Atunci când se hotărâse să-şi ia lumea în cap, părăsindu-şi satul de voie, dar împins de nevoi şi de ambiţii, Andrei Andreescu era un adolescent înalt ca un stâlp de telegraf, firav la trup, dar isteţ la minte şi plin de vână. Asta i se trăgea de la muncile câmpului, adică de la „educaţia în cultul muncii” – după cum aveau să spună mai târziu comuniştii -, pe care i-o dăduseră ai lui, obligându-l astfel să-şi câştige cu trudă pâinea, de fapt mămăliga, pe care o mânca de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara. Obişnuia chiar să se dea mare printre flăcăii de-o seamă cu el: dacă mă stoarce careva curge snaga din mine ca apa dintr-un burete, fier, nu altceva! Cu traista agăţată de gâtul lung şi firav precum al găinii jumulite de pene, dar şi cu buzunarele aerisite, suferinde de sărăcie lucie, se suise în singurul tren „de persoane” ce oprea, de două ori în zi, venind de la deal ori de la vale, în halta pierdută în pustietatea câmpiei fără de margini şi toropită de valurile fierbinţi, ca de cuptor încins, ale căldurii înăbuşitoare a verii ce prevestea prăpădul din anii ce urmau să vină, cu secetă şi oameni sfârşiţi de foamea prelungă.

Flăcăiandrul pirpiriu tocmai îşi agăţase şcoala-n băţ, absolvise adică cinci clase primare, prea destule pentru acele vremi şi pornea hotărât să-şi facă un rost în viaţă. Trei dorinţi îşi pusese: să-nveţe o meserie, să-şi facă o casă şi să toarne o târlă de copii. Ambiţii mari, pe care şi le va împlini. Până atunci, puindu-şi piciorul desculţ pe scara vagonului de clasa a treia, se hotărâ: mă dau jos acolo unde s-o opri trenul de tot, la cap de linie. C-o lua-o-n sus, c-o lua-o-n jos. Nu contează! Ce-o vrea Ăl de sus. Şi trenul l-a purtat către destin în ritm de fiare scârţâinde, de tampoane ciocnite şi-n miros de cărbune ars de la locomotivă, însoţindu-i voiajul cu refrenul său monoton, sacadat de rostogolirea roţilor peste îmbinările şinelor: te duc… te duc, te duc… te duc, te duc – te duc!… L-a dus şi l-a basculat tocmai la Galaţi. Oraş mare, cosmopolit, cu palate şi căşi peste căşi, multe şi frumoase de-ţi luau ochii, cu tramvaie şi birje şi automobile, cu vapoare şi marinari străini, cu cocote deocheate sulemenite în culori ţipătoare şi crâşme ca nişte locuri ale pierzaniei, cu samsari şi hamali, cu şmecheri şi bagabonzi. Lume pestriţă, de tot soiul, domnişoare de pension, elegante şi pudrate de miroseau a parfumuri scumpe de la o poştă.

Trecea cu fereală pe lângă ele ş-apoi se-adulmeca pe sine şi se ruşina: de pe haine şi de pe trup i-adiau miresme de transpiraţie şi de săpun fiert de bunica în ceaunul din bătătură. Oare unde am nimerit?, se întreba cuprins de o teamă nelămurită; în Rai sau în Gheena? Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Dar îngerul său păzitor i-era pe-aproape, l-a apucat de-o aripă şi nici că i-a mai dat drumul. L-a salvat de la pieire tocmai sărăcia. De-ar fi avut parale cine ştie pe ce fel de cărări prăpădelnice ar fi apucat. Norocul îl pândea şi el, l-a înhăţat şi nici că i-a mai dat drumul. S-a tocmit ucenic fierar la atelierele c.f.r. Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, a gândit, făcându-şi, cu limba, semnul crucii în cerul gurii. Leafă am de-acu’, cu gazdă bună m-am procopsit, acuşi-acuşi iau şi patalamaua de calfă, încă puţin şi-ajung meşter. Prima am băgat-o. Una la mână. Mai am două.

Proaspăt fierar cu hârtie-n regulă, s-a gândit să-şi facă haltă de om la casa lui. Să se-nsoare, adică. Treabă lesnicioasă, ajunsese cineva, avea simbrie bună şi permise gratis pe calea ferată, aşa că şi-a găsit mireasă pe măsură. Tot calică la origini, adică. Dar dragostea-i chioară şi amorul e ghebos, nu vede decât frumosul, plăcutul şi utilul, şi Andrei s-a trezit, cât ai bate fierul pe nicovală, cu casa plină de plozi. Abia acu’ pricepuse tâlcul întrebării-provocare pe care i-o pusese unul dintre camarazi, la cununie: bă Andreiule, te-nsori tu, te-nsori, da’ măcar ştii ce-i aia însurătoare? Ai? Rămăsese blocat ca mărfarul la semafor. Să-ţi zic tot eu, bă, reluase pezevenghiul: însurătoarea e bucuria sulii şi beleaua capului. Hă, hă, hă…! Râsese ca un prost ce era, ăla, da’ acu’ îi da dreptate, mai ales de câte ori îşi amintea spusele altuia la „una mică”, atunci când şi-o îngăduiau, dezgropate din folclorul de mahala: „Nici din şapte chiei de vacă/ Nu-i poţi face sulii teacă/ Da’ din scârbă de muiere/ Gata teacă sulii mele!”. Şi încă cu ce teacă se procopsise! Parcă avea draci la buci. Muierea, cum avea oleacă de timp liber, cum îl punea să bată putineiul. Aşa că acum i s-agăţau de nădragi, care cum apuca, trei fete şi tot atâţia băieţi. Când era întrebat, la atelier, de-i plac copiii de-a făcut o droaie de nu mai încape-n  pat de ei, le răspundea: e, îmi plac, da’ ce să fac dacă mereu găsesc nicovala-ncinsă!… Vreţi să-mi pierd îndemânarea? Antrenamentul?

Îşi mai împlinise, astfel, o dorinţă. Trec la ultima de-acu’, după care schimb macazul, nu vreau să aglomerez prea tare trenul şi să merg pe scară ori, Doamne fereşte, chiar mai rău, pe vagon. Şefii, oameni de treabă, cu frică faţă de cele sfinte şi cu multă înţelegere, îl ajutaseră să se mute într-o casă „de serviciu” la Casele Muncii, lângă Aviaţie, cartier proletar la marginea oraşului, dar cu case cochete şi confortabile, un fel de vilişoare, cu etaj, scară interioară şi balconaş, cu apă curentă şi lumină electrică, dar şi cu umblătoare pentru cele nevoi omeneşti. Doar baia îi lipsea. Nu prea-i ducea lipsa. Avea, în schimb, o curte mare unde-şi putea pune în valoare talentele de ţăran metamorfozat în clasă muncitoare. El, cu mâna lui, săpase şi plantase pomi fructiferi, croise ronduri de flori şi straturi pentru zarzavaturi, de n-avea grija pieţii cât era vara de mare.  Avea tot timpul fructe şi legume proaspete, făcea şi economie de parale. Să tot trăieşti aici, ca un  belfer!

Numai că Andrei Andreescu nu se socotea om împlinit atâta vreme cât nu-şi ridica bordeiul lui, cu palmele lui. Aşa că într-o vreme, când deja începuseră să-i înflorească ghioceii pe la tâmple şi-a luat inima-n dinţi şi, cu bruma de parale puse deoparte din ce câştigase la calea ferată şi-a cumpărat un pătrat de pământ într-o mahala megieşă, cât să-ncapă un bordei. Pe strada Libertății. V-arăt eu de ce-s în stare, le-a spus vecinilor. Staţi voi la Stat, că eu m-am săturat de Stat. El a fost şi proiectant, şi antreprenor, şi constructor, şi beneficiar. Forţă de muncă avea berechet, şapte perechi de braţe, opt cu ale lui.

Mai întâi şi-a pus flăcăii şi fetele să cutreiere mahalalele în lung şi-n lat, mai  de  pe la margini, ca s-adune baligile de cal, uscate, ce se-nşirau pe uliţele prăfuite ale oraşului port la Dunăre, baligi provenind de la caii căruţaşilor ce se-ndeletniceau cu căratul lemnelor din Docuri şi-a peştelui de la cherhanale. Erau pe post de ciment pentru pământul galben-lutos săpat din malurile Brateşului, acolo unde lacul mai că se-mpreuna cu apele Prutului spre malul dinspre moldovenii basarabeni. Pământ numa’ bun pentru chirpicii cu care avea să înalţe pereţii palatului mult-dorit. Muncă de ocnaşi condamnaţi la galere, dar gândul că vor fi apropitari le-alunga osteneala, le da puteri.

Casa se înălţa în chinuri, da’ se rădica într-o încăpăţânare vecină cu prostia şi nebunia. Două odăi cu ferestrele la stradă. Mici, bicisnice, da’ la stradă, cu gardul sub buza de jos a pervazului, ca să se vază. Au chemat preotul ca să le-o sfinţească, pe popa Gogoaşă, şi s-au mutat. Bucurie mare. Opt oameni în două odăi. Patru bărbaţi şi patru femei, din care trei erau de-acu’ fete de măritat. Palma de pământ pe care erau ridicate nu le-ajunsese ca să facă şi-un closet, n-aveau curte, doar un gang îngust cât să se strecoare spre uşa casei, aşa că gospodarul-fierar şi cap de familie avusese o altă idee genială, care i-a scos din încurcătură. Înainte de a pune podelile din pardoseală a săpat o gaură adâncă şi lată, ca să le-ajungă mulţi ani înainte, în mijlocul celei dintâi odăi care servea de bucătărie, sală de mâncare, cât şi de dormitor. Apoi a prins scândurile la locul lor, bătându-le în cuie de dulapii groşi ce vrâstau podeaua, după care au decupat gaura şi au croit capacul cu mâner.

Gata şi closetul! Deasupra au pus masa din scânduri geluite, străjuită de scăunele, câte unul pentru fiecare component al familiei. O sobă de cărămidă, cu plită şi cuptor pentru apă caldă, într-un colţ. De jur-împrejur, paturile. Din fier, cu tăblii pe care se-nălţau amoraşi roz şi cu plase de sârmă. Pentru bătrâni şi feciori. Camera din faţă era a fetelor. Trai pe vătrai, nu alta! Deasupra uşii dintre cele două odăi aninaseră, de-un piron, un difuzor ce le-asigura buna dispoziţie generală şi informarea promptă cu evenimentele de pe-acasă şi de pe cea lume. Ce altceva mai puteau să-şi dorească? Mai ales că între timp copiii se-nălţaseră, aveau servicii, câştigau, şi bunăstarea îi cam răsfăţa.

Bugetul era comun. Nimeni nu crâcnea. Numa’ că haleala multă şi burţile prea pline te fac să-ţi dai cam des  pantalonii în vine, nu te-ntreabă un’te afli şi nici nu-ţi dau voie pentru mai târziu. L-apucau nevoile pe careva? Se ridicau cu toţii de pe taburetele din lemn, apucau de colţurile mesei pe care se lăfăiau mămăliga mare cât roata din mijloc a locomotivei, oala cu borş şi lioştile de lemn cu care-şi holpăiau fiertura, o dădeau deoparte şi nefericitul apucat de pântecăraie se deşerta cu zgomot în gura haznalei, umplând bucătăria-dormitor cu mirosuri inconfundabile. Mirosurile mâncărilor, păi nu?! Ceilalţi, reveniţi între timp în poziţia „şezut” pe scăunelele lor colorate în gri-negru de slinul depus de-a lungul anilor, îşi continau masa, netulburaţi. Totul făcea parte dintr-un ritual inconfundabil şi unic. Iar după ce „fericitul” îşi slobozea pântecele, capacul din lemn îmbuca din nou gaura din podea, oprind revărsarea de miasme din hazna, masa revenea la locul ei şi cina iar continua.

Li se dusese buhul în mahala. Vecinii se distrau copios pe seama lor. Când treceau prin dreptul  geamurilor înalte cât genunchiul broaştei îşi desferecau băierile pantalonilor, se răscrăcărau şi cu nădragii în vine se scălâmbăiau arătându-şi bucile şi trăgând la gaze cu zgomote ce mai că făceau geamurile să zăngăne în pervazele lor. Mai ales derbedeii cărora abia le mijeau tuleile. Distracţie ca la balamuc. Gratis. Circ în toată regula. Andreeştii se făceau că nu-i văd, trăgeau briz-brizele de aţică peste ochiurile de geam, precum s-aşterne cortina la teatru peste scenă şi-şi vedeau în tihnă de bucătăria şi closetul lor, pe care-l umpleau cu o râvnă şi-un spor de se minunau singuri de ce-s în stare.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Casa” →