Sunt
Sunt ctitor de străzi prin asfințit
ce trec lumini în sâmburi,
sunt flamură de alb prin verde
ochiadă a gândului ce a pierit
neîmpăcat în mori de vânt
adulmecând străfunduri,
de câte ori se risipesc adun solii
de îngeri
le fac un semn de nelumesc coridelor
cu tauri de pământ desțelenind
dorințe,
sunt bastionul ultimului crucifix
neridicat din ape, mă calc pe mine-n loc
de colb să-mi trec Adamu-n talpă,
ingân din astre fără cer paloarea
unei Ființe
ce mă-nsoțește-n nicăieri de dragul meu
in alchimii rupestre,
mai sunt și pală arzătoare sub umbra
unui pom, o tufă strâmbă de urzici
pe frunți de căprioare
un fum, scrâșnet de țest ce coace pâinea
neumblării,
sunt tot ce-i viață printre sorți cuvânt
ce nerostit se face lacrimă
și moare.
Vertebre
la o mână de pescăruși dau drumul
in penumbra milei
intre cer și arondismentul
morții,
din ei
ies balize între stabilopozii fluidului
zburător,
dincolo de ei nu se trece
ar fi prea târziu ca atâta amar de apă
să prindă conturul unor aripi înecate
când de fapt
infinitul ridicat în sus agonizează
pe orizontala unui om mort
ce doarme în picioare
cu gâtul mult prea scurt,
la o mână de pescăruși
se iau două trei vertebre de pământ…
Gol
dau la o parte mantia neagră a păsării
de fier,
purtătoarea duminicilor mele
in carouri
zăresc cu ochii plânși cerul atât de liber
in colivia lui albastră,
mă simt atât de absent…
obtuz,
fragmentat,
fără trup
pretutindeni și gol.
Vestigii
paradoxul e că vestigiile
sunt cu atât mai strălucitoare cu cât
dispar în ruinile timpului
iar tu,
le colorezi cu întunericul gropii în care te afli
mormânt vertical de balansoare.
…și poți să crezi durerea groparilor
de melci
să înțelegi că firul ierbii are pulsul tău
malign,
se ia din metastaza grădinilor de sânge alb
vestigiul astupării cu ceară
din stupi părăsiți de cohorta mierii
ia forma încheieturii gestului nostru
de a ne naște,
neexplicat ritualul dispariției
infumurând apusuri la nesfârșit
din mere mereu verzi,
ies edenuri noi
in vestigiile larvelor din care se înalță
intotdeauna
Rușinea Aripilor!…
Casa…
la casa părăsită-n amintiri
cerdacu-i plin cu umbre,
ferestrele închise către miazănoapte
mai suspin
când noi ne sărutam cu multă vină
pe fluturi mari cât noaptea dintre două
emisfere lunecoase,
in arbori cu-nfrunzirea peste cer
ecoul buzelor clădește infinituri,
infernuri se prefac
in edenul din noi, într-o trupească-ngemănare
a luminii c-o mare de dorință,
din două suflete și-un singur vis
vom face iar și iar
o altă nouă casă,
mereu, mereu va fi cea veche casă
in mâinele de ieri,
noi doi iubindu-ne pe fluturi mari cât poala
unui cer
etern în amintiri, vom fi cerdacul
altei case!
————————–
Simon JACK
Israel
Noiembrie 2019