Vavila POPOVICI: Lupta cu prostia

 „Nu este o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost.”

Marin Sorescu

   A fost o săptămână a lunii noiembrie plină de evenimente. Președintele țării a avut, și mai are, de luptat pentru a da în vileag și a stăvili efectelor prostiei. Nu este o luptă ușoară, având în vedere faptul că prostul / proștii au un mare avantaj față de omul deștept: este / sunt întotdeauna mulțumit / mulțumiți de el / ei însuși / înșiși, fiind convins / convinși că are / au întotdeauna dreptate, beneficiind inconștient de afirmația subtilă a lui Napoleon Bonaparte, cum că prostia nu este un handicap în politică.

   Criticul erudit, pamfletarul de forță, ieșeanul Paul Zarifopol (1874-1934) a desfășurat o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, fiind un fin observator al omului, al fibrei care alcătuiește țesutul social profund; unul dintre cei care a luptat contra prostiei scriind eseuri valabile și în vremurile noastre. Coroziv și doct, eseistul înștiința cititorul de modul în care era concepută morala și politica  balcanică a României interbelice, caracterizată, de cele mai multe ori prin familiarități inefabile. De o extraordinară erudiție, Paul Zarifopol a asigurat un suport filozofic analizelor sale. Textele volumului „Din registrul ideilor gingașe” (1926) amintesc de stilul scriitorului francez, moralistului Michel de Montaigne (1533-1592) cunoscut prin eseurile sale, și de cel al ironicului, talentatului dramaturg român Ion Luca Caragiale, prin prezentarea tipurilor umane din epocile în care au trăi. În textele respective se vede și calitatea lui de comentator politic – atunci când analizează criza parlamentarismului, autoritarismul birocratic și apelul la dictatură, cărora le opune liberalismul occidental, modernizarea politică și calea industrială de dezvoltare. Un urmaș și totodată un exeget al său a fost eseistul, liberalul român Alexandru Paleologu.

   Și dacă inteligența are limitele ei, prostia nu are, este liberă și zboară pe la urechile multor oameni care, mai și cred în ea. În general prostul, imbecilul este foarte rigid în conduita sa, nu are reprezentarea propriei incompetențe, crede că are întotdeauna dreptate și că tot ceea ce face este bine. Poți să-l învinuiești? Prea puțin, pentru că nu-i poți schimba optica,  comportamentul. Prostul tot prost rămâne. El o ține tot așa, danga-langa… O să spuneți, păi cum, este profesor, a făcut o facultate etc. Ei da, sunt profesori și profesori, sunt licențiați printre licențiați… Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia. Și este valabil pentru toate universitățile din  lume.

   Premierul, țățicile și baronii roșii i-au cerut președintelui țării o dezbatere între cei doi candidați la președinție. Adică cum? Adică ce?  Președintele a refuzat și bine a făcut. Un pic de bun simț dacă ar fi dovedit adversara în discursurile ținte în care nu scăpa referiri jignitoare și ipocrite la adresa președintelui, poate situația ar fi fost alta. Dar după efectele dezastruoase ale proastei guvernări și atacurile arogante, insolente, repetitive la adresa președintelui țării, nici un om cu pic de demnitate nu ar fi acceptat acest dialog. De fapt nu s-ar fi putut dialoga, având în vedere nivelul intelectual diferit, dar și viziunea politică diferită, complet rigidă a reprezentantei partidului social democrat. Nici nu este de mirare când ești comunist din copilărie, poate chiar din naștere!!! Și acolo unde nu s-a dobândit o cultură la o vârstă matură, s-a păstrat locul pentru aroganță, prostie și încăpățânare, iar unde e prostie plus politică, nu poate să lipsească invidia, vanitatea, ura. Vă amintiți povestea pentru copii în care un personaj repeta: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc”? Ce-ar mai urla, ce-ar mai țipa, ce l-ar mai mânca pe oricare adversar, „femeia civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă care nu s-a dezis de inițiativele noastre!”

   Pe la mijlocul săptămânii președintele României a preferat să se expună întrebărilor, uneori incomode ale ziariștilor, într-o conferință de presă, dând în acest mod socoteală poporului, răspunzând la toate reproșurile, de multe ori îndreptățite (fiindcă nu este conducător care să nu săvârșească și greșeli, dar depinde de mărimea și frecvența lor, și nici nu poate mulțumi în totalitate oamenii, deși actualul președinte s-a străduit să facă ceea ce-i permitea funcția, punând de multe ori stavilă efectelor dezastruoase ale guvernării. Calm, cu judecată, cu umor subtil, comportându-se natural, președintele a avut o bună prestație în fața publicului care stătea în fața televizoarelor. În timpul conferinței liderii PSD au elaborat postări în masă care atenționau asupra faptului că președintele avea căști în urechi. O știre falsă care nu poate fi considerată ca o glumă, ci ca o altă minciună pe care pesediștii o au în sânge, în speranța că prinde la populație.   

   Mai amintesc de jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) care, într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie”, spunea că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi exprimat: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

   Ca o replică, contra-candidata, șefa PSD a ținut și ea o conferință de presă, continuând cu neobrăzarea acuzelor la adresa președintelui în funcție și mințindu-i în continuare pe români prin răspunsurile date ziariștilor. Cu vădita-i ipocrizie l-a acuzat pe președinte de comportament dictatorial, fără să judece că nici dacă și-ar dori acest Continue reading „Vavila POPOVICI: Lupta cu prostia”

Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)

VENITĂ-I  VREMEA

 

Tot te-adun din amintirea visului înălțător,

Când cosița ta de aur odihnea pe a mea mână

Și-a ta gură, bob de miere,  arvunită-n săptămână

Era toată dădătoare de plăcere și fior.

 

Și-n curatul celei clipe, în muțenii de cuvinte

Sufletele noastre încă se-mbătau în fericire

Și-n simțiri neprefăcute își spuneau cu bucurie,

Adevăruri mari și sfinte, tăinuite-n jurăminte.

 

Ne-ai lăsat atunci Mărite, cât noi vrem clipa să ție

Să ne sature ființa cu-ndulcite bunătăți,

Să le ținem bine minte, iar de-o fi și-n alte dăți,

Mulțumim la ceuri sfinte, azi și mâine și-n vecie.

*

Tinerețe, timp de aur, virsta apăsată-n urmă

Ce stârnești simțiri nebune în fericele iubiri,

Pune-le cu drag de-oparte, tăinuite-n amintiri,

Să-nfioare-a tale simțuri când veni-vor ani din urmă

 

Să te-ntoarcă-n ceea vreme ca să știi c-a meritat

Cea trudalnică trăire pentru-ntregul zilnicit,

Pentru  clipa-adevărată din smerelnicul iubit,

Ca să poți să spui la urmă, e păcat, că s-a gătat.

**

Azi, pe brațu-mi, în visare, odihnește-o amintire,

Chip de tânără codană dintr-o vreme de uitare,

E fărâma de-mplinire ce-a avut-o fiecare

Când gustam din raiul lumii, cât vroiam, dumnezeire.

***

În pridvorul unei inimi,odihnește tinerețea,

De-o trezești, te-nvioara-va cu o dulce-nfiorare,

Pune-o-n simțuri și-apoi încă, într-un bob de lăcrimare,

Să-ți mângâie-n nopți de taină, astă vreme, bătrânețea.

 

 

 RUGĂMINTE

 

În căușul mâinii Tale, Doamne, Tu îmi ții Ardealul,

Cu câmpia lui mănoasă, cu pomiștea lui din dealul

Unde via îmbrumată, se-ndulcește-n lunga toamnă,

Ca buchet să-i de-a la vinul,  pentru nunțile din iarnă.

 

Și pe noi ne ține Doamne , sub cea umbră de credință

Să ne-nvrednicim viața în smerit și-n pocăință,

Ca să fim preumblătorii în Grădina Maicii Tale,

Născători de lume nouă, pe cărarea Dumisale.

*

Nu știu dacă suntem vrednici, de cum arătăm acuma,

Când ne-ndepărtăm de neamul, ce-nsemnată i-a fost urma,

Când uităm prea des de Tine, de cea rugă de iertare,

Când al nostru suflet încă, pentru alți,’ iubire n-are,

 

Când doar banul n-i stăpânul, nu Tu, cela, Jertfitorul,

Ce ai stat bătut în cuie pentru mine, muritorul,

Lașul ce am fost atuncea la perfida judecată

Ne-ndrăznind să-ți țină  partea, la pedeapsa cea nedreaptă.

 

Azi, păcatele-s mai multe decât lucrurile bune

Și-n mocirla lor de-o vreme se-ntinează astă lume,

Iar  Grădina Ta, Măicuță, plină e de buruieni

Că românul bun de muncă, vrea trăiască, din pomeni,

 

Neamul ăsta, bun odată, a uitat a Ta cărare

Și poruncile-nțelepte ce-nvățat-a fiecare,

De-asta Doamne, mi-l trezește din nedemna rătăcire

Și pe calea ceea bună fă-i vieții, înoire.

 

Mi-l mai iartă înc-odată,  cum mereu mi l-ai iertat,

Poate-o fi de astă dată, mai smerit, mai cumpătat,

Și-o vedea că doar cu Tine are sorți de viețuire

În iubire, bună pace și în lungă fericire.

 

 

A  CĂZUT  O  FRUNZĂ

 

A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,

Din afundul zării mi se fac simțite

Semnele că toamna dă de-acum târcoale,

Dezvelind  gutuia, de pe ramuri goale.

 

A căzut o frunză, vara mi se gată,

Știu că doar la anul va veni-ncodată,

Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,

Noi, cei muritorii, stinsă amintire.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)”

Eugenia BUCUR: Prelungirea întunericului

Prelungirea întunericului

 

Albastru adânc în corola ochilor
Ascunde tăcerea luminii
Zâmbetul culorilor zâmbetul tău…
Zâmbetul tău îl aud
Întunericul se învecheşte
Înnoind pătrunderea razei…
de iubire încolțită pe…
Se putea şi mai rău
Ochii melcului
Ochii bufniței
Şi degetele mele
Ele deschid cutia tainelor
A celor încă nearătate
Caratele diamantelor
Şi sufletul tău
Când ai fost prelungirea în lumină
A întunericului
Ce alegea inelul pentru ea!

——————————

Eugenia BUCUR

Slatina

14 noiembrie 2019

Camelia CRISTEA: Imagini

Imagini

 

Plouă toamna peste diguri,
Pomi-s scuturaţi de friguri,
Prin rafale frunze arse
Trec cu feţele întoarse.

Marea-n zbucium, peste valuri
Şi-a pus bărcile în hamuri
Portu-i luminat de fulger,
Uneori vegheat de -un înger!

Un pescar ţese năvodul
Cu privirea în senin
Aşteptând să treacă larma
Şi mai bea un strop de vin.

O sirenă urcă valul
Zbuciumat de plânsul mării,
Perlele ce-s în adâncuri
S-au jertfit parcă uitării…

Pescăruşi goniţi de dor
Duc pe aripi nostalgii,
Toamna s-a îmbrăcat în nori
Că Fecioarele în vi…

Din mătasea zării gri
Se desprind cocori răniţi,
De potcoavele de nori
Parcă-au fost uşor loviţi…

Pe nisip se înaltă urme
Din a valurilor turle,
Trei castele în ruină
Vor ca Vara iar să vină…

Liniştea coboară-n valuri
Şi se sprijină de maluri,
Zările mai ţes senin,
Pentru zilele ce vin…

Brighton, Anglia, septembrie 2015

—————————–

Camelia CRISTEA

Constanţa Abălaşei Donosă: Sonata naturii

Grafica Constanţa Abălașei Donosă

 

Sonata naturii

 

Ochii tăi îmi aduc ceva obișnuit:
Verdele naturii, e normal!
Ochii tăi și-au ales verdele
Din lacrima cerului
Văzut într-un tablou cu păsări…
Era al meu? era al tău?
Ca noi doi, păsările
Se cufundă în verdele naturii
Până când îl transformă
În fulguinde triluri în nota Si.

Doar noi, împătimiți de natură,
Admirăm pictura și scriem poezii,
Visând în taină cu ardoare,
Să dedicăm sonata notei Mi.

—————————–

Constanţa Abălașei Donosă

16 noiembrie 2019

Elena VOLCINSCHI: E așa de greu…

E AȘA DE GREU…
 
E așa de greu când nu pot să adorm
Și n-am odihnă-n palma nemuririi
Şi cât mă doare acest pustiu enorm,
Ce-i dominat de trista lege a firii.
Mă doare și când mă aud plângând
Durerea-mi simt din ce în ce mai mare,
M-aleargă așa sălbatic propriul gând,
De-abia mă mai pot ține pe picioare.
Mă doare și când harul mă ocolește
Și nu-mi găsesc cuvintele să pot crea,
Dar știu că acolo Sus cineva mă iubește…
Lumina din Luceafăr, ea este-lampa mea.
Mă doare și că mă gândesc la tine
Aștept cu-nțelepciune şi de astă dată,
Pe cineva care nu știu dacă mai vine…
S-au poate s-a oprit la altă poartă.

————————————-

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,O altă toamnă”, 2019)

 

 

Alice PUIU: Ninsoarea absenței tale

Ninsoarea absenței tale

 

îngândurate torc ierni

prin pulsul arborilor decupați din tăcere

în odaie doar un anotimp al absenței

în care orele se strivesc una de alta

și-n pădurea lor de cioburi

doar un licăr de floare

strânsă într-un somn de cer călător

tălmăcește pe-un țărm

la o margine de uitare

depărtarea dintr-un semn

rătăcit pe tipsia cuvintelor

arse de noapte

și-mprăștie-n răspântia aștrilor

bolnavi de veșnicie

ninsoarea absenței tale

peste ochiul dintr-un gând.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie 2019

Pictura – Francois Fressinier

Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…

CREDINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ…

 

Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,
Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…
Invăluiește și mă-nalță pe luntrea ta, din ape,
Cu-ale curcubeului culori, țâșnite în eșarpe,
Ca fulgul du-mă-n primăveri, din arse toamne,
Din iernile ce-or vrea să mă condamne !

Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,
Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…
Nu știu dacă vreodată, de-o fi să-mi vie ceasul,
Îmi va răzbate sufletul, făcând la mal popasul…
Avea-voi și eu dreptul, oare poate-mi se cuvine,
Ca darul să fie hărăzit și pentru mine ?

Voi fi aleasă, ca ridicându-mi capul de pe pernă,
Să văd alt Cer prin ceruri și printre stele Steaua,
Ce-mi luminează prin plânsele ferești podeaua,
Îmbiindu-mă s-adun din curcubeu vopseaua ?
Voi prinde raza soarelui, (sătulă-s de lanternă !),
Să-mi arate calea spre-acea lume eternă ?

Să pot vedea cu ochii minții, ce eu nu înțelegeam,
Când cerul azuriu s-a scurs, de la fereastră-n baltă…
Când vântul psalmodia, pe tulbure de ceață geam,
Când spuza mocnea-n vatră tăceri ce nu stingeam
Și-acum, că mă ridici de jos, parcă aș fi mai înaltă,
Băierile cerului-atingând, suflul vieții îmi tresaltă
Că, dincolo de viață, mă așteapt-o altă !

 

 

RĂTĂCIRI ÎN MINE…

 

M-am ascuns în colțu-ntunecat al minții mele,
Pitită dup-al noianului gândirilor altar…
Mi-adun visele zdrelite, căzute pe podele,
C-au îndrăznit să zboare, s-ajungă pân’la stele
Și-aștept în întuneric, o scânteire din amnar,
La dor neîmpăcat, un dar…

În deșertul tristeții și-al tăcerilor prigoană,
Încerc să-mi domolesc furtunile ce bat în piept…
Litanie îngân la poala sufletului, icoană,
Un pic de tihnă să îmi dea, să pot închide-o geană,
Să pot din mine să m-adun și pașii să-mi îndrept,
Pe-un drum mai lin, mai drept…

Că sensul vieții e să dai vieții tale un alt sens,
Când visele pierdute par, pe drumuri de început…
Cu cât fuge timpul, zile și minute-n spațiu dens,
Cu fiecare clipă mai mult m-afund în gol imens,
Cu tot noianul de trăiri, înglodate-ntr-un trecut,
Pierduta-n mreje de necunoscut…

Încet simt că mă îngrop în mormane de cuvinte…
Neputința mă sufocă, voia mea e pusă-n frâie…
Aș vrea sa prind ecoul, curcubeul de veșminte,
De iz de putregai fugind din veșnice morminte,
Ca din psihoza gândului regurgitat doar să rămâie,
Mirosul sfânt de mir și de tămâie…

Să evadez din mine, corset mi-i trupul, dinastie,
Din hățișuri de coșmaruri, ce de temeri m-au-ngrozit !
Fără granițe, tăceri, să le-azvârl peste pustie,
Niciodată de ele nimeni, nici s-audă, nici să știe
Și, din păienjenișuri, ce-n juru-mi pânze mi-au urzit,
Să pot spune: tu, Viață, m-ai trezit !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…”

Mariana Zorița TURDA: Azi nu-ți scriu

Azi nu-ți scriu

 

Azi nu-ți scriu ursită !
Nu vreau să-ți cer nimic!
Mi-e gândul tulburat,
E cerul înorat și plouă ,
De parcă se sfârșește lumea
Și vântul care bate furios la geamul meu
Știrbind din liniștea-nserării
Rupând din gândul meu
Felii de vers ,redării de amintiri…
Am ostenit să-nod un fir și înc-un fir
Și ș-apoi s-o iau de la-nceput
Sperând !
Nu-ți scriu nici azi și poate că nici mâine!
Ce aș putea să îți mai cer ?
Când ți-am cerut ceva,cândva…
Tu erai surdă ș-acuma plouă…
Și vântul care bate mai des în geamul meu
Îmi spune că-i târziu și că e toamnă ,
E frig afară și-i iarnă-n părul meu !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Cortemaggiore PC.It

14 noiembrie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Pustiul dintre pleoape (stihuri)

Dincolo de geam
suflă vântul…
Nu îl simt, doar îi aud șuieratul.

Dincolo de zâmbet
adie deznădejdea…
Nu o aud dar îi simt bocancul.

Dincolo de mine
se târâie umbra…
Nu o aud,
nu o simt,
doar o văd șerpuind printre cioburi
de vise.

Dincoace,
curcubeu cenușiu
punte între pleoapele uitate deschise,
pustiu…

 

 

Poem după Armaghedon

Nu vor lătra nici câinii nenăscuții
Neînvățatele aripi cu zborul
Iar mintea care n-a simțit fiorul
Iubirii va apune-n fundul curții.

Doar îngerii vor murdări asfaltul
Albastru al pustiei bolți senine…
Pierdute în oceanul de ruine
Falangele vor scrijeli bazaltul.

Cu cenușiu va ninge peste fluturi
Când herghelii vor trece umbre-n tropot,
Din munți va coborî un glas de clopot

Ce vise va trezi din așternuturi
În timp ce eu și tu vom râde-n hohot
Pictându-ne pe pleoape începuturi.

Păltiniș, 16 octombrie 2019

 

 

Ritmicitate

Din când în când în palma mea te tulbur
Ca pe o apă-n ploile de vară
Ascult în trupul tău cântând vioară
Și de mireasma macilor mă bucur.

Din când în când poeme-ți scriu pe pleoape
Și din seninul ochilor storc purul
Colind setos cu degetul conturul,
Corabie pe-nvolburate ape.

Din când în când sucomb spre a renaște
Și înviez spre-a pătimi pe cruce,
Încalc cu nonșalanță legi caduce

Și cu blândețea mielului de paște
Pe pieptul tău pun tâmpla să se culce
Simțind cum veșnicia-n mine naște.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Noiembrie 2019

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Pustiul dintre pleoape (stihuri)”