplu fapt de a fi fost percepute. După Nae Ionescu ar mai fi o cale, dacă am restrânge definiția și am spune că nu tot ce „este perceput”, ci tot ce este „pasibil de a fi perceput” există. Numai că, în acest caz, riscăm să ne confruntăm cu „existențe” ce pot fi percepute în ele însele, fără să fie excluse „existențele” ce pot fi percepute „în efectele lor”. Așa ne întoarcem la dificultatea deja semnalată, conform căreia de la „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”.  Ultima cale de ieșire din impas, ocolește pur și simplu problema, pentru că, din punct de vedere ontologic, „existența” este imposibil de stabilit.

            Nae Ionescu  semnalează și soluția „mixtă”, în care se presupune că există mai multe feluri de „a fi”, „a fi” din punct de vedere „logic” și „a fi” din punct de vedere „real”. Această cale ar implica o soluție general logică și o ierarhizare ontologică înăuntrul soluției logice. Din punct de vedere logic, „a exista” este „a putea fi gândit”. Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că „existența”, încetează de a fi „existență”. Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de „posibilitate”. Astfel, existența va însemna „posibilitate de a deveni obiect logic”.

            „Existența” va fi ceea ce poate fi gândit, ceea ce este „obiect” în fața „conștiinței logice”. Și așa se ajunge de la „existență”, la „obiect logic”, și de aici la principiul de bază al logicii care spune că „obiectul nu este altceva decât el”, iar de la „obiect” la „concept” ca „existență logică”, și mai departe la „judecata existențială”, care nu se mai verifică prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Astlel e conturată -la cursul de logică din 1927-1928 -, problema existenței, care, „în sine”, nu poate deveni niciodată obiect.

            Cei care  nu știu să aprecieze adevăratele carate ale gândirii filozofice naeionesciene pot vedea prezentarea problemei existenței la un universitar italian, scriitor la mare modă, citind fragmentul „Despre ființă” în rev. „Paradigma” (nr. 10-11-12/1997, p.18). Textul tradus de Ștefania Mincu provine din cartea lui Umberto Eco intitulată Kant și ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Avertizăm însă cititorul să nu se aștepte să înțeagă prea multe din fragmentul publicat de revista constănțeană, deoarece problema „existenței” pare să-i fi rămas complet străină și lui Umberto Eco. Prin cele scrise în textul atât de pretențios intitulat, universitarul italian dă impresia că s-a limitat doar la utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și la-ntâmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică, și, mai ales, fără să urmărească altceva decât umplerea la repezeală a câtorva pagini, în care, la loc de cinste se află „gargariseala și sperietura” (după memorabila expresie a lui Alexandru Paleologu) de termeni grecești, latinești, franțuzești, nemțești, englezești.

            Întorcându-ne la Nae Ionescu ținem să înfățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm în fața existenței. Față de existență, față de ceea ce avem înaintea noastră din realitate, poziția conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru că noi, spunea Nae Ionescu,  în actul de a judeca nu facem altceva decât să răsfrângem în conștiință un fapt existent și apoi să-l exprimăm. Totul este să ne ferim de confuzia -destul de frecventă-, dintre judecata însăși, „care este și rămâne pentru noi un fapt” și exprimarea judecății (vezi Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin Diaconu și impropriu intitulat „Introducere în logică„, Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

            Există o tendință (decelabilă în curentele de gândire din apusul Europei) de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Această transformare, remarcă Nae Ionescu, „nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizicii” (vezi Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi putem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci chiar „înăuntrul ei”.

            Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată existenței, putem lăsa existența așa cum este, încercând doar să o „descriem”. Este chiar ceea ce se întâmplă cu ajutorul judecăților impersonale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își au importanța lor tocmai pentru că ele „constată existența faptelor”. Planul realității nu poate fi mai bine conturat în diferențierea lui de planul logic decât prin simple răsfrângeri de fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de genul: Plouă! Ninge!

            Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecăți de constatare în judecăți formate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că în alte limbi europene astfel de constatări se exprimă  cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit poziția metafizică în fața existenței caracteristică românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gândirii din spiritualitatea răsăritului Europei.

            Argumentul existenței în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndată ce gândim mai îndeaproape la semnificația acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui.  Este o persoană? Este o conjunctură de împrejurări ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eșecul transformării judecăților impersonale în judecăți predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu următoarea remarcă: una este să spui „Trăznește!”, și alta este să spui „Te trăznește Dumnezeu!” (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

            Dacă stringența unei necesități metafizice nu există, atunci ce face ca totuși să existe tendința transformării judecăților impersonale în judecăți cu un anume subiect?

            Nae Ionescu vede aici un tip particular de gândire, asociat cu o anume structură sufletească. Este tipul de gândire căruia nu-i este străină situarea în afara existenței. Prin felul în care conduce analiza judecăților impersonale Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, poziția metafizică de „supunere la real”. Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenței : „existența se referă la ființarea în planul real”, cum am spune noi azi, în coordonate spațio-temporale. La cursul din 1936-1937 subliniase însă că „mai sunt si alte planuri de ființare…Când transcendem existența, găsim ființa…Ființa se prezintă ca un alt tărâm” (p. 251). O altă lume care are si o întemeiere metafizică, nu numai una teologică. În ea se trece prin depășirea timpului, nu prin suspendarea acestuia. Nae Ionescu se distanțează de viziunea kantiană în care timpul (împreună cu spațiul) era formă de  intuiție „estetică”, în sens de „senzorială”. Pentru filozoful trăirist „timpul este semn al vieții”. Ceea ce se lămurește din greșala protestanților care au avut pretenția să desființeze tradiția spre a se întoarce la Sfânta Scriptură. „Numai că aceasta nu se mai poate. Sămânța pusă în pământ, chiar dacă încolțește greșit, nu mai poate fi adusă la originea ei” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p.246).

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/  ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)  mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/  ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în „Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. „Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/  ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade  ;  si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ;  si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_     .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/  ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178  având 1540 accesări.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx  ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior  ;   variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html  ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD  ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/  ;  , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade  ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992,.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei „Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999.

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/  .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .

 

Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu

Motto:„El nu se crede obligat să-și făurească nici gramatica, nici sintaxa sa: vorbește limbajul tuturor. Dar, reluând limbajul tradițional, îl pune în serviciul noilor aspirații ale zilei și face să răsune neprevăzutul. Mai ales prin aceasta el se inserează în timpul lui, nu se desparte de nimic, îmbrățișează întreg registrul uman” (V. Ierunca despre Camus în 1956).

Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea profesorului Nae Ionescu „prin otrăvire” (după opinia lui Petre Țuțea, vezi eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” (Petre Țuțea), în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul IX, nr.2/ 2015, p. 18 și nr. 3/2015, partea a II-a; URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ), Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că “Nae Ionescu nu te povățuia decât pentru a te constrânge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău” (N. Steinhardt în vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998).

Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907 –1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade.

Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disciplină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” – scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul articolului său Nae Ionescu și drama lucidității, publicat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filozofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică necesară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2).”Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, – le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă”. Datorită mediului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se “găsi” pe sine, încă din tinerețe. Infățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: “Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături” (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publicate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile – un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.uv.ro/Discip/discip.html ).

Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibilităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens platonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „problema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posibilului. „Dacă lucrurile stau astfel – urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci contemplația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (…) ca tăcere descriptivă” (ibid.).

Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu – admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Sergiu Celibidache, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu, Petre Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, Stefan Teodorescu, etc.) dar și de filozofi vestici, – (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria… sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea si distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”.

Paginile lui Mircea Vulcănescu despre problematica lui „a fi, a face și a putea” din manuscrisul cărții despre Nae Ionescu -„tulburătoare la culme” (8) – cum scrisese Noica în 1979, când credea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut- au constituit subiectul unei… contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care – după închisoarea politică (1958-1964) făcută pentru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „românesc” (10).

În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filozoful – „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar stecura-o „la adăpostul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150).

Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „pripită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filozofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase (în ultima carte a sa, urmată de un sfert de secol de interdicție de publicare) „creativitatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o considerase temeiul răstălmăcirii poziției filozofice a lui Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, – scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (vezi Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8).

Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândirea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont propriu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtualului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-adevăr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascultase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemanifestate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu-și actualizează – decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efemere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12).

Referitor la fondul acuzației, anume că ar pune pe seama lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică (a V-a din 1929-1930) ale reputatului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) – alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria.

Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde să atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”.

De la „starea de păcat” omul care încearcă să ajungă în „grădina spiritului” ar trece la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” (grădina sufletului) o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse păcatului originar (16). Acest lucru e semnalat pe fugă chiar în acea notă de la p.150 care, redactată de îngrijitorul volumului „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, a căpătat o înfățișare neinteligibilă, fapt pe care nu l-au observat cei lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.

Mircea Vulcănescu semnalează în notă ponderea pe care-o capătă  „căderea în Cosmos”  în cuprinsul creștinismului metafizic al lui Nae Ionescu (vezi capitolele purtând acest titlu din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișsre, Ed. Starr-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 17- 59), gândindu-se probabil și la eventuala publicare a scrisorilor către Cella Delavrancea unde Nae Ionescu meditase asupra celui mai filozof dintre apostoli: Sf. Pavel. Din păcate se pare că aceste scrisori au fost distruse. Cella Delavrancea știa bine că ar fi riscat ani grei de pușcărie politică dacă epistolele trimise de arestatul Nae Ionescu ar fi fost găsite la ea de Securitatea comunistă.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu”

Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu

Motto:

„Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste] depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (Valeriu Anania)

La vreo câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul central al credinței creștine precum si sclerozarea   teologiei moderne eșuată într-un „raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed. II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).

Spre a evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii (precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”( https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14 luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).

Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E drept că teza sa de doctorat   fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozoa, 2000).

Întâmplarea a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane, Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu, Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).

Din Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în 1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase.

În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere, evidențiind ideea   dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu celelalte făpturi ale Sale.

In cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.

Cu profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus: <<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!” (p. 159)

La începutul prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.

Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar, atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).

Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere al subiectului.

Prin cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).

Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”.

O primă consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu”

Radu-George SERAFIM: Năismul-Metafizica sau trăirism? – Nae Ionescu

„Nae Ionescu e singurul filosof român: singurul care are acces fără nelinişte la transcendent. El ancorează nu în imanenţă, ci în transcendenţă.”

         „Nici el nu era un mare împlinit. Ştia să sufere pentru adevăr, la o adică. Trăia maxima aceasta: suferinţa este calea regală a mîntuirii… Antropocentrismul este viciul ei esenţial.

         Nae Ionescu era teocentric perfect, adică spunea cam aşa: fac cu umilinţă tot ceea ce fac la nivelul meu, având perpetuu supraordonarea Divinităţii şi limitarea mea, din raţiuni transcendente, în timp şi în spaţiu…”

                                                                                                Petre Ţuţea

       Poate că niciuna dintre personalităţile intrebelice nu şi-a pus o atât de puternică amprentă asupra epocii sale cum a făcut-o Nae Ionescu.

       Admirat de unii, adulat chiar, contestat de alţii, mult mai puţin, e adevărat, Nae Ionescu se constituie însă într-o vecinătate sine qua non pentru ceea ce a însemnat şi avea să însemne nu numai metafizica românească, cât filosofia naţionalistă în ansamblul ei, aşa cum a evoluat ea, după sfârşitul Primului Război Mondial.

       În mod paradoxal, Iorga, Pârvan, Conta, chiar Motru nu au avut laolalată mai puţini discipoli decât Nae Ionescu, chiar dacă în timp  unii dintre aceştia s-au desprins, s-au depărtat sau, mai mult, s-au delimitat de „năism”.

       Termenul acesta, întîlnit în unele publicaţii ale vremii, ca şi trăirismul, de altfel, spune mult. S-ar putea crede că personalitatea filosofului a fost idealizată cumva, mai ales după moartea sa, la sfârşitul anilor ’30 până în anii ’47. Nu credem.

       Mai degrabă, putem afirma însă că percepţia profesorului de logică, de metafizică, de filosofie a religiilor a fost aproape la  unison receptată şi sedimentată ca atare.

       Nae Ionescu a fost şi în timpul vieţii sale, şi ulterior un reper, o vecinătate, iar avatarurile individului, ale personalităţii ca atare, practic, nu au suscitat vreun interes pentru cei care-i ascultaseră cursurile sau îi citeau articolele.

       Vom aduce ca argument mărturisirea lui Constantin Noica, vizându-l, în principal, pe Mircea Vulcănescu60, însă spunând totodată multe şi despre Nae Ionescu. Noica afirmă că Vulcănescu ar fi  „ scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire.”

       Un portret similar, accentuând însă datele fizice ale filosofului, găsim la Petru Dumitriu61: „În două rânduri, veni în ţară şi ascultă câteva lecţii ale ilustrului profesor, titularul catedrei de metafizică la Universitatea din Bucureşti. Ultima oară se duse să i se prezinte după curs şi să-l întrebe ceva fără importanţă deosebită. Lucrul se petrecea în odăiţa cu pereţi cenuşii, cu geamuri murdare, cu mobile vopsite cafeniu şi cioplite de mii de bricege, dindărătul amfiteatrului „Odobescu”. Profesorul răspunsese repede, fără să-i dea mare atenţie, cînd deodată se-ntoarse la el şi-l fixă cu ochii săi verzi-gălbui sub sprîncenele stufoase şi arcuite ca ale diavolului Mephistopheles; era cărunt de tot, aproape alb, dar cu faţa negricioasă, de fecior, nepot sau strănepot de ţigan rob boieresc; sprîncenele circonflexe, diavoleşti şi ochii decoloraţi, aproape albi (unul bătea mai mult în verde, celălalt mai mult în galben) erau ca ale unei feţe cioplite în lemn, ale unui chip de idol în ale cărui orbite s-au încastrat două bucăţi de jad, sau de opal şi o agată. Era o figură de neuitat, după cum de neuitat îi era şi vocea ironică şi prestanţa, eleganţa hainelor şi aerul de stăpînitor al sălii, al ideilor şi al oricăror lucruri pe care şi-ar fi pus vreodată în gînd să le stăpînească, aer pe care-l avea comun cu marii prestidigitatori şi şarlatani din toate vremurile…

       Continue reading „Radu-George SERAFIM: Năismul-Metafizica sau trăirism? – Nae Ionescu”