Gavril Iosif SINAI: poemul de dimineață

poemul de dimineață

cu zorile luna s-a prins de lumina albă
cum să scriu un poem adormit în plapuma norilor
ai zice că tot ea vrea să stăpânească ziua fără ajutorul stelelor
când poemul deschide un ochi printre nori și-i cade degetul mare în cafeaua așezată pe un colț de idee
întinsă pe masă cu mintea o țin între mâini
să nu păteze cerul chemat ca o lampă
din zilele focului purtat printre rânduri de grote
în care pun să fiarbă acel poem cu aromă
de dimineață după cafea stalin semna condamnarea la moarte a prietenilor săi
spre sticla cu votcă aruncând mâinile și blestemele
să fugă în europa ciocanul și secera lui din rucsac
se prinde de șmecheria lui viitorul și-i sapă un continent în istorie
unde cade eu deschid ferestrele
tot mă frământ și poemul nu și-ar scoate măcar un vers
din paginile fără muze ce-au acoperit dimineața
pe întinderea albă mă țin ca tarzan de liană
vreau să scriu un poem lângă cafeaua de dimineață
să cadă versul în ea iar eu să îl prind așa crud
ca un primat la universitate

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

16 noiembrie 2019

Maria HOTEA: Se scutură brumă-n toamnă

Se scutură brumă-n toamnă

În adieri de vânt se scutură frunze atinse de brumă
Pe alei pustii pașii călcând peste ele le lasă în urmă,
Se pierde în depărtare privirea plină de melancolie
Tristețea și neliniștea din suflet îmi alungă orice bucurie.

Ramurile desfrunzite parcă a ruga se înalta spre cer
Norii pufoși și fumurii se destramă și se pierd în eter,
Timpul pe nesimțite se scurge în clipe ce-n grabă trec
Precum toamnele reci ce-n vise rebele mi se petrec.

Tot mai departe mă poartă gândul mereu călător
Putere nu am să alungă din suflet amarnicul dor,
Din dragostea noastră au rămas frânturi de vise
Ce se pierd în amintiri și nu pot fi nicicând distruse.

O eternă durere o simt și din plâns nu mă opresc
Se scutură brumă-n toamnă și încă te mai iubesc,
Nu pot opri timpul pentru o clipă în care să te chem
Să dispară tristețea și iubirea-n doi să o petrecem.

——————————-

Maria HOTEA

16 noiembrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Se duce toamna…

Se duce toamna…

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine,
Fiindcă, iată, vine iarna, de dincolo de coline,
Ramuri reci și desfrunzite, trist, se-apleacă la pământ,
Lăsând loc înfrigurării unui șuierat de vânt!

Stropii mici ai toamnei mele mi se scurg printre priviri,
Și închid o poarta veche de culori și amintiri,
Se alintă pe obrajii ce se înroșesc de frică,
Se opresc, apoi, pe buza pânzei albe care strigă.

Uite, cum se duce toamna și ne lasă, parcă, goi,
De un zbor prins printre ramuri, de iubirile din noi,
Și de soarele cu raze moi și blânde, nostalgii,
Gânduri ce aleargă-n câmpuri, printre frunzele din vii!

Uite cum, într-o tristețe, ce se cuibărește-n suflet,
Toamna pleacă pregătindu-și cu durere al său umblet,
Pe o bancă-nsingurată lasă urme de-ntâlniri,
Ce curand vor fi doar ploaie și o mare de trăiri.

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine ,
Fiindcă, iată, este iarnă, și nu știu de unde vine,
Fulgi de nea cad în neștire peste tâmple retrograde,
Arătându-mi noua iarnă într-o mie de fațade!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

16 noiembrie 2019

(imagine internet)

Anatol COVALI: Tridiletele* speranței

Nu vreau să plâng

Nu vreau să plâng. Vreau din dureri să pot
măcar un zâmbet luminos să scot,

acum când mă destram şi-n risipire
alunec neştiind unde şi cum
se va sfârşi frumosul nostru drum
plin de-mplinire şi de fericire.

Nu vreau să plâng. Visez să pot să-alin
ale tristeţii ploi, ce din destin

cad pe speranţa ce de-abia adie,
dorind să ne preschimbe în noroi
potecile pe care amândoi
ne îndreptăm voioşi spre veşnicie.

Nu vreau să plâng şi să te văd plângând.
Vreau zâmbete senine-n orice gând.

16 noiembrie 2019

Ce pot să-ţi dau?

Ce pot să-ţi dau în dar pentru că eşti
şi de atâţia ani împodobeşti

cu zâmbetele tale a mea viaţă,
care atâta farmec n-ar avea
dacă n-ai fi necontenit în ea
azur superb şi blândă dimineaţă?

Ce pot să-ţi dau în schimbu-a tot ce-mi dai,
când faci din orice râpă colţ de rai

şi pui vibraţii-n stâncile din mine,
când codrii mei adânci întineresc,
căci gândurile tale-n ei foşnesc
şi-ţi văd surâsu-n ape cristaline.

Ce pot să-ţi dau ca-n viaţă-mi să rămâi
şi cu a ta prezenţă s-o mângâi?

15 noiembrie 2019

Întotdeauna

Întotdeauna în destinul tău
este măcar o zi cu un ceas rău

când tu decizi şi iei o hotărâre
pe care mai târziu ai s-o regreţi,
fiindcă pe tot ce faci pune peceţi
şi-ţi umple amintirile cu dâre.

Întotdeauna spui mult prea târziu,
nu trebuia pe acest drum să fiu

şi-ţi pare rău, dar nu mai ai ce face,
nu te mai poţi întoarce, nu ai cum
să mai colinzi acelaşi sau alt drum
când viaţa-îţi dă-ncontinuu bobârnace.

Intotdeauna, când priveşti spre ţel
spui cu regret: Putea să fie-altfel !

14 noiembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Tridiletele* speranței” →

George POTIRNICHE: Te grăbesc să-ți aminteşti…

Te grăbesc să-ți aminteşti…

Scuturându-te de humă din abisul zdrențuirii
ai păstrat inelul nunții pe falanga cu capricii,
dezgolind aramă feții că o lege a rânduirii
s-au trezit din somn jurații, ca nebunii din ospicii.

Într-o ruga îngerească,am legat la ochi furtuna,
s-au aprins nemărginite lumânări flămânde n geamuri,
printre șirul de canoane, în miez de zi ardea doar luna,
tremurând retină morții, strălucind în mii de falsuri.

În ochii tăi priveam adânc, un deșert și niște munți,
emisfere întregi de drame și-o pădure de ciulini,
torturat până la sânge,mă durea cum poți să minți
cu atâta nonșalanță… tu și haitele de câini !

Dar mai este încă vreme, să ne spunem ce n-am spus,
pe motiv că se prăvale din vulcane lava-n gând,
ca un râu nestăvilit pe drumul scurt către apus,
te grăbesc să-ți aminteşti…că-n mormânt intrăm pe rând!

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

13 noiembrie 2019

Simon JACK: Poeme

Sunt

Sunt ctitor de străzi prin asfințit
ce trec lumini în sâmburi,
sunt flamură de alb prin verde
ochiadă a gândului ce a pierit
neîmpăcat în mori de vânt
adulmecând străfunduri,
de câte ori se risipesc adun solii
de îngeri
le fac un semn de nelumesc coridelor
cu tauri de pământ desțelenind
dorințe,
sunt bastionul ultimului crucifix
neridicat din ape, mă calc pe mine-n loc
de colb să-mi trec Adamu-n talpă,
ingân din astre fără cer paloarea
unei Ființe
ce mă-nsoțește-n nicăieri de dragul meu
in alchimii rupestre,
mai sunt și pală arzătoare sub umbra
unui pom, o tufă strâmbă de urzici
pe frunți de căprioare
un fum, scrâșnet de țest ce coace pâinea
neumblării,
sunt tot ce-i viață printre sorți cuvânt
ce nerostit se face lacrimă
și moare.

Vertebre

la o mână de pescăruși dau drumul
in penumbra milei
intre cer și arondismentul
morții,
din ei
ies balize între stabilopozii fluidului
zburător,
dincolo de ei nu se trece
ar fi prea târziu ca atâta amar de apă
să prindă conturul unor aripi înecate
când de fapt
infinitul ridicat în sus agonizează
pe orizontala unui om mort
ce doarme în picioare
cu gâtul mult prea scurt,

la o mână de pescăruși
se iau două trei vertebre de pământ…

Gol

dau la o parte mantia neagră a păsării
de fier,
purtătoarea duminicilor mele
in carouri
zăresc cu ochii plânși cerul atât de liber
in colivia lui albastră,
mă simt atât de absent…
obtuz,
fragmentat,
fără trup
pretutindeni și gol.

Vestigii

paradoxul e că vestigiile
sunt cu atât mai strălucitoare cu cât
dispar în ruinile timpului
iar tu,
le colorezi cu întunericul gropii în care te afli
mormânt vertical de balansoare.

Continue reading „Simon JACK: Poeme” →

Reiner KUNZE: Jurnal, pagina 80

Tineke Storteboom

Jurnal, pagina 80

Năpraznic trandafirii înfloresc, însângerând tot câmpul
de parcă-ntreaga fire venele și le-ar tăia
presimțind ce-o să vină.

Desigur, veți spune, e-ndreptățit peisajul
să-și spună cuvântul și el, și poate să fie
pentru sau împotrivă.

Reiner Kunze, Germania, 1933
Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: “Zimmerlautstärke”, © Editura Fischer, 1972

(TAGEBUCHBLATT 80: Die kletterrosen blühn, als verblute die landschaft/ Als habe sie sich die adern geöffnet/ Als wisse sie, was kommt/ Auch die landschaft, werden sie behaupten, dürfe/ nicht mehr nur sein, auch sie/ müsse dafür sein oder dagegen.)

Cristinel CRISTEA: Poeme

Același dor aceeași durere

Am mers să-not in dimineața-aceea,

În lac, lângă baraj, în ape reci,

Și nu știam că la aceeași oră,

Fără să știi , te pregăteai să pleci.

Când eram mic spuneam că fără tine

Eu nu pot să trăiesc și că aș vrea,

Dacă vreodată vei pleca din lume,

Să vin și eu, atunci, pe urma ta.

Puțin a fost și mă-necam în lacul

În care-am înotat de- atâtea ori,

Dar tu nu m-ai lăsat și-am rămas singur

Și astăzi mă păzești de printre nori.

Azi e la fel ca-n fiecare an

În clipa rea, a evadării tale,

Nu pot uita, durerea e la fel,

Iubită floarea mea, fără petale.

Tu ai fugit, ca hoțul din Bagdad

Și știu că ți-a fost greu și ți-a fost teamă,

Că-s singur și mi-e dor neîncetat,

Frumoasa mea pierdută, dulce mamă!

Bătrân uitat

Bătrân smintit ce-ai rătăcit prin lume

Uitând ce-nseamnă-acasă și copii

Te-ai afundat în gândurile tale

În marea care face poezii.

Te-ai înțeles cu timpul să te lase

Nici să nu mori, dar nici să nu trăiești

Servul unei zeițe preafrumoase

Pe care nu ai voie s-o iubești.

Cuvinte ca și flori de primăvară

O mângâie pe suflet și rămân

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Poeme” →

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

Amurgul unui vis . . .

E greu să simţi cum sufl etul iţi plange

Pe eşafodul visului dintai

Să poţi să duci in lume doar o cruce

Ce iţi va sta candva la căpătai.

Chiar dacă timpul nu-mi mai e povaţă

Şi ochii goi adesea-mi obosesc

Tu să nu uiţi iubito niciodată

Cand plec, eu mor sau plang dar . . .Te iubesc!

Te voi iubi, in gand, ca zi cu soare

Ce mangaie in zori raza de stea

In veşnicia mea tulburătoare

Intotdeauna tu vei a mea.

Cu tine, ingerii i-am auzit cum cantă

Al serenadei dor neprihănit

Eu te vedeam o prea frumoasă mandră

In visul meu tăcut, neimplinit.

Simţeam in mine o valtoare vie

De magică trăire, de poem

Vedeam in tine numai armonie

Şi-n noapte mă trezeam ca să te chem.

Colindători veniţi prin praf de stele

Ii auzeam cum şoapta-mi ţi-o şoptesc

In măreţia clipei efemere

Eu te primeam ca dar dumnezeiesc.

Străfulgerări de lacrimi de iubire

Ochi-mi ’necau cu frumuseţea ta

Noi ne ceream un drept la nemurire

Ce calea-n faţa noastră şi-o pornea.

Ce am simţit atunci povaţă-mi este

Trecut, prezent şi poate viitor

Noi ne-am pierdut făr-a ne da de veste

Iubirea, e un lucru trecător?!

Incet, incet octava pe o strună

Solfegia un cant ce nu-l stiam

L-am inţeles candva, sub clar de lună!

Cand ochii tăi degeaba ii priveam.

Atunci ea a venit! . . .clipa uitării

Cu scarţait lungubru să te ia

Şi am văzut cum ingerii se-neacă

In lacrima ce udă faţa ta.

Te voi păstra in sufl et ca pe-o torţă

Ce ţine veşnic amintirea ta

In agonia mea de neputinţă

Tot voi găsi puterea de-a lupta.

Nu voi să spun nicicum vorbe urate

Acum, cand plec şi mor şi plang şi . . . Te iubesc

Dar, rogu-te iubito . . . ţine minte!

Candva mi-ai fost un dar dumnezeiesc.

Iar de va fi ca vitregia sorţii

In viaţă, să te frangă la pămant

Să-ţi aminteşti că şi in faţa morţii

Te port in vis, in inimă, in gand.

Acolo tu să fugi de nu ai unde

Cu glasul inimii incet te-oi alina

Şi n-o să ştie lumea niciodată

Că ai rămas pe veci . . .mireasa mea.

Cărăuşul de vise . . .

Mă strigă lumea: Cărăuş de vise!

Mereu se face că-s amărăciuni.

Printre iubiri furate! . . . Interzise!

Adesea am făcut eu stricăciuni

Sunt cărăuşul suferinţei ce mi-i dată

Durerea să o car cu frenezie.

In mine zace dragostea furată

Şi-acel izvor nestins de . . . poezie.

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme” →

Marilena Ion CRISTEA: Magia toamnei (poeme)

Taina unei frunze

Încearcă să găsești în zborul unei frunze,
O geană de lumină, un leagăn pentru muze,
O aripă de flutur, un zbor cu eleganță,
Mereu către aceeași zburdalnică speranță!

In zborul său e-o tainâ, de vrei, o s-o zărești,
N-o simte orișicine, dar, de te străduiești,
Ca într-o adiere de pulbere ușoară,
Te va atinge zboru-i, chiar dacă ea coboară!

Ce minunat e zborul și ce frumos plutește,
Și cu-ale tale vise, ades călătorește,
Și îți arată ție, că drumul nu e lin,
Dacă-ți îneci speranța în lacrimi și suspin!

Când pe pământul rece, ea vrea să se aștearnă,
Îți mângâie privirea cu zborul ei spre iarnă,
Nu poți să nu te bucuri, că multele culori,
Ți se așază-n cale, ca un covor de flori!

Chiar și atunci când zace, pe banca noastră tristă,
Ne-ntâmpină cu-aceeași privire optimistă,
Și nu ar vrea prea multe ca noi să îndrăznim,
Decât să urmăm visul și să ne întâlnim!

Ce taină poate-ascunde o frunză optimistă,
Plăpânda ei aripă abia dacă există,
Și-n timp ce eu prin viață, tot urc și mă cobor,
Ea duce strâns in brațe un prim și ultim zbor!

Liniștea toamnei

În liniștea asta profundă,
simt cum m-ating degetele nopții,
ca niste umbre ce se scufundă
în întuneric,
adânc,
amăgitor,
și feeric,
în șoapte neînțelese,
trecând pe lângă mine in grabă,
în noaptea solemnă si gravă.
Printre pletele întunecate
ale visului,
trec păsări cu aripi foșnitoare,
purtând în ciocuri frunzele toamnei,
care-mi zboară,
cu aripi domolite de frig,
iar eu, doar în gând te mai strig.
Noaptea asta adâncă mi-a înflorit sufletul,
rămas, undeva, pe ramuri de timp,
ce se mișcă într-un balans continuu,
șerpuitor,
amăgitor,
leagan trezit,
de un dor nesfârșit.
Acum, într-un moment de mirare,
în fata zborului inefabil
al unei frunze oarecare,
pe o cărare,
mă privești fără a-mi vedea,
zborul smuls dintr-o toamnă târzie,
desi, bat din aripi
pe o câmpie pustie..
Așteptări prind contur,
în aerul purificat de parfumuri,
frunzele-au înflorit,
și-o pornesc iar pe drumuri…

Îți scriu o scrisoare

Îți scriu o scrisoare,
că noaptea e mare
și mi se pare,
că am ceva pentru tine,
de spus,
toamna s-a dus
și o poveste-a apus..
Îți scriu o scrisoare,
că bate vântul,
fără-ncetare,
și-aud cu mirare, cum îmi vorbește pământul,
surprins de a mea-nfrigurare.
E trist, își schimbă veșmântul,
e dezgolit, și îl doare…
Îți scriu o scrisoare,
și las gândul să zboare,
cu aripi ușoare,
să se întoarcă spre ieri
cu alte trăiri, mângâieri..
Atât de tulburi și atât de-nfocate,
sunt ale toamnei frunze roșcate,
și, dintre toate acestea,
doar una își spune povestea!
Ca ieri, stătea agățată,
pe-o creangă, mai sus,
răsfățată,
întreagă,
crestată,
putin tremurată,
apreciată,
cu verde brodată,
și mă privea într-un fel cam ciudat,
știa că o plac,
dar cred că i se urcase la cap!
Într-o dimineață,
mi s-a părut cam roșie la față,
dar, și așa, mie-mi plăcea,
zilele treceau pe lângă mine și ea,
ea din pom, mă privea,
la fel de mândră și de strălucitoare,
cu o dragoste mare,
și a început să se înroșească mai tare!
De aceea, îți scriu această scrisoare,
să-ți spun cum sufletul meu, parcă, moare,
degeaba îl trimit la plimbare..
Stă și priveste-ndelung,
afară, cum crengile plâng
și-ar vrea să mai vadă încă o dată,
frunza aceea roșcată! Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Magia toamnei (poeme)” →