Carte, apărut la Editura „Casa cărții de știință”, Cluj Napoca, 2020, cu o copertă foarte reușită semnată de Dumitru Furculiță, un volum realizat de Al. Florin Țene, autor foarte cunoscut și apreciat din viața literară românească, născut la Drăgășani, județul Vâlcea, în anul 1942, și despre care noi am scris în 2010, în revista „Povestea vorbei” în cadrul unei recenzii la volumul său „Cărticica de dat în leagăn gândul”. Așa cum spuneam atunci despre carte, „cine o citeşte se îmbogăţeşte, devine mai cultivat, acesta este rostul unei cărţi; ea, nu are alt rost! În câteva pagini, una, două, format mic, în câteva fraze, Al. Florin Ţene ne pune în contact cu cele mai importante figuri ale culturii universale, ale culturii române, fixând-o în rândul marilor culturi ale lumii…”. La fel spunem și acum despre acest volum închinat lui Radu Gyr, mai mult, de această dată Al. Florin Țene ne zugrăveșe o Românie interbelică, impecabil, punând cum era și firesc, accent pe Mișcarea Legionară în care au activat unii dintre fiii acestei țări dintre cei mai deistoinici; mari oameni de cultură, în primul rând. Am citit cartea de două ori fiind un interval destul de mare între prima lectură și a doua, când am și scris textul de față…dar și ca să nu omit nimic, și tot mi-am mai rămas foarte multe însemnări. Încă din primele pagini aveam să constatăm, mai constatasem și altă dată, după cum am văzut, că Al. Florin Țene este un mare scriitor! Cât de frumos începe, scrie, acest roman și cât de frumos îl termină. Ce constantă linie de comportament-stil neschimbat de-a lungul întregului volum. În acest context al frumuseții începutului, copilăria lui Radu Gyr, ne-a venit un gând, așa în trecere: ce scriitori mari a dat acest județ, bucată de pământ, extraordinar de frumos și cu o istorie unică, mai ales datorită năvalnicului Olt (astăzi mai mult lac decât râu, leșinat, fără vlagă, nici măcar curent de vânt nu mai dă, darămite curent electric cu atâta …mâl.) cu ce are el imediat pe malul drept și stâng…Ce scriitori minunați și incomparabili: Constantin Zărnescu, Ștefan Dumitrescu, Al. Florin Țene…drăgășenenul (nu-l uităm pe Gib Mihăescu, dar el aparține unei alte generații, nu-i uităm pe critici, dar ei înseamnă altceva)! …Cât de frumos, spuneam, dar ce soartă nemerrnică a avut această bucată de țară, atâția scriitori, ca ei să tot alerge către o altă uniune de scriitori, căci cei de astăzi nu au reușit să creeze una a scriitorilor vâlceni; scriitori care să se mănânce între ei! unii chiar impostori, nu fără talent, care să se creadă genii! O lume interesantă și atât de frământată acest interbelic românesc și una aproape de neînțeles, societatea românească postbelică, care a dus România până în 1980 pe una dintre culmile ei cele mai înalte (noi prelungim perioada până aproape de 1987)! Un postbelic în care s-a demonstrat că, în viață, de ceea ce îți este frică, nu scapi! Cu o Europă centrală și de vest care a trăit cu spaima permanentă a unui comunism destul de neînspăimântător venit dinspre Europa de est. Spaimă reală acest comunism mai ales pentru fosta lume catolică, căci, nu așa, dinspre ortodoxie el a pornit. Nu vom spune nici un cuvând de lumea iudaică. Concret, acum, chiar Europa centrală și de vest a ajuns și ea socialistă-comunistă, cum se prevăzuse la Malta. * Autorul dedică această carte „tuturor martirilor executați și chinuiți în închisori de regimul comunist ateu și criminal.” Un merituos eseu, cuvânt înainte, citim la începutul cărții, semnat de Ionuț Țene: „Radu Gyr-poetul secolului XX” în care istoricul și criticul clujean fixează în istoria literaturii române locul poetului Radu Gyr, neuitând să amintească antologia „Poezia română modernă” apărută în 1968 și care din cauza versurilor scrise de Radu Gyr a fost dur criticată de contemporani. Autorul antologiei nu era altcineva decât Nicolae Manolescu iar vehementul critic care a determinat „topirea” ei a fost Eugen Jebeleanu…Ca să faci școală superioară, în acele vremuri, și ca să trăiască românul, unii dintre ei, trebuia să-și renege părinții, doar ca să învețe carte și să ia un salariu…Așa să fi fost? România nu s-a schimbat după 1989? Iată în 2008 Nicolae Manolescu același cu cel din 1968, nu-l mai citează printre poeți pe Radu Gyr, deși acum nu-l obligă nimeni. Așa că nu am pierdut nimic că în 2009 ciracii săi olteni nu ne-au primit în USR! nici pe mine, nici pe prietenul nostru eseist notoriu M. S. din țara Loviștei. Și Radu Gyr a rămas un poet „minor”, și de „antologie”…Un cuvânt înainte despre Radu Gyr tot atât de frumos, de valoros și curajos scris cum este și cartea!…tată și fiu, și din care noi ne alegem cu câteva idei: AL. FLORIN ȚENE: „ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. VIAȚA POETULUI RADU GYR ÎNTRE REALITATE ȘI POVESTE” Maturitatea este o înfrângere, bătrânețea la fel și toate acestea pentru că om sau viață rațională fără visare nu există. Visarea legată de trecut este vitală pentru viață… Doi pași înainte, unul mare înapoi este de preferat stării care îndeamnă la pionerescul, tot înainte! « Poezia lui Radu Gyr, asemenea țipătului lui Munch, este o „eternă reîntoarcere” la originar și original. » Concluzia finală a lui Ionuț Țene este: „Cu toate forțele materialismului dialectic întunecate, de ură și control schizofrenic, nu s-a reușit ruperea legăturii indestructibile dintre poet și cer.”…dintre artă și lumea celestă, dintre artă și visare. * Toate se raportează la natură, și nicidată natura la ceva anume…„Primăvara venise mai devreme” în anul 1905 și Al. Florin Țene încondeiază minunat, interferând artele, momentul venirii pe lume a lui Radu Gyr: inaugurarea picturii catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș, cea construită de Manole, care și-a pus la temelia ei soția, însăși mireasa lui, pentru ca să se finalizeze construcția, să dureze. Artiștii francezi aduși de arhitectul Lecomte du Noüy au repictat-o la interior și au adus unele îmbunătățiri exteriorului…Nici n-am dat bine pagina următoare, Capitolului I, și ne-am emoționat, citind: « În fața icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul ” din Biserica Bărăției (!!), datată din secolul al XIII-lea » …Vai , Doamne Dumnezeule, cum de au putut nenoriciții să demoleze vechiul centru al Râmnicului Vâlcii?…Bărăția cu clădirile ei? ce moment monument, Bărăția din Câmpulung Muscel datată din secolul XIII…Și mai dăm o pagină și vedem că școala din aceeași localitate este datată din 1669, an în care orice document oficial este parafat cu ștampila Domnitorului Matei Basarab, care tot cam atunci a construit o fabrică de hârtie în centrul vechi al Râmnicului; și mai dăm o pagină și vedem scris într-un document citat „Țărei Rumânești”, iată, cu o sută cincizeci de ani înaintea apariției denumirii – grafiei – România! Un document scris de Radul Năsturel. Mai departe, altă pagină, aflăm de calendarele egiptene din mileniul V (î. e. n.) calculate după astrul cel mai îndepărtat, steaua „Sothis”, astăzi redenumită „Sirius” – „cel mai luminos” punct de pe cer. Și, chiar surpriză, credeam că numai noi spunem așa, că Domnul este în interiorul nostru, cum să stea El între atâtea ceruri și pământuri!…„Noi percepem divinul din afară cu divinul din noi” (Plotin)! Încă de la început, Țene ne apare ca un împătimit al artelor, ne apare ca un cunoscător al regulilor mai multor arte, arte sinestezi, și nu este prima carte de acest fel… „Baudlaire spunea că muzica deschide cerul. În Grecia antică arta și știința sunt un întreg, muzica îi separă pe cei care caută emoția de cei care caută adevărul…Taoiștii spun că atunci când taci asculți muzica interioară și când vorbești, ești tăcut.” Iar alții spun: când taci, vorbești! și când nu taci, nu știi ce vorbești. În lumea asta dominată de critici și istorici literari, și istorici și critici de artă, care de mult și-au pierdut rostul, poate, decât acela de a câștiga un ban pe spinarea altora, când dai de o carte ca aceasta îți vine să-l cauți pe autor și să-l săruți pentru că există, și nu ca în sărutul lui Giotto, dat de Iuda lui Iisus, ca un atentat, ci mai degrabă un sărut ca acela din pictura lui Klimt, de plăcere, dezinteresat…Să-l săruți de deștept ce e! Cartea lui Al Florin Țene atrage nu numai că și-a propus să-l prezinte pe Radu Gyr, atât de necunoscut celor care ar fi trebuit să-l cunoască, pe care nu mulți îl cunosc la adevărata valoare, dar ea narează realități din timpul vieții poetului, vremuri excepționale, și asupra cărora fiecare își formează părerea, atitudinea! Iat-o pe a noastră: vedem o lume românească până la Primul Război Mondial, excepțională fără antisemitism și antigermanism excesiv, o lume după acest război dominată de socialiști și comuniști, dar mai ales legionari, și una după al Doilea Război Mondial dominată de artiști și comuniști, o lume la care au visat de mult timp fiii lui Israel, desigur, rebotezați și mai ales revoluționari…din naștere. Țene plasează foarte bine în spațiu și timp prietenia lui Radu Gyr cu Isaak, fiul lui Abraham…Concluzia urmărită: Radu Gyr nu a fost antisemit! În mișcarea legionară au activat și evrei creștini. Acțiunea romanului decurge liniștit, la Craiova, familia lui Radu Gyr instalându-se încet încet în centrul atenției, mai ales a presei; lucrurile pentru toată lumea sunt clare. Presa formează „cea mai puternică armată” spune doamna Eugenia, mama lui Radu Gyr, presa „inițiată și controlată de trusturile evreiești, precum cel al lui Mauritius; de Hirsch – trustul Hirsch sau Hearst, care pe la 1850 depășea 200 de ziare” Radu Gyr trăiește într-un mediu deosebit de prielnic, la Craiova, frecventând încă din timpul școlii primare Teatrul Național condus de Emil Gârleanu și, în care, recrea celebre roluri tatăl său, actorul Coco Dumitrescu (!)… Coco Dumitrescu un om plin de cultură, la zece ani ai fiului, îi vorbește acestuia de Origene: „Fiecare suflet are trupul pe care-l merită”, la fel și Eugenia, mama sa, cunoscătoare de limba germană, trăgându-se din această rasă îi insuflă copilului o educație și cultură aleasă. În preajma războiului de reîntregire, la cinsprezece ani, Radu Gyr « își făcuse o bibliotecă a lui, separată de cea a familiei (modă care s-a păstrat până în 1970). Erau cărți pe care le citise, precum: „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes, „Păcală”, „Gruia lui Novac”, „Lacrimi de copil” de Wildenbruch, „Frida” de Andre Theuriet etc.»…Craiova în această perioadă, ajunul războiului , era un „oraș cu pesrte 50 000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare și o remarcabilă viață culturală.” Pe cititor îl interesează aceste lucruri pentru a face comparații, pentru a afla ce și cum cu această zonă a țării remarcabilă ca relief și populație și care pe rând a fost a Ungariei, a Turciei, a Austriei, a Rusiei; și Oltenia, și Bucovina puțin mai târziu, primind aceste nume de la Austria care a făcut atâta bine Europei centrale și de Est prin arta arhitecturală impusă. Am și scris undeva, și cândva, după ce am vizitat Cernăuțiul, că dacă austriecii rămâneau în Oltenia după 1737 Craiova ar fi fost Cernăuți. Sigur, ceva mai mărunt, și Râmnicul Vâlcea. La unsprezece ani și jumătate Radu Gyr (Radu Dumiterscu (!)) este „cercetaș de război”, voluntar, și la 15 august 1916, când România intră în război, el se află la Tg Jiu cu o ambulanță militară și participă alături de armată și populație la „stăvilirea intrării trupelor inamice” în orașul de pe Jiu, când este și rănit! Al Florin Țene pune în evidență, în aceste pagini, patriotismul poetului copil, precum și reliogizitatea-i, spunem noi, prematură. La zece ani i se joacă piesa de teatru „În munți” cu fapte istorice din lumea dacilor, în lupta lor de apărare; este voluntar la spitalul de răniți și seara adoarme spunând rugăciunea „Sufăr pentru Tine”: „Doamne, eu voiesc ceea ce voiești Tu, pentru că Tu voiești să mă supun voii Tale și făgăduiesc să fac ceea ce voiești Tu. Te rog cu umilință, luminează-mi mintea, oțelește-mi voia…” Da, ne amintim, asta i-a cerut și Solomon lui Dumnezeu când a ajuns împărat (fiul lui David și al Batșebei)…să-i lumineze mintea! Observăm această alternanță între narațiunea faptelor istorice și elementele – faptele legate de prezent, presărarea lor cu elemente de istoria artei, critică de artă, acest fapt atribuind operei lui Al Florin Țene un beneficiu intelectual de necuprins…sau, și asta nu constatăm întâia oară, el acordă unor realități ale prezentului elemente de valoare care le trimit (realitățile) direct în istorie… Cartea se dorește citită, adnotată, și răscitită, pentru neuitare. Ne urmărește un gând, cunoscând soarta poetului demult plecat dintre noi!…să faci pușcărie, să fi schingiuit, bătut pentru prea multă dragoste de țară și de neam așa cum au pățit toți acești eroi foști deținuți politici, cetățeni patrioți, majoritatea veniți din interbelic, magnifici intelectuali!… asta da ironie a sorții, nimic, neexistând în natură asemănător. În capitolul unde este prezentat „Parcul Romanescu” din Craiova, nu putem uita zilele din anul 1977 când am ajuns și eu și ea, prietena mea, în orașul Craiova, amândoi pentru prima dat în acest oraș blamat de necunoscători (nu trebuie să ne impacientăm, și între Timișoara și Arad, izbucnea aproape un război în zilele când ele se întâlneau pe gazonul de fotbal) am vizitat Parcul Romanescu și am fost vrăjiți. Am revenit, mereu, la restaurantul de pe lac să vedem nuferii și podul. Castelul. De fiecare dată încântându-ne. Acolo, în urmă cu douăzeci de ani am povestit cu Mircea Suchici, violoncelistul, eu citind versuri de-ale mele, el improvizând la instrument despre Fabrica de Avioane, despre microprocesoarele – postprocesoare ccreate de noi înaintea lui Bill Gates… (Continuare în pag. 14)
Vasile BELE: Amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri – Comuna Glăvile

La ce mă gândesc? La ce, oare? Sunt cel mai câștigat, și drept urmare am o bucurie imensă. Nu știu dacă vorbele mele vor ajunge prin rostirea lor, la măreția lucrurilor cu care îmi astâmpăr setea de citit, gustul minunat al lecturării, cuprinzându-mi, din start, timpul. Am primit, dinspre Vîlcea, un colet – trei cărți, una mai frumoasă decât alta, una mai interesantă decât alta, și fiecare în parte purtătoare de cuvânt de înțelepciune și gingașă rostire. Mulțumesc dragă prietenă!
Scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR este singura ,,vinovată”, de toate acestea, și iar mă simt obligat de a aduce, prin repetare, un cuvânt de laudă, de apreciere sinceră, și de mare și frumoasă mulțumire pentru această binecuvântare literară, primită cu ,,dedicație și iscălitură”, din punctul meu de vedere, lucru care îi sporește profunzimea și valoarea volumului. Le voi așeza cu cinste, așa cum fac, cu fiecare volum primit cu ,,dedicație și iscălitură”, în colțul special pentru asemenea bucurii.
Despre ce este vorba? Haideți că vă spun. Din cele trei volume dăruite, m-am oprit la: AMINTIRI ALE MĂREȚIEI TRECUTULUI ÎNGROPAT DE VEACURI – COMUNA GLĂVILE, apărut la Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2020, ISBN 978- 606-014-470-0, pag. 188, inclusiv, drept Anexă foto, câteva minunate instantanee fotografice, din colecția personală a celor care s-au ocupat de această carte – este vorba despre o ediție îngrijită de Constantin Adrian CATANĂ, Maria Lica CATANĂ și Zenovia ZAMFIR – un om puternic, o femeie foarte talentată și apreciată. Îmi asum responsabilitatea vorbelor, cu atât mai mult cu cât, pe distinsa doamnă Zenovia ZAMFIR, am avut bucuria și onoarea să o cunosc personal, în cadrul Taberei literare ,,DE AMICITIAE”, anul trecut (2019), organizată la Batiz – Hunedoara, de către poeta Mariana MOGA. MULȚUMESC cerului pentru această binecuvântare! Mai există oameni care te fac să îți ridici pălăria în fața Domniilor lor, din respect profund.
Volumul, în sine, beneficiază de un cuvânt de deschidere a cărții o prefață, sau mai degrabă, o binecuvântare primită de la Părintele Episcop MACARIE DRĂGOI, al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, (Stockholm, 1 septembrie 2020), numit CULCUȘUL UNUI LEU SAU DESPRE OLTENIA RURALĂ A PĂRINTELUI MITROPOLIT BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, pag. 3-5, din care ,,spicuiesc” o idee, o frază, două: ,,Această monografie alcătuită cu multă însuflețire de către distinsele cercetătoare vâlcene Maria Catană și Zenovia Zamfir este dedicată satului natal al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, cel supranumit, pe bună dreptate 《Leul Ardealului》. Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea originile sale din Oltenia rurală și legăturile mai puțin știute cu această regiune din vremurile pribegiilor sale. Dârzenia și buna îndrăzneală a Părintelui Bartolomeu Valeriu Anania provin, fără urmă de îndoială, din bătătura casei părintești din Glăvile, din Vâlcea centrală, satul descris în amănunt în cartea de față, unde l-am însoțit și eu pe mentorul meu, odrăslit în acest străvechi ținut românesc”, pag. 3.
O viziune extrem de frumoasă, de o sensibilitate aparte, asupra satului – cel care dăinuie de/prin veacuri, cu bune și cu rele, cu soare sau cu ploi – ne prezintă coautoarea Zenovia Zamfir: ,,Satul este patria poporului român din vremi imemoriabile. Aici suntem acasă de la început de lume, în sat ieși din timp și istorie și intri in timpul și istoria devenite veșnicie. Veacurile și sutele de generații au ctitorit această matcă și vatră unde omul este cuprins de-o lăuntrică și tainică bucurie și măreție. (pag. 5)”. Emoționează din toate punctele de vedere, indiferent din care viziune am privi. Octavian Goga, spunea despre sat: ,,eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumusețea asta”, citat în volum la pag. 6. Satul a dus dintotdeauna cununa veșniciei împământenită în vatra acestuia. Aici, în satul românesc, viața de zi cu zi decurge din firescul cotidian, dar având mare grijă ca totul să decurgă în limita normalității, a cutumelor scrise sau nescrise, a spiritualității rurale deosebite – oameni harnici, muncitori, cu frica lui Dumnezeu, păstrători a moștenirii lăsate din ,,tată-n fiu”, fără a fi alterate, distruse ori viciate într-o formă sau alta.
,,Satul a fost, de-a lungul vremii preocupat de formarea omului interior în spiritul celor mai înalte principii morale pe care le-a avut umanitatea, cele ale jertfei de sine din iubire pentru aproape, ale răbdării îndelungi, ale îmbogățirii sufletești, ale însetării după dreptate și adevăr. Satul românesc este vatra în care s-a plămădit, s-a păstrat și s-a promovat conștiința națională, este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om dorul și dragul de viață, să aștearnă pe chipul său un zambet luminos”, pag. 6 – o altă perspectivă/viziune asupra aceluiași sat tradițional, văzută din prisma unui trăitor care a ,,gustat” din bogăția și frumusețile interioare ale satului. Aici, nimic nu este întâmplător, totul are un rost și este rostit a merge așa, altfel de ar fi, s-ar ieși din cutume și ar fi contra voinței lui, satului. Responsabilitatea unui astfel de act/gest creator al identității este, fără doar și poate, una enormă, pentru că a scrie despre locuri, fapte, oameni, istorie, tradiție este un lucru înălțător, bineplăcut lui Dumnezeu, apreciat de comunitate și nu se poate scrie oricum sau oricând. Satul își are timpul/vremea său/lui. Țăranul român a trăit în vreme, nu în timp… ,,este vremea să….”, ,,este vremea să…”. Acum… este vremea lucrului, este vremea aratului, este vremea fânului, este vremea culesului. Timpul pentru țăranul trăitor în satul românesc a fost doar o noțiune… ,,or veni și timpuri mai grele”, ,,veni-or timpuri mai rele”, ,,în alt timp oamenii erau mai săritori, se ajutau, făceau clacă…”, ,,trăim timpuri grele…”, așa se punea problema. Intre vreme și timp a fost mereu o diferență – vremea avea sensul său, tot așa precum și timpul își avea rostul și înțelegerea sa.
Cine este, în fapt, Zenovia Zamfir? Un om simplu, modest, sensibil, curajos, talentat și foarte bun păstrător al tradițiilor, mare admirator și iubitor al obiceiurilor din întreaga țară, un promotor cultural de excepție, din elita sau din ,,generația de aur”, că se tot obișnuiește folosirea acestei sintagme. Un simplu cetățean care face totul cu inima, din inimă, neținând cont de nicio greutate sau opreliște care se poate ivi pe traseul literar. Mă bucur că am cunoscut asemenea oameni, încărcați de bucurie și mereu cu gândul la pacea, împlinirea, fericirea celor din jurul său.
,,A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei în localitatea vâlceană Stănești, pe malul Cernei, apă limpede și sclipitoare în razele soarelui de vară fierbinte, pe acele meleaguri pe unde, odinioară își purtase pașii 《Vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina》. De mai la deal și de peste deal, din Glăvile Vâlcii avea să pornească în lume, la 21 martie 1921, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Întâlnirea, comuniunea și colaborarea, prietenia și sprijinul reciproc dintre cei doi mari ierarhi vâlceni a fost descrisă de cărturarii vremii ca fiind una providențială. Mare bucurie, onoare și recunoștință pentru noi, urmașii care călcăm cu smerenie, evlavie și recunoștință pe urmele marilor înaintași”, pag. 7. Și o mare și binecuvântată cinste și mândrie, aș adauga, fără a greși, sau a călca în păcat, în acest context – cu atât mai mult, responsabilitatea despre care vorbeam supra, confirmă spusele mele. A purcede la întocmirea unei monografii este un lucru înălțător, minunat și sunt convins că de-acolo, din ceruri, ați avut ajutorul și sprijinul moral, pentru a putea începe, apoi a duce pe umeri și apoi, finalizarea cu bucurie și veselie a muncii. Dimitrie Gusti, cel care a deschis studiul și cercetarea sociologică la nivelul satului românesc, afirma că ,,este nevoie de o întreagă echipă de specialiști, pe fiecare domeniu, atunci când începi să scrii o monografie”, (am citat din memorie!), dar la echipa cu care ați pornit demersurile, vreau să ajung. În graiul locului există o vorbă, cum că ,,ce se aseamănă se adună”, care vi se potrivește de minune, pentru că nu poți porni, decât cu oameni puternici, harnici, dăruiți cu talent și dar, talantul adică. Astfel de oameni se caută o viață, și culmea, că se găsesc, mai devreme sau mai târziu – iată, azi, aici, este vremea Voastră, a Dumneavoastră, meșteri cărturari, care dăruiți și făuriți, cu ajutorul lui Dumnezeu, minuni, din minunatul suflet ce-l aveți.
,,Comuna Glăvile, este situată în partea central- estică județului Vâlcea, pe traseul șoselei de la Râmnicu Vâlcea – Șirineasa – Drăgășani, printre dealuri acoperite de păduri, livezi de pomi fructiferi și pășuni naturale ce încântă privirea călătorului”, pag. 7, ne este prezentată o situație generală a acestei comune – Glăvile, dar se amintește, în continuare, despre faptul că și alți scriitori, ziariști au scris despre aceste magnifice locuri, departe gândul de a fi ,,izolați de lume”, nici vorbă de așa ceva – este adus înspre laudă, jurnalistul Liviu Popescu, cel care a scris în cotidianul Râmnicu Vâlcea Week, din 18 iunie 2019, pag. 7.
Vorbeam despre echipa de coordonare a acestui volum, și spuneam, (sper să nu par subiectiv!), despre Maria Lica CATANĂ, cea care a pus ,,umărul” dar și talentul în desfășurarea și cercetarea acestor sfinte locuri – pline de istorie și spiritualitate înveșnicite în inimile trăitorilor acestor locuri. Firesc, pun întrebarea, pertinentă, de altfel, cine este Maria Lica CATANĂ?, cea care, din start, are din partea mea, un ,,bonus plus”, cunoscând-o pe doamna Zamfir. Nu cred că Zenovia Zamfir ar fi pășit în acest drum, fără să se asigure de talentul și harul scriitoricesc, al celor cu care pornește în această universalitate sau spiritualitate livrescă. Zic…
,,A îngăduit Bunul Dumnezeu ca împreună cu Maria CATANĂ, bibliotecar la Biblioteca Publică din Glăvile să aprindem candela neuitării, marilor ierarhi, Justinian Patriarhul și Bartolomeu Mitropolitul. … Născută, crescută, educată pe aceste meleaguri de doină și legendă, doamna Maria Catană a ales profesia de bibliotecar din dragoste de locurile natale, pentru frumusețea profesiei de bibliotecar pe care a realizat-o cu mult profesionalism și dăruire, pentru a fi în slujba comunității și a promova valorile tradiționale și culturale din zona binecuvântată de Dumnezeu de pe Valea Pesceanei”, pag. 8-9. A ,,organizat numeroase activități dedicate portului tradițional, folclorului popular, simpozioane dedicate personalității locale. A participat la concursuri populare cu formații de dansuri din localitate și a obținut mai multe premii care au pus în valoare tradițiile și obiceiurile satului românesc, a promovat costumul popular”, pag. 9, ajutată și sprijinită în demersul Domniei sale, de familie – soțul și cei doi copii. O activitate literară și culturală extraordinară, dar când faci cu sufletul și cu inima, nicio greutate nu este prea grea, o duci și o aduci, tocmai pentru valorificarea și tezaurizarea comorilor din lada de zestre a neamului – iar acest lucru este o datorie morală a noastră, a tuturor cetățenilor, care gândim și trăim în spirit pur și autentic românesc.
Germaine DROOGENBROODT: Tribute to Paul Celan (poems)

English translation in collaboration with Stanley Barkan
Spanish translation in collaboration with Rafael Carcelén
French translation by Elisabeth Gerlache
Romanian translation by Gabriela Căluțiu Sonnenberg
NIGHTTIME
„at the eastern window
the tiny wandering figure of emotion
now appears to him” (Paul Celan)
Along the branches of the trees
the darkness ascends now,
and the evening,
dying a thousand deaths
condenses into night
adorning with its black veil
the twinkling light,
the shards of the day.
At the window of my room
as vain beacon burns—
the electric light.
–––––
*(Palpable Absence)
TIEMPO DE LA NOCHE
„en la ventana de Oriente
se asoma al tiempo de la noche la estrecha
silueta caminante del sentimiento” (Paul Celan))
Por las ramas de los árboles
sube ahora la oscuridad,
y la tarde, muriendo mil muertes,
se condensa en noche,
adorna su vela negra
con luces titilantes:
fragmentos de día.
En la ventana de mi cuarto
prende, cual faro inútil,
la luz eléctrica.
–––––
*(Palpable como la ausencia)
NACHTTIID
„am östlichen Fenster
erscheint ihm zur Nachtzeit die schmale
Wandergestalt des Gefühls” (Paul Celan)
Langs het takwerk der bomen
klimt nu omhoog het duister,
en de avond,
die duizend doden sterft,
verdicht nu tot nacht
die haar zwarte sluier siert
met tintellicht:
de scherven van de dag.
In het venster van mijn kamer
brandt als vergeefse baken
het elektrisch licht.
–––––
*(Tastbare afwezigheid)
TEMPS DE NUIT
„à la fenêtre orientale
lui apparait pendant la nuit l’étroite
figure errante du sentiment” (Paul Celan)
Le long des branches d’arbres
grimpe à présent l’obscurité,
et le soir,
mourant de mille morts,
s’épaissit jusqu’à la nuit
qui orne son voile noir
de lumières scintillantes :
les éclats du jour.
A la lumière de ma chambre
brûle tel un phare inutile
la lumière électrique.
–––––
*(La figure errante du sentiment)
TIMP DE NOAPTE
„la fereasta dinspre Răsărit
îi apare pe timp de noapte îngusta
siluetă trecătoare a sentimentului” (Paul Celan)
Prin crengile copacilor
se cațără acum întunecimea,
iar seara, murind o mie de morți,
se condensează în noapte,
împodobind cu neagra-i lumânare
lumina pâlpâindă:
cioburi din zi.
La fereastra odăii mele
se-aprinde în van făclia inutilă
a luminii electrice.
–––––
*(Palpabil ca absența)
***
NIGHTHORN
(to Paul Celan)
Full moon
strangling light
on the black water
of the lake
magic circle
where mosquitoes dance
the ghosts of deceased poets
following the nighthorn’s call
lost in the haze.
–––––
*From “Do you know the Country? Meditations at Lake Como”
SIRENA DE LA NOCHE
(à Paul Celan)
Luna llena
estrangulante luz
sobre el agua negra del lago.
Círculo mágico
donde, como mosquitos,
las almas de los poetas muertos danzan
siguiendo el reclamo
de la sirena de la noche,
perdidos en la niebla.
NACHTHOORN
(voor Paul Celan)
Volle maan
worglicht
op het zwarte water
van het meer
tovercirkel
waarin als muggen
de geesten der gestorven dichters dansen
de lokroep
van de nachthoorn volgend
in de nevel verdwaald.
–––––
*Uit „Ken je het land?, Meditaties aan het Comomeer”
COR DE NUIT
(à Paul Celan)
Pleine lune
lumière étouffante
sur l’eau noire
du lac
cercle magique
où tels des moustiques
danse l’esprit des poètes décédés
suivant l’appel
du cor de nuit
perdu dans la brume.
TRÂMBIȚA NOPȚII
(lui Paul Celan)
Lună plină
lumină sufocantă
pe apa neagră
a lacului
magicul cerc
în care dansează precum tânțarii
stafiile poeților pieriți
urmând chemarea
trâmbiței nocturne
pierdute-n negură.
–––––
*din „Știi țara? Meditații la lacul Como”
***
AS ONE KNOWS…
„When the night wrecked its forest…” (Paul Celan)
As one knows
an underground river
isn’t visible but is still there
so he knows
how the defenseless body
leaks out its life and destroys itself
exactly at this moment
when life seems easier
than ever before.
COMO SE SABE…
„Cuando la noche destrozaba sus bosques…” (Paul Celan)
Como se sabe
que un río subterráneo
no es visible y sin embargo existe
él sabe
que indefenso el cuerpo
vierte y destruye su vida
precisamente ahora
que vivir sería tan sencillo
como nunca antes.
–––––
*De “Conversación con el más allá”
ZOALS MEN WEET…
„Als die Nacht ihre Wälder verheerte…” (Paul Celan)
Zoals men weet
dat een onderaardse rivier
niet zichtbaar is en niettemin bestaat
weet hij
hoe weerloos het lichaam
zijn leven uitstort en vernielt
precies op dit moment
nu leven zo eenvoudig lijkt
als nooit voorheen.
–––––
*Uit: “Gesprek met de overkant”
COMME ON SAIT…
„Quand la nuit détruisait ses bois…” (Paul Celan)
Comme on sait
qu’une rivière souterraine
n’est pas visible et pourtant existe
il sait
combien le corps sans défense
déverse et dévaste sa vie
au moment précis
où vivre paraît à présent si simple
comme jamais auparavant.
AȘA CUM SE ȘTIE…
„Când noaptea păduri distrugea…” (Paul Celan)
Așa cum se știe
că un râu subteran
e invizibil dar totuși există
el știa
că trupul nevolnic
își varsă viața și o risipește
chiar în această clipă
când pare mult mai simplă
decât a fost vreodată.
–––––
*din „Convorbiri cu lumea de dincolo”
***
THORN OR ROSE
„Everything is in the mandorla” (Paul Celan)
The twilight
displaces the borders of light
invisible now
the stumbling stone
thorn of rose gables the night
with the driftwood and shells
charcoal glow in the heart
reading with caressing fingers
the yellowed images of olden days
–––––
*From: “The Dewdrops of Dawn”, Poems 1984-2012
ESPINA O ROSA
„Todo está en la mandorla” (Paul Celan)
El crepúsculo
desplaza los límites de la luz
invisible ahora
el escollo
espina o rosa, juega la noche sus dados
con pecios y caracolas
ardor de brasas candentes en el corazón
que con los dedos afables de antaño lee
imágenes amarillentas.
–––––
*De “Desombrada luz”
DOOM OF ROOS
„Alles steht in der Mandel” (Paul Celan)
De avondval
verlegt de grenzen van het licht
onzichtbaar nu
de struikelsteen
doorn of roos dobbelt de nacht
met wrakhout en kinkhoorns
houtskoolgloed in het hart
dat met streelvingers van toen
vergeelde beelden leest.
–––––
*Uit “Ontschaduwd licht”
EPINE OU ROSE
„Tout se trouve dans la mandorle” (Paul Celan)
Le crépuscule
déplace les frontières de la lumière
invisible à présent
l’écueil
épine ou rose, la nuit joue aux dés
avec épaves et coquillages
la chaleur de braises incandescentes au cœur
qui des doigts caressants de jadis
lit des images jaunies.
SPIN ORI TRANDAFIR
„E totul în mandorlă” (Paul Celan)
Amurgul
mută tivul luminii
imperceptibilă e acum
rostogolirea
zarului nopții între spin și trandafir
printre epave și scoici
scăpătorul jar din inimă
cu degete îndemânatice deslușește
gălbiile imagini de altădată
–––––
*din „Lumină dezumbrită”
***
VOICE
„A voice, out of which
you take the drink.” (Paul Celan)
Star-drinking the moon-mouth
at the night’s vault
voice-goblet
quenching-drink for the low-tide
poppy-glow in the breakers
of the heart.
–––––
*From “Unshadowed Light”
VOZ
„Una voz, de la que tú
sacas la bebida” (Paul Celan)
Estrella-bebiendo la boca de la luna
en la bóveda de la noche
caliz-de-voz
bebida que sacia para el reflujo
ardor-amapola en el rompiente
del corazón.
–––––
*de “Desombrada luz”
STEM
„Eine Stimme, aus dem du
den Trunk schöpfst” (Paul Celan)
Sterdrinkend de maanmond
in het nachtgewelf
Stembeker
lesdrank voor de ebbe
Papavergloed in de branding
van het hart.
–––––
*Uit “Ontschaduwd licht”
VOIX
„Une voix, de laquelle tu
prends la boisson” (Paul Celan)
Buveuse d’étoiles la bouche de la lune
dans le ciel nocturne
Calice vocal
boisson apaisante pour le reflux
Flamboiement du pavot dans le ressac
du cœur.
VOCE
„O voce, din care
îți sorbi băutura.” (Paul Celan)
Băutoare de stele gura lunii
pe bolta nopții
e potir de voce
licoare care stinge refluxul
arsurii macului în viitura
din inimă.
–––––
*din „Lumină dezumbrită”
Continue reading „Germaine DROOGENBROODT: Tribute to Paul Celan (poems)”
ZAMFIR ANGHEL DAN: Doamna poeziilor eterne (poezii)

Nu curte ţi-aş face
Doamnă a poeziilor eterne
ci un palat
în munţii de piatră ai viselor mele
deasupra câmpiei de nori
ţi-aş construi
Acolo sus
pe cel mai înalt pisc
aş urca în fiecare zi
să pot vedea lumina dimineţilor
cum se răsfaţă pe chipul tău
Ţi-aş pune în ferestrele lui zâmbetul
cerul să ademenească cu el
dimineţile desvelite frivol
în faţa soarelui răsărit
Apoi
aş picura lacrima universului
în grădinile simţirii tale
şi din altoii ce ar răsări
mi-aş hrăni visul întâlnirii reale
sus
pe piscul
unde doar pasărea iubirii ajunge
Venirea ţi-aş săruta îndelung
pe un covor de cuvinte
întins în calea paşilor tăi
N-aş mai dormi
doar ţi-aş privi nemărginimile formelor
şi mi-aş topi mâinile
atingând
conturul lor fermecat
ZĂMBET DE ÎNGER
Bună seara
zâmbet de înger
Hai
vino și învinge-mi
furtuna din gânduri
zâmbetul tău să ajungă la mine
în chip de vlăstar
înmlădit în falduri de unde
ochi peste ochi
să-şi contopească culoarea în ramuri
Mâna ta caldă
de mâna mea când se ţine
lumii viselor aduce de ştire
dar
în aluatul iubirii înainte de a fi
dospire de vrajă
mit
din închipuiri
Oricând putem pleca în alte forme
cât însă mai suntem mânunchi de dileme
împarte-mă în porții de postate poeme
citește-mă în zori
până seara mă uită
nu te întoarce
și fugi de orice ispită
Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Doamna poeziilor eterne (poezii)”
Mariana GURZA: La Susenii Bârgăului (poeme)

RUGĂ PENTRU UN PRIETEN
(Părintelui Dumitru Pugna, plecat la Domnul)
Între naştere şi moarte,
ştii,
anii se adună, mărgele albe,
sau negre,
sau colorate.
Ca pe mătănii,
Dumnezeu mereu îi numără :
jumătate sunt de izbândă
şi de trumf,
jumătate de cumpănă.
Jumătate sunt ai inimii tale,
jumătate ai inimilor altora.
Ai lui Dumnezeu, toţi.
PRIETENE, NU TE-AM UITAT
Prietene, nu te-am uitat!
Eşti aici în inima mea,
precum morţii din grădină.
Aşa cum fac cu cei dragi
îi păzesc de repedele ploi,
de fulgere,
de şubredul ţărm omenesc,
de uitări,
de tăceri…
Să ştii că eu sunt aceeaşi,
mai împovărată cu o trădare…
Undeva,
cineva spune o rugăciune,
când lacrima cade ca un
cuminte bob de mărgăritar.
Păstreaz-o, prietene,
troc pentru mir şi tămâie mirositoare,
ferecate în inima mea.
Continue reading „Mariana GURZA: La Susenii Bârgăului (poeme)”
Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)

Liniște
pășiți încet-încet
să nu treziți femeia
ea doarme,
e obosită de griji, nevoi, dureri, de toate
goniți și vântul aprig de la miazănoapte
închideți geamul
nu lăsați să zboare timpul pe afară
ascundeți luna în odaie
încet-încet
nu mai vorbiți, tăceți vă rog
să nu treziți femeia
Fluturi în noapte
suntem aceiași hoinari într-o lume bolnavă
suntem vise, idei
suntem perechi fără soț, un fir de iarbă rupt
ducem pe umeri dureri, pășind firesc spre nicăieri
zile trec și toate-s deșarte
domnește tăcerea și aripile-s rupte
vom trăi, vom muri
vom fi alții în alt veac
ne vom strânge în brațe plini de răni și păcate
vom zbura, vom cădea
fluturi liberi în noapte
ți-am înnodat în zori umbra cu un sărut
ai plecat singură pe alt drum
frunze cad, trec ninsori
mă agăț de un gând în tăceri sângerânde
nu mă uita femeie
iartă-mă dacă am greșit, iartă-mă, iartă-mă…
Ochii tăi
marea s-a ascuns în ochii tăi
mi-am lepădat veșmintele și sufletul în valurile lumi
și am jurat…
eram eu când ești tu
cerul îți cobora gândurile
am sfâșiat noaptea cu buzele și te-am găsit în zori
culegeai pietre și scoici
pe țărm,
ochii noștri zideau inimi
Surâsul iubirii
am atins cerul la marginea clipei
nu știam atunci
era trupul tău scăldat în lumina diafană a lunii
iubiri și chemări
atingeri fără margini precise
toate atât de aprinse
în lacrima dorului cuprinse
mă pierdeam în brațe feline
în mângâieri
încete și ușoare
în tainice vise
multe necuprinse
într-un sărut etern
cu buze ce mă ardeau
ce dor, ce tainic fior
noi doi pe un tărm
atât de aproape amândoi
tremurai ușor
un sărut feciorelnic
și buze fierbinți
în noaptea noastră de iubire
ne contopeam apoi
un singur trup în mare
Iubire
zilele trec în fugă, grăbite
și e ceață pe mare
mi-e greu
să le spun tuturor
despre iubiri, despre noi
te caut femeie în noaptea polară
scriu, de necazuri, dureri
căutând lumina în boala totală
rătăcesc prin ger și mi-e frig
mereu mă găsesc mai aproape de noapte
îmi e dor de un vis, de un timp fără timp
zile trec și se duc
eu caut clipa noastră ruptă din stele
Îngerul
se face seară
în jur doar case de ceară
strivisem un înger sub pași
născând infinituri sub palme
timpul alearga sfărămând în goană secunde
mai cade o clipă și ninge
lumină, iubire, nu plânge…
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)”
Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen

ZMEUL
Lânga pârâu
eu țin în frâu un zmeu.
Viu colorat s-a înălțat cu greu.
Ochii-mi deschiși
de stele sunt prinși
mereu
căci voi zbura
spre steaua mea
si eu.
DER DRACHEN
Am Bach entlang
laufe ich den Hang
hinunter.
Mein Drachen schwebt
zum Himmel empor
sehr munter.
Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen”
Ionuț ȚENE: Poetul clujean Sorin Grecu – un neastâmpărat liric!
Poetul clujean Sorin Grecu este un personaj pitoresc al insectarului cu poeţi din Cluj. Pe stradă, când merge pe lângă prieteni, pare un actor din filmul american „Rebel fără cauză”. Debutează, doar aşa cum dădea voie cenzura, în volumul colectiv „Alfa”, la editura Dacia, la sfârşitul regimului comunist, deşi se prezintă un persecutat al obsedantului deceniu 80. Absolvent de liceu filologic de elită din Cluj-Napoca, poetul Sorin Grecu s-a impus încă de la început, în arealul literar ardelean, ca un vânător de „vânare de vânt”, în stilul lui Bob Dylan. El s-a născut liric între două plăci tectonice literare: optzeciştii care nu l-au asimilat şi milenariştii post-decembrişti, care l-au perceput uşor îmbătrânit semantic şi nu prea avangardist. Astfel, în singurătatea sa lirică atroce, Sorin Grecu a mers pe drumul lui sinuos şi emblematic, câteodată cu încercări şi hârtoape metafizice, reuşind totuşi să creeze o poezie independentă de curentele epocii, suficientă sieşi, dar nu prea liricizată. Stilul său este eclectic redundant, în care încearcă să ia faţa cu metafore tari, sexualizate, optzeciştilor, iar prin întorsături de situaţii versificate să depăşească tendinţa post-decembristă prea inovatoare. Sorin Grecu este o reîntoarcere la baladesc, nu prin versificaţie, ci prin stilul de viaţă boem, de veşnic truver care împleteşte cotidianul cu scena de teatru din cartier. Permanent în căutare de fapte şi soluţii lirice inedite îşi inundă preajma cu basme reale şi fantastice, lăsându-l pe interlocutor „mască” şi sedus de poezie. Vaşnic şi veşnic îndrăgostit de muze, poetul le dezbracă în lungi versuri transparente. Persuasiv şi incisiv ca un ketonal liric, ce pune balsam pe rănile cunoaşterii lirice, Sorin Grecu oferă dese şi nenumărate surprize editoriale, de la jurnalism, poveşti ficţionale până la volume de versuri originale, care le dăruieşte ca pâinea caldă din vremea lui Ceauşescu.
Recentul volum de versuri „Viaţa la întâmplare” (Editura Dota, Cluj-Napoca, 2019) este despre Apocalipsă, ceea ce ne puteam aştepta de la poetul întâmplărilor crepusculare. După ce a scris pe coapsele femeilor frumoase versuri şi pe paturile de la morga centrală a oraşului, ambele ipostaze inspirându-l, Sorin Grecu revine fulminant cu un nou volum de versuri, de data asta iniţiatic: caută cu înfrigurare tainele şi semnele care aduc sau cheamă Apocalipsa. Este o vedere reală şi profundă „asupra nimicului”. Declamă cu patimă că „ăştia-ţi confiscă în fiecare zi câte o hârtie de turnesol/câte un gând cîte un adjectiv câte o sculă de exprimare/câte o icoană câte o ică/da nu-i nimicăp/te porţi mai departe neasemuit de firesc…”. Poetul disimulează pentru a păcăli preajma cuprinsă de disperare. Parcă anunţă „avant la lettre” pandemia de Covid 19, timpul unei ipocrizii asumate pentru a supravieţui social şi mental. Apocalipsa e zi de zi, fără perdea: „Ce peisaj de linişte şi speranţă/o întreagă naţie adormită/mulţumită/de libertatea de a privi la televizor/de a se plimba cu muzica-n căşti/şi să treacă apoi calea ferată exact când vine trenul”. (Moartea în somn). Morga este un fapt divers în poezia lui Sorin Grecu. Este o solidaritate cu morţii până la identificare în „minunată lume nouă” care ni se pregăteşte: „Eu dacă mă blochez emoţional e jale/îmi spunea deunăzi cu obidă manipulatorul de cadavre/cel cu o pareză facială-dreapta/care îmbracă dezinvolt morţii- pe pariu – cu o mână…” (Empatie). Nicio ipostază nu pare să-l liniştească pe neastâmpăratul poet: „patul de hotel în care te răsuceşti – un fel d egroapă/cu pământ ceva mai afânat/când captivii din rezervaţie şi-au revenit puţin…” (Hotel). Până la urmă poetul este conştient baudelaireian de drama vieţii pe care o percepe cu ilaritate între morţii sau personajele de la morgă care par mai vii decât „elita” ignorantă şi ternă a societăţii: „Decât să te sinucizi mai bine/o faci puţin câte puţin în fiecare zi/trăind gluma ieftină care ţi se oferă/astfel încât până la urmă să ajungi şi tu să speri schematic…” (Corespondenţe).
Continue reading „Ionuț ȚENE: Poetul clujean Sorin Grecu – un neastâmpărat liric!”
Julia Henriette KAKUCS: O frântură de Paradis

Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar o iluzie?
Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat, ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia alunecării timpului colorat în cenuşiu.
Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii. Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă înconjoară. Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de culoarea neonului… Stop! Stop!
Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi, deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui copac din apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie. Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden … Sau am ajuns eu în Paradis?
Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate. Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.
După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor visele…
–––––––––-
Julia Henriette KAKUCS
Wiesbaden, Germania
Început de septembrie 2020
Carmen GIGÂRTU: Peştera
Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea. Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”. Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă. Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce? Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă că mă va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe cale să plece. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.
În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi gândeşte:”Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav.”
O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebându-se: „Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boală perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a făcut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.
Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atât cât ne este dat.”
Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: „Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.
Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog! Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O să merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal.”
A doua zi, cu rucsacul în spate, urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul păsărelelor o fac să se simtă mai bine.
Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. „Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.
Bunicul mereu spunea:”Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat.” Acum şi el e acolo. Nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii… Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întâlni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă. Uneori, se întâmplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă este un adevăr pur. Poate că trebuie să plec din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire. În evoluţia mea am avut momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente. De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte. Strămoşii noştri daci plângeau cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere. Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult pănă la peşteră.”
Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe. Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:”Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta. Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine? Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?”
Se reazemă bine de piatră şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol. Acea piatră astupase sute de ani o intrare care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior. Aude o voce de bărbat :
– La orice mă aşteptam, dar să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit…..Te-ai lovit?
– Nu.
–Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.
– Doamne! Ce cutremur!
– Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e? arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate! Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?
– Nu sunt drogată.
– Am vrut…
– Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…
– Nu.
Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.
– Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?
– Nu, sunt singură.
– Ce faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?
– Am venit să…
– Uite ce fac eu cu morfina ta…..
Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.
Laura se repede la el ţipând:
– Nuuu! Am cancer. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?
– Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.
– De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită, să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic, care crede că sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.
– Norocul meu! Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.
Mă numesc Mircea Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit care te va vindeca .
– Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.
Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.
– Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!
– Ce ai cu oltencele?
– Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!
Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.
– Ce plan?
– Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.
– Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!
– Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.
Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac. Lumina pătrunde inundând peştera.
– Priveşte! Ce vezi deasupra acestei „ferestruici”?
– O cruce săpată în stâncă.
– Sunt speolog şi de 7 ani caut înnebunit această peşteră prin măruntaiele muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.
– Care sfânt?
– Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.
Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.
Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.
– Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum …
–Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.
–Cine ţi-a spus despre acest loc?
–Acum 7 ani eram cu prietenii în vacanţă si am venit pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurii de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa care avea o strălucire stranie de la razele aurii ale soarelui . Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele celor trei stânci singuratice care par că tâşnesc din adâncul pământului.
Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină care se stingea departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.
Toţi contemplam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.
I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stâncă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.
De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.
Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut, cănd am văzut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi alunecă . Am luat-o prin hăţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.
Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost…
–Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.
–Nu, nu sunt.
–E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase, o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor desăvârşit.
Ce frumos s-au unit stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar! Pare o lume de basm. Un loc rupt din altă lume.
Văd că apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.
–Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu . La ce te uiţi?
–Aici este un zăcământ de magnetită.
–Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.
–Parcă un designer a combinat negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !
–De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.
–Sunt peste 12000 de peşteri. Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor, cu meandrele ei spectaculoase şi Peştera Izverna din Mehedinţi .
–Acolo a fost şi Jacques Ives Cousteau.
–Să vizitezi şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani. Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.
Recunosc că m-a pus pe gânduri Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe jar lumea ştiinţifică, au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.
Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului si la acest loc unde ne aflăm.
În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândouă le-am descoperit aici.
Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul Sfântului.
–Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .
–Ştii ce am găsit în el?
–Un schelet?
–Nu.
–O comoară dacică?
–Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.
–Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Ai dat de vreun craniu de cristal?
–Nu. Uite-te ce am aici!
–Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?! Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.
Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrină, o heliotropă. ….Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?
–În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia. Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.
Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.
–Ce ai văzut?
Fata se îndreaptă spre perete atingându-l.
–Uite şi o cromită!
–Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.
–Crezi că o să stau aici?
–Obligatoriu, până te vindeci. O să stai 9 zile cum spune legenda.
–Unde este ieşirea?
–Sunt 2km până acolo, arătând în direcţia opusă.
Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă, un labirint întunecat, ajungând într-o sală uriaşă care se asemăna cu o construcţie gotică.
Părea un loc feeric, de pe altă planetă.
Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri, de flori, de discuri, de nuferi, de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.
Formaţiunile de calcite, helictitele de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi cu stelele de pe cer.
Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.
–Mircea, aici este o adevărată grădină de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.
–Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de acest loc o să vezi şi Infernul.
Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.
–Simt miros de sulf.
–Am ajuns.
–Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!
–Să fii atentă pe unde calci.
–Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul asurzitor?
–E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.
–Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.
Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.
Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.
Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.
Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:
–Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?
Să nu-mi spui că ai vrut sa te ….
Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor
–Uită-te în ochii mei !
Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.
Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc insistent şi o domină, pierzându-se în adâncul lor.
Aude ca prin vis: „O să te vindeci, o sa te vindeci….” Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : „O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară. Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave. O vizualizezi?” Cu o voce slăbită fata-i răspunde:”Da, o văd”.
” Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? „
Laura şopteşte:
„Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi …cred că o să eplodeze.” Fata leşină.
Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind: „Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.
Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prăpastie. Acum o să doarmă mult şi bine.
În minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi : „Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire si sensibilitate, ca tine, trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul. Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a adevărurilor pe jumătate. Singura cale adevărată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul. Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese. Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depăşi dorinţele personale şi egoiste. Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.
Dacă omul ar fi conştient şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac care să învingă orice boală. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!
Dacă vrei, poţi, chiar dacă totul pare împotriva ta şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu.”
Cum de am uitat de el ?
Bătrânul avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l asculta.
În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.
L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Acum o să uiţi tot.”
Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţă, aici se întâmplă ceva straniu.
Printre atâtea lucruri care m-a învăţat, mi-a arătat şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli grave, care se aplică doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio scăpare.
Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel amestec miraculos de care era tare mândru acest Paracelsus al Carpaţilor.
În rucsac am tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria cu cărţile Mariei Treban în braţe. Farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: „Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci”.
Bătrânul Ceahlău mi-a dat această energie.Părinţii mei erau pe varful Toaca când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului a apărut o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.
Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut. Muntele îmi dă energie şi forţa de a-mi ajuta semenii.
Sărmanii oameni sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.
O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.
Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi timp. Ei mereu lucrează acolo, în alte dimensiuni, trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pământului.
Din nefericire, am văzut destui care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta dusă de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.
Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.
Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară şi se aseamănă ”fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte.”
Sufletul meu tânjeşte după tine, bătrâne Ceahlău, şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.
Mircea cade în genunchi în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:
„Am nevoie de tine, Doamne, să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie pentru a o ajuta pe Laura ! Cer si Pământ ajutaţi-mă!
Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: „Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Pentru o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.
Îmi amintesc că într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:
„Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.
Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. „
Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.
„Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu fiecare zi ce trecea ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se războiau între ele pentru supremaţie. Războiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.