Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)

Liniște

pășiți încet-încet
să nu treziți femeia
ea doarme,
e obosită de griji, nevoi, dureri, de toate
goniți și vântul aprig de la miazănoapte
închideți geamul
nu lăsați să zboare timpul pe afară
ascundeți luna în odaie
încet-încet
nu mai vorbiți, tăceți vă rog
să nu treziți femeia

 

 

Fluturi în noapte

suntem aceiași hoinari într-o lume bolnavă
suntem vise, idei
suntem perechi fără soț, un fir de iarbă rupt
ducem pe umeri dureri, pășind firesc spre nicăieri
zile trec și toate-s deșarte
domnește tăcerea și aripile-s rupte
vom trăi, vom muri
vom fi alții în alt veac
ne vom strânge în brațe plini de răni și păcate
vom zbura, vom cădea
fluturi liberi în noapte
ți-am înnodat în zori umbra cu un sărut
ai plecat singură pe alt drum
frunze cad, trec ninsori
mă agăț de un gând în tăceri sângerânde
nu mă uita femeie
iartă-mă dacă am greșit, iartă-mă, iartă-mă…

 

 

Ochii tăi

marea s-a ascuns în ochii tăi
mi-am lepădat veșmintele și sufletul în valurile lumi
și am jurat…
eram eu când ești tu
cerul îți cobora gândurile
am sfâșiat noaptea cu buzele și te-am găsit în zori
culegeai pietre și scoici
pe țărm,
ochii noștri zideau inimi

 

 

Surâsul iubirii

am atins cerul la marginea clipei
nu știam atunci
era trupul tău scăldat în lumina diafană a lunii
iubiri și chemări
atingeri fără margini precise
toate atât de aprinse
în lacrima dorului cuprinse
mă pierdeam în brațe feline
în mângâieri
încete și ușoare
în tainice vise
multe necuprinse
într-un sărut etern
cu buze ce mă ardeau
ce dor, ce tainic fior
noi doi pe un tărm
atât de aproape amândoi
tremurai ușor
un sărut feciorelnic
și buze fierbinți
în noaptea noastră de iubire
ne contopeam apoi
un singur trup în mare

 

 

Iubire

zilele trec în fugă, grăbite
și e ceață pe mare
mi-e greu
să le spun tuturor
despre iubiri, despre noi
te caut femeie în noaptea polară
scriu, de necazuri, dureri
căutând lumina în boala totală
rătăcesc prin ger și mi-e frig
mereu mă găsesc mai aproape de noapte
îmi e dor de un vis, de un timp fără timp
zile trec și se duc
eu caut clipa noastră ruptă din stele

 

 

Îngerul

se face seară
în jur doar case de ceară
strivisem un înger sub pași
născând infinituri sub palme
timpul alearga sfărămând în goană secunde
mai cade o clipă și ninge
lumină, iubire, nu plânge…

 

Șoapte

se scutură anotimpuri în crânguri
pe drumuri uitate plâng ciulinii
răniți de vântul din apus
acasă nu’i nimeni acum

 

noaptea se culcă alene
mai cade un gând
mai pică o frunză
mestecă timpul pasul rămas

 

mi-e frig și e toamnă
toamna bezmeticelor petreceri
cu stropi de vin și o lăută
eu căutam nebun o viață

 

mai cântă-mi cobzare
doar un cântec, să plâng
pe corzi frânte
pe țărmuri uscate, lângă mare

 

noaptea, mângâi pletele lunii
fumul se scurge pe’o geană
în sobă trosnesc amintiri
e vremea să bem ultimul rând

 

la capătul clipelor mute
șoptește vântul a moarte
strivind tăceri, dureri
sub pași

 

se întinde iar noaptea
se întind astăzi toate
în timpul uitat printre pleoape
suspină un gând în ceasul rămas

 

 

Rugă

eram un călător la poarta cetății
bătând întâmplător în toartă
ascunsesem în palme ochii goi
vroiam să plec
uitând să mai rămân
m-ai oprit atunci cu un sărut
ploua și era vânt
se moare iubito
se moare-n cuvânt
mă îndrept către cer să mă rog
Doamne….

 

 

Lacrima

sunt un lumen stingher uitat efemer
într-o lume pierdută în mister
în palme port trupul slăbit
de ploi, de boli, de nevoi,
sunt o umilă podoabă a timpului prezent
am trecut dintr-o noapte în altă noapte
la pas, în loc de bun rămas
ce a rămas, eu azi nu știu
sunt lacrima unui timp
prea repede trecut
sau petrecut în altă dăți, prin alte părți
aiurea, la întâmplare
pe cer albi porumbei
se înalță, cad
pe asfaltul murdar de dureri

 

***

 

ninge, ninge cu pași nefirești
ninge cu sânge pe ziduri
timpul a căzut și s-a frânt
se scurge și marea în zare
în mine, o lume bolnavă cu chipuri de ceară
ninge, mi-e frig și e sânge
pe străzi, pe trotuare
ninge prin grotele lumii firești
lopata de lemn a obosit să mai care
pe drum, pe poteci
mi-s ochii bulgări și gheață e în toate
țipă-n fereastră și luna
zidul e sânge și ninge într-una

 

 

Prea aproape, prea departe

în noaptea asta au țipat cocorii
se sting tăcuți acum și norii
goniți de vântul aprig din apus
mai cade câte un gând
se scaldă pulberea de stele
în orizontul efemer
mai plâng tăcutele egrete
pe țărmul gândului pribeag
eu rătăceam după o fată
mi-ai cântat atunci, în ploaie, printre stropi șiroaie
un cânt sau poate un tainic descânt
am mângâiat femeia în noapte
a suavă visare
la capăt de țărm, lângă o mare
țipa în roua dimineții
un sân abia trezit
din tainică îmbrățișare
iubita mea,
păcatul unui veac
se ofileau pe câmp iar macii
veneam la mândra mea
ea iarăși pleca, pe drumul de jos
ce frig fără tine
mi-e visul un zbor fără aripi
cu degetele îți acopăr trupul
departe, marea coboră din amintire
aproape, tot mai aproape

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

25 noiembrie 2020

Lasă un răspuns