Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel

În primul rand, atunci cand vorbim despre estetică, ar trebui să luăm în considerare idea de frumos pentru că frumosul în sine reprezintă specificul esteticii ca disciplină.

În general, în ceea ce priverște estetica, s-au formulat mai multe teorii, fiecare dintre ele încercand să explice ce este frumosul și ce este uratul. Cu alte cuvinte, frumosul și uratul sunt principalele categorii estetice. Desigur, întrebarea care se pune este următoarea: putem noi spune cu certitudine ce este frumos ș ice este urat? Pană la urmă ceea ce este frumos pentru mine poate fi urat pentru celălalt și invers. Astfel, ne putem da seama de o realitate foarte importantă: atata vreme cat vorbim despre etetică și dorim să cercetăm un asemenea domeniu, principalul aspect cu care ne confruntăm este subiectivismul.

Într-adevăr, a încerca să definești concret o categorie a frumosului și o categorie a uratului ține foarte mult de gradul nostru de subiectivism pentru că, în general, fiecare dintre noi este subiectiv, adică fiecare are propriul gust. Inclusiv din punct de vedere esthetic avem gusturi care ne diferențiază unii de ceilalți, prin urmare, din pounctul meu de vedere întrebarea cea mai justificată nu ar fi doar ce este estetica? sau ce este frumosul și ce este uratul? ci în primul rand cum pot gandi frumosul și cum pot gandi uratul?

Este foarte să înțelegem ca cele două categorii estetice invocate sunt concepte pure, deci estetica în sine este o disciplină conceptuală.

Evident, acum ne putem pune următoarea întrebare: ce este un concept? De fapt, ar trebui sa pornim de la aceasta întrebare pentru a putea vorbi ulterior despre conceptul de frumos.

Fara a dori să insist prea mult acestui aspect și în ciuda faptului că pot fi date multe răspunsuri, s-are putea afirma următorul lucru: conceptul este o teorie. Adică, atunci cand problematizăm ceva, ne întrebăm cu privire la un anumit aspect și discutăm despre el, teoretizăm și acesta devine automat un concept. Altfel spus, demersul la care recurgem în încercarea noastră de înțelegere este acela al conceptualizării.

Ținand cont de tot ceea ce s-a specificat pana acum, următorul pas este raportarea la conceptul de frumos și la felul în care acesta a fost perceput de diferiți ganditori.

Istoria filosofiei, sau mai coerct spus a esteticii abundă în teorii și puncte de vedere care de care mai interesante, astfel încat se poate spune că frumos este una dintre marile preocupări și interogații filosofice asemenea binelui, Ființei, adevărului sau libertății.

Este normal să fie așa din moment ce frumosul ca atare este un orizont general, adică abstract, ceea ce înseamnă că frumosul în calitatea lui de categorie poate cuprinde mai multe segmente, de exemplu: comportamentul uman, grija acordată celuilalt, mesajul pe care îl transmitem printr-o anumită activitate pe care o desfășurăm, mai ales din punct de vedere artistic, etc.

Spun asmenea lucruri, gandindu-mă mai cu seamă la poetul și matematicianul Ion Barbu pentru care era foarte important grija fața de mesajul pe care un scriitor îl transmite cititorilor sai. Altfel spus, există și o estetică morală în interiorul căreia se regăsește și frumosul.

Însă, independent de ce la afirmate mai sus, cel mai interes îl prezintă frumosul artistic. Principalul instrument de lucru al artei este frumosul ca rezultat direct al unei creații.

Ținand cont de o asemenea realitate, am putea să ne concentrăm atenția asupra rolului și impactului pe care le poate avea frumosul artistic asupra noastră. În primul rand, atunci cand vedem de exmplu o pictură frumoasă sau o sculptură frumoasă, rămanem uimiți, adică avem un sentiment de profundă admirație față de creația respective. Vorbim așadar de rolul și impactul emotional al frumosului artistic în viața noastră.

Apoi, o creație frumoasă ne determină să ne punem o serie de întrebări cu privire la mesajul pe care artistul respectiv a vrut să ni-l transmită, cu alte cuvinte, frumosul artistic ajunge să fie învăluit de o aura de mister. Nu întamplător am fi îndreptățiți să spunem că cea mai importantă caracteristică a frumosului artistic și, pană la urmă, a frumosului în general, este misterul. În definitiv, a înțeles cineva cu adevărat ce a vrut să spună Leonardo Da Vinci cu Cina cea de taină, poate cea mai mare capodoperă a Renașterii italiene?

Nu în ultimul rand, întalnirea noastră cu o creație artistică ieșită din comun ne face să ne întrebăm dacă propriul ei frumos coincide cu frumosul nostru, cu felul în care noi îl percepem, îl Continue reading „Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa” intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121). Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere) lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna.” – Platon

Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antropomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)” →