“And when wind and winter harden

All the loveless land,

It will whisper of the garden,

You will understand.”

                                            Oscar Wilde

Vântul mă bruschează din nou. Îmi taie calea, nu vrea să mă lase să-mi urmez drumul. S-a hotărât să-mi înghețe urechile, să nu mai aud, să stau în sfârșit acolo unde mă vrea el. În vârful copacului… Ce să fac eu acolo? Să încerc să văd de sus o lume ce nu o pricep nici de la nivelul furnicilor? Poate însă că distanța ajută… Poate are dreptate… Ce bine că am cel puțin urechi mici. Ce mult trebuie să sufere măgarii în timpul vijeliei… sau iepurii…

Îmi pare însă că visez… Văd bine? Ești tu acela pe care vârtejul  îl ridică tocmai și-l așează – fără prea mare finețe – pe creangă, lângă mine? Vrea el să-ți povestesc mai departe, ceea ce am început să-ti spun ieri, legănându-mă în trenul ce părea să nu accepte șinele drepte, poticnindu-se mereu? Pare să aibe un suflet romantic, Crivățul nostru… Ține-mă strâns și ascultă…

Urcasem ani de zile, iarnă de iarnă la munte, lângă șirul de patrupede încărcate cu schiuri și rucsace, punându-mi piciorul în urmele celor ce deschideau pârtia. Admirasem tenacitatea catârilor deși eram încă departe de a le înțelege înțelepciunea. Revelația am avut-o stând la povești, față în față cu pictorul Páll Lajos, în satul lui natal, Korond. După ce-mi arătase o serie de tablouri luminoase, în care satul secuiesc strălucea în culorile toamnei, nu înțelegea de ce mă fascinează tabloul său pictat pe o placă de lemn, în culori sumbre, în care la poalele munților, printre trunchiurile brazilor răsuciți și chinuiți, calul înhămat străbate încet pădurea în timp ce, în adâncul ei, un măgar ne întoarce spatele și pleacă.

– Nu vreau să vând Măgarul fericit, mi-a spus, privindu-mă adânc în ochi.

– Fericit? De ce este fericit în mijlocul vieții apăsătoare a satului de munte? Nu simte drama vieții de aici? Iernile grele? Munca aspră? Tot ce descrii atât de plastic în poezii? Uimit și-a lăsat corpul să cadă pe speteaza canapelei.

– Mi-ai citit versurile… Îmi cunoști durerea… M-ai convins, îți dau tabloul. Vezi? Măgărușul nu se lasă înhămat asemeni calului de povară. Rămâne astfel fericit… Ia cu tine și bivolii din satul înzăpezit. Greu este sufletul lor. Contrastează cu inocența zăpezii pure ce se revarsă abundent asupra caselor noastre, îngreunând pasul ce se afundă tot mai mult. Ce ne așteaptă când viscolul ne îmbrățișează?

Am luat iarna cu mine… și fericirea măgarului… Îmi iubesc tablourile. Le privesc mereu și mă gândesc la făptura masivă, la obrazul brăzdat, lat și colțuros al acestui pictor ce se asemăna unui tăietor de lemne, unui cioplitor în piatra stâncoasă a peisajului uman. Nepotrivită zi și-a ales pentru a se despărți de lumea aceasta în toamna anului 2012. Trebuia sa fie exact 9 noiembrie, noaptea durerii în Germania?… Noaptea de Cristal?… Nu ar fi trebuit să moară în aceeași zi în care se comemorează atâția uciși. Nu… poate ar fi trebuit să aștepte Crăciunul, simbolul renașterii. Dar cine își poate alege soarta?

Ar fi dorit Friedensreich Hundertwasser, pictorul și arhitectul care a condamnat într-un manifest linia și unghiul drept, să se stingă pe o corabie în drum din Noua Zeelandă spre Europa? Să i se oprească inima înainte de a-și vedea ultimul proiect, casa desprinsă din povești, spirala pădurii, minunata Waldspirale, terminată în anul 2000 la Darmstadt, în Germania?

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Ultima iarnă” →

Und meine Seele spannte

Weit ihre Flügel aus,

Flog durch die stillen Lande,

Als flöge sie nach Haus.

(Mondnacht, Joseph von Eichendorff)

Și sufletul meu își întinse

Aripile largi

Plutind prin liniștea ținutului

De parcă ar zbura acasă.

(Noapte cu lună, Joseph von Eichendorff)

Traducere: Julia Henriette Kakucs

Mă bucură să te întâlnesc aici! Aici, în această cafenea mică, afară, în umbra copacilor. Îți amintești când îți spusesem odată, de mult, că amintirile îmi sunt săgetate de cârduri întregi de nume, ce asemeni păsărilor călătoare le străbat încă din frageda mea copilărie? Îți amintești cum îți spuneam că tabloul orașului va fi pentru mine mereu legat de portretele locuitorilor săi?

„Der Mensch heiligt den Ort!“, „Omul sfințește locul“ mă atenționa mereu tatăl meu, când mă plângeam din cauza unei hotărâri birocratice, nefericite. Nu o instituție, nu un birou ia hotărâri. Întotdeauna este o persoană cea care hotărește. Omul crează, realizează, își definește rolul și funcția. El va fi acela de care îți vei aminti. Banca liberă pe malul Begheului rămâne un tablou tăcut. Dacă însă ai stat pe ea, împreună cu cineva, se vor trezi la viață cuvintele care-ți alimentează dorul.

În ce se ascunde secretul memoriei? Poate în parfumul copilăriei, în căldura atingerilor, a îmbrățișărilor, în timbrul vocilor, în toate acele sentimente, care sub vraja micilor detalii, se retrezesc la viață.

Porți ce găzduiesc umbre… Ascult glasurile lor, le văd trăsăturile feței. Femei, bărbați, copii ce se joacă, bătrâni și tineri împreună, cu toții alcătuiesc o societate colorată. Ei sunt cei ce fac ca întreg orașul, uneori însă doar o stradă, să se retrezească în amintirile mele. De cele mai multe ori însă, revăd în spatele pleoapelor închise doar o singură casă anumită.

„Hallo! Hallo! Spreche ich mit dem Maestro Roth? Mit Maestro Roth Laci?“ / „Hallo! Hallo! Vorbesc cu maestrul Roth? Cu Roth Laci?“ Vocea îmi este nervoasă, nesigură. Ce așteptări pot avea de la această convorbire telefonică cu bărbatul de 100 de ani care în mod sigur nu a sărit pe fereastră și nu a dispărut. Slavă Domnului! Un centenar a cărui zi de naștere este tocmai astăzi, 4 iulie 2020 și a cărui memorie îi permite să-și amintească până în ultimele detalii tot ce a trăit, tot ce a văzut, tot ce a simțit. Aluzia mea la cartea lui Jonas Jonasson este absolut nepotrivită. Doar cu o zi înainte stăteam în fața computerului, în camera mea din apropierea orașului Frankfurt am Main și urmăream conversația virtuală, moderată de Martin Ladislau Salamon, directorul Institutului Cultural Român (ICR), Tel Aviv. Maestrul era acasă, în Tel Aviv, conectat prin ZOOM cu Cristian Rudic, directorul Operei din Timișoara și cu verișoara mea, Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreiești din Timișoara.

Care era legătura dintre noi? Timișoara, orașul meu de baștină, a fost orașul în care sătmăreanul – după ce a supraviețuit lagărele din Auschwitz și Melk, după ce și-a terminat studiile la conservatorul din Budapesta – a devenit dirijorul Operei. Un muzician împlinit… un om împlinit…

„Hallo, Maestro? Hier spricht eine Friedmann aus Temeswar. Ich wollte Ihnen zum 100. gratulieren.″ („Hallo, Maestre? Aici vorbește o Friedmann din Timișoara. Doresc să vă felicit cu ocazia împlinirii a 100 de ani.“)  Vocea lui lăsă bucuria să străbată până la mine: „Friedmann? Friedmann Ernö a fost prietenul nostru cel mai bun din oraș, până nu s-a mutat la București pentru a cânta acolo în corul Operei. Înainte de a pleca din Timișoara ne-am întâlnit foarte des. El a cântat nu doar în cor, ci a interpretat și o serie de roluri mici în diferite opere. Sunteți fiica sorei sale, Rozsi? Îmi amintesc foarte bine de toți membrii familiei Friedmann. Rozsi… Deseori i-am vizitat în locuința lor de pe strada Bem (astăzi, Văcărescu). Ernö a avut un pian minunat. Nu o pianină! Un pian adevărat, marca Hofmann din Berlin. Până și culoarea lemnului din care era, îmi este prezentă. Julia, numește-mă Laci. Simplu, fără forme de politețe… doar Laci. Iubesc Timișoara și mă simt acasă la Comunitatea evreiască de acolo.“  Ne-am adâncit în multe ce ne legau. „Nu îndrăznesc să vă urez tradiționalul ‘Bis 120!’, deoarece un rabin înțelept s-a revoltat auzind că i se pun granițe vârstei sale.“  Maestrul râse cu poftă. „Să rămânem optimiști!“ spuse el, binedispus.

Am închis telefonul încă sub impresia dialogului. Roth Laci… Mama mea, care cânta și ea cu mare plăcere arii de operă și operetă, vorbise des despre el. S-ar fi bucurat să afle că maestrul, renumit în toată lumea, prietenul trecut prin grele încercări, care în anul 1958 a fost concediat de la un moment la altul de la opera din Timișoara –  interzicândui-se până și pășirea în sala de spectacol cu un bilet de intrare –  la 6 iunie 2019, la vârsta de 99 de ani, devenise cetățean de onoare al orașului Timișoara și în același timp membru de onoare al Operei Naţionale Române din Timişoara (ONRT). În acea zi, ziarul Ziua de Vest a scris: „La 99 de ani, Ladislau Roth este tot mai rar pe scenă, dar cu foarte mare plăcere revine la Timişoara. ONRT l-a onorat cu distincţia de membru de onoare al ONRT, el fiind şi membru fondator al instituţiei“, adăugând cuvintele actualului director al operei, Cristian Rudic: „Ladislau Roth este o legendă vie, o istorie a culturii, el se confundă cu muzica”.

Liniștea devenise din nou stăpâna camerei mele. În îmbrățișarea ei, imaginile tocmai trezite se perindau însă mai departe, în spatele pleoapelor mele. Pianul… sunetul lui… Simțeam atingerea tastaturii lucioase alunecând ușor sub degetele mele de copil. Vizitele mele la Omami culminau des în camera fratelui cel mai mic al mamei mele, Gyuri. Acolo stătea pianul. În timp ce el desena proiecte necesare studiului său la Politehnica Timișoara, facultate cunoscută și peste hotare, lăsam melodiile pianului să se împletească cu visele mele. Pianul lui Ernö rămase în locuința bunicii până când sosi și ziua în care îl urmase la București.

Aroma ciocolatei

Bem încă un espresso? Poți rămâne ceva mai mult cu mine? Aș dori să-ți povestesc astăzi despre această casă nr.19. Se găsea vis-a-vis de cinematograful Arta, într-o stradă, ce în amintirea multor generații păstrează încă aroma ciocolatei. Poarta clădirii aflate pe strada Bem, mai târziu denumită Văcărescu, ascundea chiar la intrare, sub o boltă mare și grea, două scări identice, simetrice, aflate la stânga și la dreapta intrării. La capătul lor se aflau locuințele spațioase și frumoase ale casei. În aripa stângă locuia Clara împreună cu familia ei. Suferea încă în urma nedreptății ce i se făcuse scurt înainte de terminarea războiului. Reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc, povestea cu amărăciune cum la vârsta fragedă de 16 ani fusese prinsă pe stradă și transportată în Rusia, deoarece la „numărătoare“ lipsea o persoană într-un vagon. O evreică printre deportații germani în lagărul rusesc… La întoarcere devenise profesoară de limba rusă. Mult timp nu știusem cine a locuit în dreapta intrării. De curând, după ce am publicat eseul meu „Amintiri timișorene – Jiddische Mamme“, un text în care îmi descriu bunica ce locuia la nr.19, am primit un mesaj din Haifa, Israel. „Cunosc bine casa. Noi am locuit în aripa dreaptă de la intrare. Fiind copilă tânără am urmărit des de la fereastră, cum frumoasa ta mătușă, Clara Friedmann, era adusă seara pe motocicletă acasă, de chirurgul Dr. Pop Zeno, cu care mai tărziu s-a și căsătorit. Și eu mă numesc Clara…“

Așa a început acest puzzle să se întregească.

Se spune că toamna, când cerul colorează copacii, Timișoara este încântătoare. Culorile ei ajunseră și până în curtea bunicii mele, deși eram convinsă că arșița verii a cucerit-o pentru întotdeauna. Singurătatea plantelor m-a impresionat deja în acele timpuri. Nu ai observat cât de puternic este sentimentul de izolare răspândit de un arbor singuratic în mijlocul câmpiei? Unica dalie, înaltă și mândră, își ridica obrazul fardat în culorile Orientului. O întâlneai deja la primii pași făcuți prin curte. Flanca ușa mereu deschisă a unei șvăboaice prietenoase, vesele, venite dintr-un sat bănățean, Juci Tante, care cu obrajii îmbujorați și zâmbetul binevoitor, mă primea mereu cu un cuvânt bun. Grăbindu-se, mișcandu-și șoldurile opulente în întâmpinarea mea, îmi oferea sentimentul de a fi sosit acasă, aici, în umbra ricinului mai înalt decât mine, strămutat în aceste ținuturi cândva din India sau Africa. Nu doar oamenii își caută refugii sigure… Spațiul mărginit de clădirile înalte ce-l înconjurau părea să-i fie un scut împotriva catastrofelor de tot felul. Doar soarta locatarilor era marcată de tragedie. Balconul lung, numit de noi Gang, pe care se găsesc și acum, adâncite în timp, urmele pașilor bunicilor mei, dăruia apartamentelor înșirate pe el o viață comună. Pe el se întâlneau pentru un salut scurt sau doar pentru câteva cuvinte, doamna Wieder, cea cu brațul tatuat la Auschwitz, Genu, tânărul maltratat în urma încercării nereușite de a fugi peste graniță, Kálmán, închis nevinovat pentru potlogăriile sefului său.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Casa nr. 19 de pe strada Bem” →

Motto:

Es bleibt zwischen zwei Menschen, sie seien noch so eng verbunden, immer ein Abgrund offen, den nur die Liebe überbrücken kann.“ (Între două persoane, chiar extrem de apropiate, va exista întotdeauna o prăpastie deschisă, pe care doar dragostea o poate traversa.) Hermann Hesse in „Knulp“, 1914

Se scurge timpul prin ceasul lui Dali. Strâmbat, sucit, schimonosit a devenit un saltimbanc al zilei şi nopţii. Picură cu stropi de aşteptare. Mă inundă… Îneacă cuvintele… Scufundă literele, silabele ce în vârtejul lor sălbatic ne unesc, legându-ne cu plasa ţesută din ochi mari, uimiţi, prin care ne absorbim. Ce departe eşti totuşi… Pe vârful masivului luminat doar de un singur cuvânt – va trebui să deduci, care – îţi văd umbra uriaşă profilată pe stelele infinitului… Intangibil ai rămas, pentru mine…

„Insipid şi inodor“, îmi spune – parcă ghicindu-mi gândurile – chimistul, ai cărui paşi s-au încrucişat tocmai cu ai mei. Ce absurditate, mă gândesc… Tu, năluca mea ameţitoare, inodor? Cum aş putea uita câmpurile violete de lavandă, deasupra cărora, te înălţai cu mine în nopţile albastre?

„Vino, îţi amestec ceva în laboratorul meu“, mă întrerupe şamanul modern şi dispare în clădirea cu turnuri gemene. Îl urmez, mă atrage fosforescenţa alambicului. Privesc în el şi prin lichidul verzui, mă revăd. Plutesc, fiind din nou copila cu paşi mici şi codiţe ce ating secera lunei. „Îţi dăruiesc aromele uitate ale copilăriei“, şopteşte şi se face nevăzut, asemeni pisicii din Cheshire, al cărei zâmbet larg persistă în aer… şi nu doar acolo…

Mă uit la vasul conic de sticlă, denumit după Emil Erlenmeyer, născut la doi paşi de mine, la 28 iunie 1825 la Wehen, lângă Wiesbaden. Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam vasul lui cu gâtul strâmt şi gura strânsă? Mi-aş fi pierdut memoria? Tablourile pictate, acuarela fină, transparentă a somnului dulce în aroma emanată de grădina din mine? S-ar fi evaporat poate toate, prin deschiderea largă a celorlalte recipiente.

Ochii mi se lărgesc de uimire. Prin transparenţa vasului suplu de sticlă, mă zăresc păşind în cortul domnului Rosenberg. Munte de trandafiri se numea dar roşii, asemeni florilor mele, îi sunt doar obrajii. Are o voce catifelată şi uneori am siguranţa că prin el îmi vorbesc petalele răsfirate de trecerea timpului. Pereţii cortului sunt decoraţi cu struguri. Lumina are blândeţea sărbătorii. Este Sucot, sărbătoarea cortului. Pe masă aşteaptă, odihnindu-se pe o farfurie întinsă, transparentă asemeni dragostei mele, mere de un roşu închis, pere şi gutui aurii, smochine violete şi moşmoni cu o coajă maronie, aspră –  ce mă lasă mereu să mă gândesc la animalele pădurii – dar care îşi revarsă fructul cremos, dulce, pe dinţi atunci când muşti din ele. Mespilus germanica, un nume ce îi explică originea dar ascunde în el şi viitorul meu drum. Curioase sunt formulele magice ale vieţii… Aşează-te lângă mine. Da, aici pe bancă. Vreau să te simt, să te materializezi pentru o clipă, ţinând în mână fluidul spre apus. Sper să ne învăluie ploaia noastră sub Marea Poartă a Apelor. Da, acum de Sucot, sarbatoarea recoltei si a ploii…

Vezi irizaţiile multicolore?

Toamna a ajuns şi în curtea bunicii mele, deşi acolo părea să se fi mutat pentru întotdeauna, arşiţa verii. Singurătatea plantelor mă impresionează. Nu ai observat ce sentiment puternic, de izolare, emană un arbore stingher pe o câmpie?

Unica dalie, înaltă, suplă, mândră, îşi ţinea capul, de culoarea răsăritului, îndreptat spre poartă. Mă saluta la intrare împreună cu ricinul palmat ce-mi întindea mâna. Se rătăcise şi el pe aici, venind din India sau Africa. Nu doar oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Spaţiul înconjurat de clădiri înalte, era în mod evident ferit de calamităţi de toate felurile. Doar soarta locatarilor ei era marcată de un tragic amar. Pe balconul lung, numit de noi gang, de deasupra cortului locuia doamna Wieder, cea cu braţul tatuat în Auschwitz, Genu, băiatul chinuit la graniţa peste care încercase să fugă, Kálman, închis nevinovat, ispăşind frauda făcută de şefii lui, Clara, reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc –  pescuită pe stradă la frageda vârstă de 16 ani, „umplutura” vagonului în care lipsea un număr –  ajungând în situaţia suprarealistă, grotească şi absurdă, de a fi singura evreică între germanii transportaţi după război.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu” →

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa – cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui –  care-mi era aşa de dragă –  , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci…

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare,  modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în  vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami! Omami era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme” →

Soarele apune, roşu, deasupra râului … Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor. Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi. Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză „Binecuvântarea cireşului” şi-n zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.

Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „benjo“ din Orientul  Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde“). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta). Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate,  în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.

Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul. Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj.

Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.

Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre“, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă. Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor …

Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.

Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul. Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul” →

Te-ai apropiat sub coroana magnoliilor înflorite, întinzându-mi două volume. Eseurile lui Sigmund Freud. Am îndrăgit, de îndată, darul tău.  Şi-au găsit locul în bibliotecă, lângă volumul despre istoria artei al lui Ernst Gombrich. Curioasă îmi pare întâlnirea lor, aici, pe meleaguri îndepărtate de oraşul lor de baştină. Noi, toţi trei, ne încrucişăm paşii în istoria metropolei de pe Dunăre, în Viena lor şi a bunicilor mei. Părinţii lui Gombrich erau prieteni cu Freud, se vizitau în locuinţa lor vieneză. La sosirea războiului, s-au refugiat la Londra. Cărţile lor se întâlnesc pe un regal paşnic –  doar de 71 de ani –  , dedicat interpretărilor artei şi ale vieţii, undeva, în vestul Europei, la confluenţa râurilor Main şi Rin, în apropierea izvorului nimicitor al celui de-al 2-lea Război Mondial.

Pentru a închide cercul, ar trebui să-mi pun acum şi muzica lui Gustav Mahler, bună cunoştinţă atât cu Sigmund Freud, cât şi cu familia Gombrich. O scurtă notiţă, salvată pentru prezent, dovedeşte că Alma şi Gustav Mahler s-au adresat lui ca specialist, cerându-i sfatul cu privire la căsnicia lor, care trecea printr-o criză. Aş putea asculta însă şi muzica lui Arnold Schönberg … Şi el făcea parte din cercul de prieteni vienezi.

Refugiaţi la Londra (Gombrich, Freud – din Viena), sau în Statele Unite (Schönberg, din Berlin; Alma Mahler, împreună cu Franz Werfel, din Viena), din cauza venirii la putere a regimului fascist, urmează cu toţii, spiritual, drumul lui Moise, căutând libertatea. Mai mult chiar. Arnold Schönberg îşi termină opera, începută încă în 1923, al cărei libret l-a scris pe baza cărţii a 2-a a lui Moise, Exodus, în 1937, în Statele Unite.  Este convins de necesitatea fondării unui stat al evreilor, ale cărui grupări diferite vor fi nevoite să se unifice. Sacrificându-şi finanţele, şi asa precare, susţine emigrarea multor intelectuali din zonele ocupate de fascişti şi întocmeşte un mare număr de Affidavit, salvând multe vieţi. În zilele noastre, retrăim acut urmările războaielor, ale dictaturilor din diferite părţi ale globului. Drumurile vieţii noastre sunt deseori refugii. Ai plecat şi tu de acasă? Mi-am dorit să stau cu tine în faţa statuii lui Moise. Mi-am imaginat momentul de pietate care ne-ar cuprinde şi ne-ar apropia, sub egida măiestriei sculptorului şi a spiritului clarvăzător al profetului. Nu toate drumurile duc însă la Roma…

Cum aş putea să-ţi descriu ce am simţit privindu-l? Cum mi-aş putea intitula gândurile ?

Având în vedere cele două eseuri ale lui Sigmund Freud, care fac o analiză profundă a lui Moise, ajung la concluzia că eu nu-mi pot numi această mică colecţie de gânduri şi impresii nici “Moise Egipteanul” şi nici “Moise al lui Michelangelo”. Aceste titluri sunt impregnate de personalitatea psihanalistului şi aş aluneca, volens-nolens, sub influenţa subconştientului meu, în urmele aşezate de lectura lor. Eu îţi voi descrie întâlnirea mea cu Moshe în biserica veche din inima Romei, S. San Pietro in Vincoli. Freud nu a fost încântat de treptele ce urcă, din Via Cavour, spre piaţeta, în care se ridică un mic edificiu, reconstruit în secolul 5, la porunca împărătesei Eudoxia.

Mie însă mi-au plăcut scările romantice, acoperite cu frunzele multicolore ale unui început de toamnă timpurie şi caldă. Sus, la capătul lor, sub bolta care duce pe platoul din faţa ei, se aşezase un acordeonist. Cânta melodiile ce răsună, de obicei, în Montmartre. Canţonetele italiene ar fi necesitat o ghitară. Intrând prin portalul redeschis după pauza de prânz, m-am găsit într-o sală cu o lumină obscură. Eram cuprinsă de o emoţie rară. Cunoşteam grupul statuar din literatura care ne stă tuturor la dispoziţie şi ştiam ce dezamăgit a fost Michelangelo când acest  mormânt micşorat al Papei Julius al II-lea nu a mai fost ridicat în Vatican. Era frustrarea unui mare sculptor … Aveam o mulţime de informaţii, dar nu cunoşteam încă interpretarea psihanalitică a lui Freud. Eseurile lui le-am citit după ce am revenit de la Roma, la recomandarea ta.

Îţi mulţumesc, mi-au oferit perspective noi. Dacă-ţi mai aminteşti, Freud îşi începe rândurile cu mărturisirea că, nefiind cunoscător de artă, necunoscând tehnicile folosite de sculptori, s-a lăsat pătruns de impresiile produse de această capodoperă. Aşa am procedat şi eu … şi sunt convinsă că şi toţi acei vizitatori care se găsesc, deodată, la capătul sălii, în nişa din dreapta, faţă în faţă cu el. Te copleşeşte.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Moise” →