„Să fim cu toţii o familie legată prin afecţiuni şi sinceritate, să ostenim împreună şi să nu fim mulţumiţi decât atunci când vedem oglindită mulţumirea în feţele celor ce au ostenit pentru întemeierea acestui aşezământ şi poartă grijă de el.” (Ioan Slavici, 6 octombrie 1894)

Nu ştiu alţii de au trăit, învăţat sau lucrat la Măgurele – Ilfov cum sunt (ca să îl parafrazez pe Creangă) dar eu, prin natura destinului meu, am intrat în Familia pe care Slavici a dorit-o legată prin afecţiuni şi sinceritate de aceste locuri şi oamenii lor.

 

Verişoara primară a tatălui mamei mele, Eugenia Petrescu, a trăit şi învăţat la Şcoala Normală Nr. 2 de Fete de la Măgurele, numită anterior Institutul Ioan Oteteleşanu al Academiei Române. A făcut parte din ultima generaţie care parcurs tot ciclul şcolar şi a absolvit integral aici, înainte de “dizolvarea” ei în 1947 şi mutarea pentru încă câţiva ani la Bucureşti, la Şcoala de Fete Nr. 2, respectiv Liceul Carmen Sylva.

 

Aşa că am crescut de mică cu povestea Institutului de la Măgurele, a familiei Oteteleşanu, a Castelului şi Parcului; e un fel de a spune că este precum prima limbă în care începi să vorbeşti şi gândeşti, ca mersul pe bicicletă, înotul sau patinatul; nu le uiţi şi “te mişti natural”. Şi iată că de vreo 50 de ani mă tot “mişc natural”, nu pentru că am căutat-o înadins, nu pentru că am fost obligată de ceva sau de cineva, ci pentru că mi-am înţeles şi acceptat această parte din destin, cu asumarea conştientă a unei responsabilităţi. Faţă de Ţară, trecut, oamenii care m-au crescut şi cizelat – fie părinţi, rude, profesori, colegi de Institut. Precum şi faţă de toţi cei pe care i-am cunoscut în această “aventură” pe care am trăit-o din plin, am savurat-o conştient în fiecare moment al ei şi vreau să o destăinui şi transmit mai departe pentru că “Dacă nu eşti creator de ştiinţă, cel puţin trebuie să te străduieşti să fii”, după cum spunea savantul român C.D. Neniţescu.

 

„Străduindu-mă să fiu creator de ştiinţă” (iată de 30 de ani la Măgurele) conform recomandării înaintaşului meu în breasla chimiştilor, am ajuns în timp la convergenţa celor două laturi importante ale personalităţii şi activităţii mele profesionale: ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste. Mi-am dezvoltat palmaresul profesional prin abordarea unor subiecte din domeniul ştiinţelor umaniste, dar mi-am folosit rigoarea impusă de ştiinţele exacte atunci când am colaborat cu istoricii, arheologii, experţii şi specialiştii Ministerului Culturii, artiştii. Multe am văzut, auzit, înţeles; multă lume am cunoscut, multe locuri nebănuite am călcat, mai ales în ultimii 15 ani; şi iată că la “acest popas pe drum” încerc din nou să caut adevărul între tradiţiile locale, legende şi mituri urbane (unele vechi de sute de ani) şi realitatea istorică a evenimentelor petrecute, din care o parte a ajuns la mine, multă va rămâne încă sau pe veci neştiută.

–––––––––––

Dr. ing. Corina Anca SIMION

7 Ianuarie 2021

***

Arheometria, domeniu în care vrând-nevrând am început să activez de vreo 10 ani, îmbină metodele din ştiinţele exacte cu cele din ştiinţele umaniste, fie că este vorba despre istorie, arheologie sau artă. Lucrând efectiv pe cazuri şi studii de caz, cu timpul mi-am pus o întrebare pe care am extins-o şi asupra subiectelor legate de Istoria oamenilor şi locurilor în conexiune cu Măgurele: oare dacă aceşti oameni din trecut ar putea afla şi înţelege ce facem şi la ce concluzii ajungem, oare ce părere şi-ar face?! Ar fi liniştiţi sau neliniştiţi asupra căutării adevărului; ne-ar aproba sau dezaproba pentru faptul cum le răscolim vieţile; ar fi sau nu ar fi miraţi de cum interpretăm noi “trecutul care este o altă ţară”, după cum spunea Helen Hunt, sau s-ar amuza copios?! De multe ori, uităm că “pe atunci lucrurile se făceau altfel”, într-un mod pe care probabil niciodată nu îl vom pătrunde cu-adevărat…

De aceea, revenind la Istoriile de la Măgurele, pe măsură ce am trecut de la tradiţii locale, legende şi mituri, la informaţiile din surse documentate şi izvoare / documente istorice, pot spune că la început am fost mirată, neîncrezătoare, chiar şocată, dar pe măsură ce realităţile istorice se conturau, am început să le impun pe acestea, în detrimentul celorlalte. Da, aş putea spune că realităţile istorice sunt chiar mai captivante decât miturile urbane, dar la final am ajuns la concluzia că nu este înţelept să intru într-o “Cruciadă” de tip “Myth Busters”, ci să le accept pe amândouă pentru că ele convieţuiesc “de când lumea”.

Şi iată 3 “subiecte predilecte” pentru această categorie, legate de Istoriile de la Măgurele, cu realităţile lor alternative: 1. Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu; 2. Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi; 3. Eminescu şi Măgurele. Pentru ele, în timp, am reuşit să strâng ceva informaţii din toate categoriile de surse amintite; pentru altele, încă aştept culegerea mai multor date.

Le voi aborda pe rând, folosind relatări provenite fie de la martori oculari, fie de la martori indirecţi, fie din documentele istorice de arhivă, fie de la cei care au combinat primele trei categorii în încercarea de a stabili Adevărul. Acesta este însă întotdeauna “la mijloc”, iar pentru a stabili esenţa lui este bine să separi “sursele” şi să nu îţi impui punctele de vedere sau interpretările în ceeace tu, la rândul tău, transmiţi mai departe…

Ca “prieteni imaginari” la drum îi invoc pe Ioan Oteteleşanu şi Elena Oteteleşanu născută Filipescu şi urmaşii lor, pe Ioan Kalinderu şi Elena Kalinderu, pe Ioan Slavici şi Eleonora Slavici – Tănăsescu şi urmaşii lor, pe profesoarele şi elevele care şi-au desfăşurat activitatea la aşezământul de la Măgurele până la 1947 şi urmaşii lor, pe foştii şi actualii salariaţi ai Institutelor de pe Platforma de Fizică de la Măgurele. Îi am ca “sfătuitori” pe Ioan Obretin pentru familiile boierilor Oteteleşani / Otetelişani, pe Mihai Marcu pentru istoria şi oamenii din Măgurele, pe Petre Roman şi Amelia Dorcioman pentru strădaniile lor istoriografice şi arheologice legate de aceste locuri şi pe experţii şi specialiştii Ministerului Culturii. “Tovarăşi de drum” îmi sunt toţi cei interesaţi de acest subiect şi care s-au străduit, pe măsura accesului la informaţii, a priceperii şi percepţiei lor “să ducă povestea mai departe”.

1. Moşia de la Măgurele a fost a Cantacuzinilor, de la care a cumpărat-o boierul Ioan / Iancu Oteteleşanu

“Martori oculari” nu mai sunt demult printre noi dar, deşi ar părea ciudat ca eu, la nivelul anilor 2020, să spun că aş cita şi “martori direcţi”, prin asta înţelegând descendenţi ai Cantacuzinilor, destinul a făcut să îi întâlnesc pe vremea reuniunilor foştilor salariaţi ai IFA (Institutul de Fizică Atomică ce a continuat ideea de Institut la Măgurele după 1949 / 1956) în cadrul Asociaţiei “Asul de Treflă de pe malul Lacului”, în Cişmigiu. Aici am avut câteva discuţii interesante cu domnul Cuzino, soţul doamnei Silvia Cuzino. Dânsa a făcut parte din Colectivul de Metrologia Radiaţiilor care a funcţionat două decenii în clădirea Castelului de la Măgurele, numită pe vremea lor Pavilionul Oncescu. Ei au alcătuit nucleul acestei Asociaţii, ei se pot încadra în categoria celor care au combinat toate informaţiile la care au avut acces în aflarea Adevărului despre Istoriile de la Măgurele… şi tot ei au fost cei care, printre mulţi alţii, au continuat “să scrie Istorie la Măgurele”, de data aceasta a Platformei de Fizică.

Revenind la domnul Cuzino: avocat de renume, a ascultat curios şi m-a felicitat pentru felul cum “am instrumentat cazul” proceselor dintre Ioan Kalinderu, legatarul averii lui Iancu Oteteleşanu, Academia Română, şi boierii Oteteleşani / Otetelişani, pentru recuperarea averii acestuia şi în special a Domeniului de la Măgurele cu Castelul şi Parcul. La acea vreme, îmi căzuse în mână “întâmplător” Monografia lui Slavici (alt “martor direct”), scrisă la 1906, cu prilejul Jubileului 40 al aniversării Regelui Carol I.

Domnul Cuzino a ascultat şi el povestioarele mele spuse de “tanti Ogica” cum o numeam noi pe vara bunicului meu. La acea vreme nu sesizasem o discrepanţă mare între Monografia lui Slavici şi spusele mătuşii mele, pe care aş considera-o un “martor indirect”. Domnul Cuzino însă mi-a deschis o altă perspectivă atunci când mi-a spus că Domeniul de la Măgurele a aparţinut Cantacuzinilor, dânsul fiind unul dintre urmaşii lor. Şi m-a încurajat în acelaşi timp să continui investigaţiile.

Nici Slavici în Monografie, nici mătuşa mea în povestirile orale sau scrise nu pomeniseră de Cantacuzini (deşi Slavici susţinea această versiune); căutând mai multe informaţii, de data aceasta pe internet, iată ce am găsit legat de acest subiect:

“Tot din însemnările lui Slavici am aflat cum a ajuns moşia Măgurele în stăpânirea familiei Oteteleşanu. Domniţa Ilinca, fiica lui Nicolae Pătraşcu Voievod, s-a măritat cu fiul lui Stroe Leurdeanu. Soţul ei a fost ucis in 1658 de Mihnea al III-lea şi după decesul Ilincăi, în 1668, Leon Vodă i-a luat moşiile şi le-a dat Elenei Cantacuzino. Cu timpul Cantacuzinii au împărţit moşia, o parte din aceasta fiind cumpărată de Ioan Oteteleşanu.” (Din pagina web a Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional DJCPN Ilfov, 2006, noiembrie 2009; Informatiipublice.ro, 2011)

„[…] Ioan Oteteleşanu cumpără de la Cantacuzini moşia ce se întindea din Dâmboviţa până-n Argeş […]” (Despre Biciclete şi ciclism; un Blog dedicat iubitorilor de mişcare pe două roţi, accesat în 2009)

“Conacul Oteteleşanu se află în oraşul Măgurele din judeţul Ilfov şi a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut mai târziu această proprietate. Ioan Oteteleşanu a fost ministru de finanţe al României în 1866. […]” (iarăşi o pagină de web a DJCPN Ilfov; 2010 Acasa Media)

“Conacul Oteteleşanu – Măgurele […] a aparţinut familiei Cantacuzino care a vândut clădirea fostului ministru de finanţe al României, Ioan Oteteleşanu […]” (iTrip.Ro, 2011)

Şi tot aşa, cu mici “variaţiuni pe aceeaşi temă”, internetul furniza această direcţie de investigaţie şi anume că Domeniul de la Măgurele a aparţinut familiei Cantacuzino. În principiu, dat fiind sursa Slavici şi DJCPN Ilfov este adevărat, aşa cum a reieşit din seria de Studii Istorico-Arhitecturale şi de amenajare peisageră asupra Ansamblului Oteteleşanu de la Măgurele, monument istoric clasat încă din prima jumătate a anilor ’50 ai secolului XX. Domnul Cuzino a avut principial dreptate, iar eu am onorat promisiunea faţă de dânsul, participând activ între 2007 – 2014 la alcătuirea şi avizarea acestor studii. Cu acest prilej, am avut oportunitatea să caut, să aflu şi să confim / infirm prin ochii specialiştilor şi experţilor Ministerului Culturii care au condus investigaţiile, realităţile istorice cunoscute de mine anterior. Astfel, pentru asocierea Cantacuzinilor cu Domeniul de la Măgurele, arhivele originale sau lucrările de specialitate au arătat că:

“După retragerea lui Mihai Viteazul, otomanii au pârjolit zona, inclusiv cea aferentă Parcului IFIN-HH (parte componentă a Ansamblului Oteteleşanu unde este plasat şi Conacul). Aşezarea de la Măgurele, deja atestată documentar prin hrisovul de la 1582, este pustiită, moşia distrusă şi localnicii alungaţi. Între 1595 – 1602, zona rămâne pustie, părăsită. După 1602 încep să se întoarcă locuitorii zonei, ţărani moşneni (rumâni liberi acum). Ei ocupă din nou zona de pe cele trei plase. Tradiţia menţionează că au ridicat o capelă de închinăciune pe locul unde a poposit tabăra lui Mihai Viteazul şi o culă pe locul sau în zona vechii curţi boiereşti. Trebuie remarcat că izvoarele arheologice nu menţionează nici o altă construcţie boierească pentru acea dată pe cele trei plase.

Mai târziu apar şi boierii. Este vorba despre cei înrudiţi cu neamurile doamnei Stanca şi ale lui Mihai Viteazul care au stăpânit locurile. Pământurile rămânând fără urmaşi din descendenţă directă, aceşti boieri, veri cu doamna Stanca (Radu Sluger, Nan postelnic, Pătraşco postelnic, Hrizan postelnic), precum şi alţi boieri împroprietăriţi de domnie vor fi cei care vor lua pământurile din zona oraşului  Măgurele în stăpânire până către jumătatea secolului XVII.

Alături de rudele indirecte şi boieri străini, apar şi rumâni care stăpânesc pământuri. Cu ei se va lupta pentru redobândirea moşiei, după 1641, domniţa Ilinca, nepoata doamnei Stanca, întoarsă din pribegie, în Ţara Românească la 1640. Ea a reuşit să reunifice şi redirijeze către un ţel comun moşiile fărâmiţate. Domniţa Ilinca începe între 1641 şi 1646 să recupereze moşiile doamnei Stanca, printre care şi cele trei plase de la Măgurele, în bloc, în timpul domniei lui Matei Basarab. Pe plasa din mijloc (Parcul IFIN-HH este o porţiune) ea găseşte vii cultivate pe dealuri şi un heleşteu amenajat, prima amenajare hortico-piscicolă din zonă, operă se pare a boierului Radu din Bucureşti ce cumpără plasa din mijloc de la Şerban vistiernicul, zonă recuperată de acesta, la rândul lui, de la un rumân al doamnei Stanca, reîntors după 1602 pe aceste locuri. Domniţa Ilinca se căsătoreşte la 1642 cu Evstratie al doilea vistier al ţării, aşa că zona intră după 1646 în neamul boierilor Leurdeanu Golescu. Boierul Evstratie este ucis în 1658 de către Mihnea al III-lea Voievod. Domniţa Ilinca, neavând copii, averea rămasă la moartea sa este luată de Domnie şi dată la 1668 verişoarei sale Elina, căsătorită tot în 1642 cu stolnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, intră şi în familia Cantacuzinilor, fiind moştenită de fiul acestora, Şerban – Vodă Cantacuzino. În continuare trece la Matei Cantacuzino, fratele său şi la 1687 la Toma spătarul Cantacuzino, nepotul de frate al lui Şerban – Vodă Cantacuzino.

La 1705 devine din nou pământ domnesc, după fuga spătarului Toma din ţară, prin confiscare. La 1718, Ioan Voievod dă pământul boierului Iordache Creţulescu mare spătar. Cândva, după 1719, părţi din moşia de la Măgurele revin familiei Slătineanu încuscrită cu familia Leurdeanu (la mijlocul secolului XVIII-lea), pământurile întorcându-se astfel în parte la rude mai directe Doamnei  Stanca.

Peste o sută de ani, înainte de 1819, o porţiune din această moşie, probabil cea sudică, de pe locul actualului centru al oraşului Măgurele ajunge în posesia boierului Theodosie / Hristodor Vrana, conform Catagrafiei din acel an. Această porţiune ar cuprinde parte din cele trei plase ale doamnei Stanca şi s-a numit Măgurelele-lui-Vrana. Hristodor Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. Moşia sa a trecut la fiul său, Christache Vrana.“ (Repere Istorice Parc IFIN-HH, forma de prezentare a Studiilor istorice, 2020)

Dar, conform acestor Studii Istorice (2007 – 2014), am “recuperat” şi o parte din perioada din a doua jumătate secol XVIII – început secol XIX:

“1778 Ian. 14 – Badea Ştirbei marele Vornic al Ţării de Sus scrie lui Dumitrache medelnicerul asupra hotărniciei moşiei Măgurelele privind „împărţirea moşiei Măgurelele între 4 părtaşi ai dreptului de stăpânire”

                        1791 – Harta Valahiei ridicată de colonelul Specht arată la Măgurele o curte fortificată, compusă dintr-o incintă neregulată

            ante 1807 Sept. 18 – Moşia Măgurelele era proprietatea medelnicerului Costandin Brezoianul

            1807 Sept. 18 – Adeverinţa lui Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşia Măgurelele către Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri

            1807 Sept. 20 – Zapisul medelnicerului Costandin Brezoianul pentru vânzarea părţii sale din moşie

            1808 Ian. 27 – Anaforaua vornicului Manolache şi a lui Atanasie Staroste pentru cercetarea sineturilor moşiei Măgurelele ce voieşte a o vinde Costandin Brezoianul medelnicerul

            Între 1808 Ian. 27 şi 1808 Iul. 29 – Are loc încheierea actelor de vânzare – cumpărare a moşiei Măgurelele între Costandin Brezoianul medelnicerul şi Hristodor Vrana, pentru 3500 taleri.  Vrana era macedonean (grec sau român) şi a murit înainte de 1827. În 1819 stăpânea sfoara de moşie din Domeniul Măgurele, ceea ce aşezării i-a atras denumirea de „Măgurelele-lui-Vrana”.  După moartea lui, fiul său Christache Vrana a stăpânit moşia în dăvălmăşie cu fratele său, Iancu, ultimul fiind amintit între 1839 şi 1840. […]” (Studiu Istoric Conacul Oteteleşanu, 2010-2011).

            Prezentarea datelor din Studiile istorice a evitat în mod voit citarea surselor, acestea regăsindu-se în forma completă în toate materialele elaborate între 2007-2020. Investigaţii mai aprofundate, cu determinarea întregii continuităţi a  stăpânirilor, este un deziderat de viitor al echipei care le-a întocmit.

            Cu alte cuvinte, Domeniul de la Măgurele (în înţelesul pe care îl acordăm în acest text) a intrat în posesia Cantacuzinilor prin căsătoria Elinei, vara domniţei Ilinca, nepoatele Doamnei Stanca, cu stolnicul Constantin Cantacuzino, în 1642 şi a rămas vremelnic în posesia acestei familii până la fuga spătarului Toma Cantacuzino din ţară, fiind confiscat de Domnie la 1705. După cunoştinţa noastră, el nu se va mai reîntoarce la Cantacuzini, şi sigur nu de la ei l-a dobândit Iancu Oteteleşanu, aşa cum se va vedea mai jos.

2. Moşia de la Măgurele a fost câştigată la un joc de cărţi

Toţi „martorii direcţi sau indirecţi” (cu excepţia descendenţilor actuali ai boierilor Otetelişani şi ai celor care au susţinut versiunea „moşia cumpărată de la Cantacuzini”) sunt de acord cu acest lucru, de-a lungul vremii apărând mai multe versiuni. Şi poate că ar fi fost şi mai multe dacă pachetul de cărţi de joc ar fi avut mai mult de 4 semne (trefla, pica, cupa sau caro)…

Dar pun într-o ordine cronologică, într-un „carusel” al imaginaţiei oamenilor de la acele vremuri şi de după, până în zilele noastre, aceste mituri urbane, fie că erau formulate de personalităţi recunoscute, fie de oameni fără nici pregătire pe acest domeniu de investigaţii. După cunoştinţele mele, încă nu s-a găsit nici o relatare a unor „martori oculari” la acest episod, iar realizatorii Studiilor istorice nu au putut găsi decât legături circumstanţiale între el şi „Prateria del Trifoglio” de pe Planul Curţii Ansamblului Oteteleşanu cca. 1865 sau de pe detaliile de arhitectură ale faţadelor Conacului numit Castel de Iancu Oteteleşanu (conform cu Franz Duschek – tatăl, Colecţia “Vues de Magoureli” (1863 – 1868), Colecţia Cabinetului de Stampe al Academiei Române).

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei:

„[…] Iar la Măgurele, moşia Oteteleşenilor, într-o casă geamănă celei din Bucureşti, şi pe care o cântase Eminescu se înfiinţă un azil de orfane. Pe frontispiciul casei, Academia puse să se aşeze frumoasa deviză „Labor et Honor” în locul, ziceau răutăcioşii, unui as de pică săpat în acelaşi loc cu şaizeci de ani în urmă, drept semn de recunoştinţă şi în amintirea nopţii în care Iancu Oteteleşanu câştigase casa la cărţi.”

Ioan Slavici şi familia Slavici: în general nu au lăsat comentarii directe asupra acestui episod, fiind susţinătorii versiunii cumpărării moşiei de la Cantacuzini

Mateiu Caragiale, marginalii la Familiile boiereşti române:

„…. tricheur émérite – marele cartofor, a câştigat Măgurele pe un as de … de la un Vrana …”

Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş:

            „[…] în timpul din urmă, spre sfârşitul veacului trecut (XVIII), moşia trecuse prin cumpărare în patrimoniul lui Christache Vrana. Acesta, mare jucător de cărţi, într-o seară la club, după un joc îndrăcit, rămas fără bani lichizi, şi-a jucat moşia la jocul zis Ghiurdun. Tovarăşul de joc, Iancu Oteteleşanu, proprietarul caselor şi al intinsei grădini ce îi purta numele, unde astăzi se înalţă Palatul Telefoanelor, a câştigat-o pe Asul de pică. De atunci, multă vreme, până în zilele noastre, pe frontonul clădirii transformată de Oteteleşanu în institut pentru fete nevoiaşe, a figurat un as de pică, simbol al norocului pentru unii, în acelaşi timp dovada rătăcirii la care poate duce patima jocului de cărţi.”

Dorina N. Rusu şi Dan Berindei, autorii colecţiei impresionante de volume despre Patrimoniul Academiei Române, Donatori şi Donaţii: nu comentează acest episod

Reportaj de Dana Fodor şi Răzvan Mateescu; 7Plus, 2006, ediţia Online:

“Asul de treflă din mînecă

Îndrăgostit de aceste locuri, prof. dr. Ion N. Mihăilescu, cercetător la IFA, s-a documentat de-a lungul anilor, vrînd să afle cât mai multe despre istoria moşiei de la Măgurele. Ba chiar şi-a vîndut locuinţa din Bucureşti şi s-a stabilit în imediata apropiere a Institutului. „Nu numai că aici este aerul mai curat, dar e şi multă linişte. Pe mine m-a fermecat dintotdeauna moşia Oteteleşenilor. Afară de asta sînt şi un pasionat al Bucureştiului de altădată. Pe vremuri, conacul era supranumit Asul de treflă. Am citit că moşia ar fi fost cîştigată de Oteteleşanu la o partidă de Poker cu un boier bulgar. Însă Ioan Slavici scrie că bogătaşul a cumpărat pămînturile acestea de la Cantacuzini.”

            Curios este că acest Reportaj, la următorul capitol afirmă:

            “Şcoala de Fete

[…] Cu timpul, Cantacuzinii au împărţit moşia şi o parte din aceasta a fost cumpărată de Ioan Oteteleşanu.”

Aceste câteva puncte de vedere coincid în linii mari cu miturile urbane de la Măgurele, până în zilele noastre…

Din relatările mătuşii mele, episodul a avut loc chiar la Măgurele, iar boierul a fost “ajutat” de soţia sa care vedea cărţile adversarului în oglindă, iar boierul a trişat cu un As de treflă scos din mânecă. Christache Vrana i-a blestemat şi de aceea mai târziu, la una dintre vizitele unicei lor fiice la Castel (lucrul infirmat de geneaologiile familiei – nota mea), aceasta a înnebunit şi a căzut moartă sub unul dintre copacii seculari de lângă turnul vestic al clădirii. De aceea, nemaiavând copii, “după moartea prematură a tinerei sale fiice, în amintirea ei, a înfiinţat aici o şcoală de fete”… trebuie să recunosc că mătuşă-mea mi-a relatat cea mai captivantă versiune, aflată probabil pe timpul cât era elevă la Măgurele. Mereu ascultam cu inima la gură poveştile, iar acest pasaj îmi dădea o stare de emoţie comparabilă cu povestea sinuciderii Cleopatrei sau a descoperii mormântului lui Tutankhamon. Profesoara Elena Buică, elevă cam în acelaşi timp cu mătuşa mea, nu a relatat acest episod în scrierile şi povestirile sale. Şi nici Aurora Ştef, elevă în primele generaţii care au învăţat la Măgurele… dar poate că povestea asta o ştiau cumva, legată de Asul de treflă – mai degrabă un mijloc de a atrage norocul tinerelor aspirante pentru desăvârşirea educaţiei lor la aşezământul de la Măgurele.

Cel mai probabil adevărul este pe la mijloc pentru că, din documentele de arhivă reise că lucrurile s-au petrecut cam aşa:

1838 – 40 – Moşia şi Curtea din Măgurele au fost vândute de către Fraţii Vrana căminarului Ioan (Iancu) Oteteli(-e)şanu.  Către 1838, ei au pus chezăşie moşia pentru sume de bani împrumutate succesiv de la Gheorghe Bibescu – amic cu Iancu Oteteleşanu. Devenind insolvabili, după august 1840 datoria este răscumpărată de către Ioan Oteteleşanu, tranzacţie perfectată în perioada 19 august – 5 noiembrie 1840, în urma căreia se face act de vânzare – cumpărare contra sumei de 9000 de galbeni.

Am putea spune că cei doi boieri olteni care au migrat spre Bucureşti după aplicarea Regulamentului Organic (după 1830) i-au executat pe fraţii Vrana “olteneşte”.

Descendenţii boierilor Oteteleşani / Otetelişani cunosc în amănunţime miturile urbane, dar şi cum s-a petrecut în realitate (deşi unghiurile de vedere şi buna-intenţie a participanţilor la acest eveniment istoric s-ar putea şi ele să difere faţă de adevărul istoric); sunt de acord că este un mit urban, dar nu comentează faptele.

Pentru cei care declară că sunt preocupaţi de acest episod, sfatul meu este ca să investească timp, efort şi chiar bani pentru a studia sursele istorice din arhive accesibile publicului, în măsura în care li se va permite accesul, dar şi a nivelului de pregătire pentru înţelegrea lor.

Astfel, Arhivele Naţionale ale României, Colecţia Arhive personale şi familiale (Repertoriul arhivistic, vol. 1 autor: Filofteia Rînziş) recomandă: 1. Fondul arhivistic Niculae Alexandrescu care cuprinde şi scrisori de la generalul H. Arion, Constantin Bilciurescu, Constantin Cuţarida, Iancu Golescu, prinţul Miloš Obrenović, Ioan Oteteleşanu, Alexandru Vilara. 2. Fondul Apostol Arsachi unde putem găsi documente privitoare la luarea în antrepriză, în asociere cu Alexandru Vilara, Gheorghe Oteteleşanu şi firma „Fraţii Ghermanii” a exploatării ocnelor de sare din Ţara Românească şi Moldova. Într-o altă grupă de documente au fost ordonate bilanţuri, socoteli, poliţe şi scrisori primite de la unii membri ai familiilor Costa-Foru, Lahovari, Mavrocordat, Oteteleşanu, Suţu, Văcăreşti şi de la George Bibescu, relative la afacerile lui Apostol Arsachi, la relaţiile comerciale cu Hagi Constantin Pop din Sibiu şi cu Ştefan Moscu. 3. Fondul Otetelşanu cu anii extremi: 1579-1888, 551 u.a., inventar nr. 1538, limbile: română, greacă, franceză şi germană.

Pentru cunoscuta familie Oteteleşanu (Otetelişanu), originară din Vâlcea, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale deţine un număr important de documente ce au fost organizate în mai multe serii.

Primele două grupe de documente ale fondului se referă la moşiile familiei Oteteleşanu: Măgurele, Chiselet, Clinciu, Sinteşti, Floceşti din judeţul Ilfov, Brăgăreşti, judeţul Saac, Gârla, Valea-Anilor, Vlădaia, judeţul Mehedinţi, Otetelişu, Gergeni, Beneşti, Băbeni, judeţul Vâlcea ş.a., la case, locuri de case şi vii.

Menţionăm existenţa unor cărţi domneşti de la Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Constantin Şerban, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Mihai Suţu şi Ioan Gheorghe Caradgea, a unor zapise, anaforale, hotărnicii şi hotărâri judecătoreşti, emise în legătură cu proprietăţile familiei.

În ultima grupă de documente a fost clasată corespondenţa primită de către Ioan Oteteleşanu, în perioada 1843-1888, de la diferite persoane: Iorgu Alexandrescu, Lascăr Catargi, A. şi C. Serghiad, S. Siomănescu, U. Ubicini.

De asemenea, au fost incluse în fond acte despre Epitropia Bisericii Sf. Ilie din Craiova, bilanţul vămilor Valahiei pe anul 1856 şi al Ţării Româneşti pe anul 1857.

3. Eminescu şi Măgurele

Despre Eminescu, cel mai bine este să afli chiar de la Eminescu!

În acest sens, tot dacă ai cunoştinţele minimale necesare, timp şi răbdare te poţi duce la Biblioteca Academiei Române unde poţi studia Caietele lui Eminescu, publicate în ediţie Princeps de către Academia Română, şi expuse pentru lectură la sală. Domnul Puiu Bădescu, responsabilul Cabinetului de Stampe din perioada mea de studii în acel loc, mi-a spus că şi el, fiind un împătimit al poveştilor de la Măgurele şi al lui Eminescu, a răsfoit aceste Caiete, dar nu a găsit decât în vreo două – trei locuri referiri scurte ale poetului privind trecerile sale pe la Măgurele. Nu am mai discutat în ultima vreme dacă a terminat lectura şi dacă îşi menţine primele impresii.

Personal, îmi doresc să pot avea timpul necesar pe care să îl investesc în această lectură; evident, seria de documente a fost studiată şi răs-studiată, interpretată şi răs-interpretată de peste 100 de ani, însă depinde fiecare ce a dorit să afle de la „martorul ocular Eminescu”. Eu  îmi doresc să văd Măgurele cu oamenii şi istoriile lui prin ochii marelui poet, devenit membru post-mortem al Academiei Române la 1948.

Până atunci, dincolo de informaţiile scurte despre Eminescu la Măgurele, Scrisoarea IV, Somnoroase păsărele, izvorul şi chioşcul de lemn din Parc la care s-a alăturat după 1952 Bustul lui Eminescu, plimbările cu Slavici şi mult mai târziu acţiunile întreprinse pentru comemorarea lor, în special la fiecare 15 ianuarie (din păcate în ultimii 10 ani nu se mai organizează vizite la Statuie şi depunerea de flori), încerc să găsesc prin sursele disponibile la biblioteci şi pe Internet, informaţii în acest sens de la persoane cu o anumită pregătire în domeniu, şi pe care le redau ca pasaje mai jos.

Oglinda lui Eminescu

Petre Rãu – august, 2002

Aşa cum susţine Slavici, poemul Scrisoarea IV (1881) a fost inspirat de lacul de lângã castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii.

Măgurele, moşia cîştigată la poker de boierul Oteteleşanu.

7plus Contează ce citeşti – 28/07/2006, Numărul: 567, Anul II

Dana Fodor, Răzan Mateescu

În parcul moşiei se află şi chipul lui Mihai Eminescu, cioplit în piatră, opera sculptorului Mihai Onofrei, posesor al premiului de stat în 1952. Bustul a fost executat, folosindu-se fotografia poetului din februarie 1878, făcută de pictorul şi fotograful ceh Franz Duschek. Statuia e lîngă un chioşc din lemn, existent încă din 1863. Aici se odihneau Mihai Eminescu şi Ioan Slavici după plimbările lor la sfîrşit de săptămînă. Aici a scris Eminescu cele mai frumoase poezii ale lui.

Ia-ţi Bucureştii! – Oraşul condeierilor – OnlineNews.ro

11 august 2006

Sursa: Jurnalul Naţional

CHIRIAŞUL EMINESCU. Despre Eminescu se spune că a cunoscut Bucureştiul tot căutându-şi gazdă. Cei câţiva ani petrecuţi în Capitală au fost pentru poet o goană după locuinţe. Mai întâi pare-se că a stat pe Calea Mogoşoaiei, pe vremea când era sufleor la Teatrul cel Mare. Acesta este locul în care Eminescu a scris Geniu Pustiu (1866-1868). Apoi s-a mutat pe Strada Speranţei „într-o căscioară în stil ţărănesc, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet”, cum o descria Slavici. De pe Speranţei s-a mutat în apropiere, într-o mică chilie în curtea fostei Mânăstiri Caimata. În 1882 se hotărăşte să o aducă în Bucureşti pe Veronica Micle pentru a se căsători. Atunci şi-au găsit o cameră pe la Gara de Nord. Ruperea relaţiei l-a făcut însă să renunţe şi la această locuinţă. Serile mai mergea la pas pentru a intra în graţiile Cleopatrei Poenaru, care locuia pe Strada Cometei, botezată ulterior I.G. Duca, apoi Căderea Bastiliei. Unii cercetători ai operei eminesciene atribuie acestui episod al plimbărilor spre actuala vatră a ASE-ului conceperea poeziei „Pe lângă plopii fără soţ”. Cel mai des îşi făcea veacul la restaurantul lui C.I. Ionescu din Strada Covaci, „La idee”, cum i se spunea, devenit în secolul al XX-lea „La trei frunze de viţă”. În Calea Victoriei, la Cafeneaua Oteteleşanu sau la Capşa, era o prezenţă întâmplătoare. A sfârşit pe Strada Plantelor nr. 9, unde se afla Sanatoriul „Caritas”.

Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Suţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte puţin. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 (ora 3) în casa de sănătate a doctorului Suţu. Este înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

1877 – octombrie – Fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu părăseşte Iaşii în a doua jumătate a lunii şi vine la Bucureşti, unde se dedică gazetăriei.

1878 – Prestează o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la şedinţele săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucureşti îi ocupă serile.

28 ianuarie – Sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

1 martie – Se publică în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistenţe din partea lui Negruzzi.

16 aprilie – Publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

26 mai – Citeşte acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind şi Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

iulie – Sfătuit de medic, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la Floreşti, Dolj la moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.

1879 – Creşte pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare.

6 august – Moare Ştefan Micle. Văduva lui Micle vine la Bucureşti şi-l roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună fac planuri de căsătorie nerealizabile.

1880 – Într-o scrisoare către Henrieta, sora sa, se plânge că are mult de lucru şi că-i bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei primeşte numai imputări, în special adresate de tatăl său. N-are nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu publică decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Renunţă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil în poeziile pe care nu le publică, dar le citeşte la întâlnirile literare săptămânale.

1881 – Absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai am un singur dor.

1 februarie – Se publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

18 martie – Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei”. Totodată îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană.

28 martie – Seara, Maiorescu o citeşte în sânul Junimii, la Iaşi.

1 aprilie – Se publică Scrisoarea II în Convorbiri literare.

1 mai – Se tipăreşte Scrisoarea III.

1 septembrie – Se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

1882 – Nu publică nici o poezie în tot timpul anului. În schimb citeşte în mai multe rânduri „Luceafărul” în şedinţele Junimii de la Maiorescu. Mite Kremnitz i-l traduce în nemţeşte. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

1 ianuarie – La gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei însă e inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.

13 septembrie – În absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

8 octombrie – Citeşte şi corectează „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.

1883 – ianuarie – Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

23 martie – La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a cedat textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

aprilie – Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena

4 iunie – Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

23 iunie – La Bucureşti, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu dă semne de alienaţie mintală.

28 iunie – Boala izbucneşte din plin. În aceeaşi zi este internat în sanatoriul doctorului Suţu.

1 iulie – Se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.

august – Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul din Almanahul de la Viena.

12 august – Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care cer relaţii asupra bolnavului.

14 octombrie – Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

20 octombrie – Eminescu este trimis la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de Chibici.

21 decembrie – Apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtã prefaţă semnată de Titu Maiorescu, şi portretul autorului. Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

Ioana Bot şi Monica Columban, Mihai Eminescu, Scrisori. Exerciţii de lectură,

Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, 120p.

Scrisoarea IV este elaborată în diferite versiuni între 1879 – 1881, dar ea integrează şi fragmente redactate în perioada berlineză (1873 – 1874).

Institutul de fete „Ioan Otteteleşanu“ din Măgurele

Radu Băjenaru

Cu ceva mai bine de o sută de ani în urmă, la cţâiva kilometri sud-vest de Bucureşti a funcţionat o instituţie de învăţământ care, prin scop, programa şcolară şi prin modul de organizare, reprezintă o experienţă unică în România. Este vorba de Institutul de fete din Măgurele aflat pe domeniul Otteteleşanu, undeva în spatele Institutului de Fizică Atomică de astăzi. Merită amintit, chiar şi în treacăt, că acest domeniu este totodată locul unde Ioan Slavici a locuit 14 ani şi unde Eminescu, la invitaţia prietenului Slavici, şi-a găsit adesea liniştea în ultima perioadă a vieţii sale.

Prin sita vremii ; Dragi aduceri – aminte

Observatorul 

Elena Buica/Pickering    9/9/2006

Un castel dăruit de Ioan Otteteleşeanu în comuna Măgurele lângă Bucureşti, a fost una dintre clădirile ideale pentru viitoarele învăţătoare. Elevele aveau într-un singur perimetru clădirea şcolii cu toate dotările, dormitoarele, cantina, terenuri de sport, parcuri şi şcoala de aplicaţie. De o parte a castelului era un imens parc cu arbori viguroşi, cu alei, chioşcuri frumoase, cu o ascunzătoare despre care tradiţia spunea că a adăpostit şi pe Mihai Viteazul, cu o splendidă peluză, şi un minunat lac alimentat de un izvor cu apă rece venind parcă din străfundul pământului printre pietre ornamentale. În cealaltă parte a castelului erau alei de trandafiri căţărători şi bazine cu peşti exotici, iar pe margine cu flori tropicale. Era o adevărată oază de frumuseţe care l-a inspirat pe Eminescu în “Scrisoarea IV”.

Scurte citate diverse din Rutele lui Eminescu

“excursiile în împrejurimile Bucureştiului cu Maiorescu la Herăstrău, Snagov, Ţigăneşti, Căldăruşani, Cernica, Măgurele, Buftea, Mogoşoaia, Pasărea, spre lunca Argeşului” (Victor Crăciun)

“La Măgurele, mic Tivoli românesc, unde se afla vestitul castel Oteteleşanu, pus pe un dâmb în faţa unui lac ce colectează apa câtorva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade, excursioniştii poposeau până la miezul nopţii, întorcându-se pe lună, cu trăsurile” (G. Călinescu)

La 4 iunie 1883 călătoreşte cu trenul la Iaşi unde începeau serbările inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare.

La 28 iunie este internat la sanatoriul Caritas din strada Plantelor din Bucureşti.

“La 1 noiembrie 1883, din fosta Gara Târgovişte, ce va deveni Gara de Nord, Eminescu porneşte spre Viena, însoţit de vechiul său prieten Chibici Revneanu – unde se va interna la Spitalul Ober-Dobling”  (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

“La 26 februarie 1884 pleacă într-o călătorie în Italia, drumul trecând prin Vilach, Udine, Triest, la Veneţia. Popasul este scurt. Spre Milano a trecut prin Padova, Vicenza, Verona, Brescia şi apoi prin Pavia, Piacenza, Parma, Modena, Bologna, la Florenţa, unde a locuit la Pensiona Pera. Se întoarce prin Ferara şi din nou Padova şi după un nou consult la Viena reintră în ţară prin Varciorova. După câteva zile se stabileşte la Iaşi, locuind undeva în spatele Hotelului “România” (Victor Crăciun şi Vasile Smărăndescu)

Se angajează la Biblioteca Centrală din Iaşi şi profesor suplinitor la Şcoala Comercială.

“Se preumbla des prin oraş, din centru spre împrejurimi, ieşind din strada Lăpuşneanu spre Păcurari, la răspântia acestei străzi, care domina Râpa Galbenă, cu strada Cişmeaua Păcurari, unde se afla o stinghie de lemn… Acum locuia într-un fel de pod al unei şuri de piatră, ce se afla în curtea hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Era ceva făcut parcă pentru poet: o odaie de pod joasă şi largă, cu o singură uşă-fereastră, la care urcai pe o scară de lemn, repede şi exterioară. Un pat, o masă şi un scaun de brad, câteva cărţi şi jurnale pe jos erau uneltele casnice de totdeauna ale poetului… A fost dus de prieteni într-o nouă locuinţă, plătită din contribuţiile lor, o odăiţă la etajul al III-lea din casele Lepădatu de pe str. Lăpuşneanu. Se mai vorbeşte de o mansardă a caselor Iby-Succesori “ (G. Călinescu)

Continue reading „Corina Anca SIMION: În căutarea adevărului între mit urban și realitatea istorică” →