Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.
La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.
Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.
Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.
După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:
- haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
- punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
- reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
- scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
- magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
- continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).
În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:
- istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
- arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
- etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
- semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
- lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
- geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.