Etichetă: Vicu MERLAN

Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN

După 1989, prin redeschiderea frontierelor pentru toţi românii, asistăm la o emigrare masivă, în căutarea unui trai mai bun, a mii şi chiar milioane de români. Mirajul Occidentului, dar şi curiozitatea de a vedea ce este dincolo de Cortina de Fier, i-a determinat pe numeroşi români să-şi părăsească obârşia spre a-şi satisface curiozitatea sau chiar situaţia materială.

Cele mai mari emigrări s-au făcut după 2007, spre ţările Europei, atât la muncă cât şi în scop turistic. Traiul confortabil, nu neapărat mai bun, i-au atras magnetic pe mulţi concetăţenii, determinându-i pe unii chiar să rămână definitiv pe acele teritorii. Pentru cei care s-au stabilit, obţinerea unui număr (echivalentul unei pseudocetăţenii) sau chiar a cetăţeniei acelui stat, le-au permis să penetreze piaţa locurilor de muncă, cu un grad mai uşor de periculozitate. Aceasta în cazurile cele mai fericite, însă munca grea, istovitoare, uneori degradantă, alături de alţi pălmaşi străini: negrii, arabi, asiatici etc, o duc românii. Chiar şi în rândul imigranţilor din acele ţări, românul este discriminat cu bună ştiinţă, fiind plătit, în ciuda acestui fapt, mai puţin decât ceilalţi şi cu mult mai puţin faţă de cetăţenii acelor ţări. După 2007, o emigrare masivă s-a făcut la muncile sezoniere, în special de forţa de muncă tânără din România. Încet, dar sigur, satele din România sunt depopulate, rămânând pe timpul sezonului agricol (fără forţă de muncă vitală) doar bătrânii, copii şi prăpădiţii satului.

Bruma de profit, pentru cei care au familii sau sunt chibzuiţi, în urma celor 3-6 luni de muncă de pălmaş, este investită în construcţii de case, achiziţionarea unei bucate de pământ, maşini, obiecte ce asigură un confort minim fiecăruia.

Fiindcă în România, cu un salariu de bugetar, nu-ţi poţi permite cele necesare unui trai decent, decât cu un sacrificiu financiar major, în cazul în care nu prea ai copii, m-am hotărât încă din 2004, dar mai ales după 2007, să iau drumul bejănăriei spre unele state dezvoltate ale Europei: Germania, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Franţa.

Lucrând în aceste ţări, pe sezoane, dar nu în ani succesivi, în regiuni diferite ale Europei (nordul, sudul şi centrul continentului) în medii diferite, cu grupe de oameni diferiţi, am putut analiza, radiografia, atitudinea şi felul de a fi al pălmaşului român.

Prin urmare, cu mintea limpede, am tras mai multe concluzii, ce sunt evidente la majoritatea celor care vin şi pleacă din şi înspre ţările dezvoltate. Am luat ca studiu de caz două ţări dezvoltate ale Europei: Franţa şi Suedia. Patronatul din cele două ţări este oarecum diferit faţă de alte ţări, spre exemplu Spania, Italia sau Anglia, unde sunt la muncă mulţi români. Patronatul şi sindicatele din Franţa înclină spre o anumită afinitate cu cele din Italia şi Spania, iar cel suedez cu state precum Anglia şi Germania.

Din discuţiile cu cei care au lucrat în Italia şi Spania, prin comparaţie cu Franţa, locurile de muncă sunt ceva mai bine plătite, dar românii, ca în toate locurile, sunt marginalizaţi şi chiar discriminaţi, chiar dacă nu este vizibil aceasta la prima vedere. De exemplu, atunci când am muncit la altoit pomi fructiferi în Franţa, în apropiere de Marsillia, arabii, care erau angajaţi, nu sezonieri, efectuau un număr mai mic de operaţiuni de altoire şi pregătire pentru altoire, deci un consum mai mic de energie decât români, deşi numărul de ore era acelaşi, însă salariul cu cel puţin 1/3 mai mare, chiar dacă noi lucram, de cele mai multe ori câte două – trei ore peste program şi jumătate de zi sâmbăta. Un alt exemplu: în Suedia, la plantat brazi şi pini, unde locurile cele mai grele de plantat (cu pietre, mlaştini, teren abrupt şi la mare depărtare, unde trebuia să cari în spate, la o distanţă de peste 1,5 km o greutate de peste 50 kg, pe vânt, ploaie sau soare intens şi apoi să revii cu altele etc), erau destinate predilect pălmaşului român. Aceasta în condiţiile în care ceilalţi plantatori (suedezi sau africani) aveau terenuri cvasiplane, nisipoase, cu pietre puţine, în apropiere de drumuri etc.

La această corvoadă se adăuga mulţime insectelor: ţânţari sau gâze–vampir, ce făceau imposibilă plantarea, fără mască de protecţie penru întreaga faţă şi chiar vremea ploioasă (uneori ploua necontenit, zi de zi, săptămâni la rând, mai ales dimineaţa până la prânz). Chiar dacă aveam avantajul, de a nu mai fi insecte, în timpul ploilor munca se îngreuna datorită hainelor impermeabile sufocante (la temperaturi uneori de peste 200 C) a greutăţii plantelor îmbibate cu apă, a mlaştinii şi solului alunecos. Pe lângă acestea se aduna greaua adaptare a organismului la mediul nordic, datorită zilei continui, fără întuneric, fiind obligaţi să punem în ferestre, pături închise, spre a nu pătrunde lumina de afară, pentru a putea dormi câteva ore noaptea.

Continue reading „Vicu MERLAN: RADIOGRAFIA PĂLMAȘULUI ROMÂN” →

Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI

Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor din comună Costeşti, judeţul Vâlcea (Analogii şi geneză)

Cu astfel de formaţiunii naturale eram familiarizat încă din copilărie. Ori de câte ori mergeam pe dealurile dimprejurul satului copilăriei mele: Isaiia, din Podişul Central Moldovenesc, întâlneam astfel de pietre sferice sau cvasisferice. Primii trovanţi i-am întâlnit în Dealul Socilor din apropierea cetăţuiei dacice de la Moşna, judeţul Iaşi apoi la Buneşti şi Armăşeni, jud. Vaslui, însă cei mai spectaculoşi şi impozanţi în Dealul Feleacului de la Cluj (foto 4,5) şi Costeşti, judeţul Argeş (foto 1,2,3). Par a fi sculpate de uriaşi, sau chiar artefacte din lumi îndepărtate, cert însă este că sunt formaţiuni cât se poate de naturale, având o geneză controversată.

Greutatea trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Au ca mediu de formare gresiile (pentru trovanții clasici), dar și tuful vulcanic (cenușă vulcanică transportată de vânt din zona carpatină și depusă în strate groase uneori de peste jumătate de metru), care favorizează, prin rezonanță, aceleași condiții petrografice necesare ”maturizării” unui trovant. Deși au același forme, se pot distinge prin compoziție, duritate și culoare. Cei formați în gresie sunt mai închiși la culoare (galben-pământiu), iar cei în tuf sunt mai deschiși (cenușiu spre alb).

În ceea ce privește geneza acestora, întâlnim mai multe ipoteze, geologii nepunându-se în deplin acord cu una din teorii, însă toate sunt de acord cu procesul de polarizare a unui nucleu, a unui coloid, care prin depuneri succesive masa trovantului se mărește progresiv. Despre astfel de formaţiuni naturale, care se întâlnesc pe tot teritoriul României, dar cu specificul caracteristic, s-a scris puţin, cel mai recent studiu fiind cel al autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea (2018)[1]. Totuşi începuturile unor astfel de observații revin unor clasici ai geologiei transilvănene, precum Beudant (1822), care a acordat o atenţie deosebită „concrețiuni de Feleac“[2].

Un alt autor ce face observaţii asupra acestor interesante concrețiuni de Feleac este Anton Koch (1843-1927) ce le-a cuprins în lucrarea monografică asupra Neogenului[3]. Paleontologul și stratigraful universitar clujean Eugen Nicorici (1957), include într-un articol apărut în revista „Natura”, concreţiunile de pe Dealul Feleacului (Jud. Cluj), pe care le numeşte “trovanţi”. Autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea, spun că atribuirea acestui nume concreţiunilor grezoase, este eronată: trovanţii fiind blocuri eratice de roci, rămase în urma topirii gheţarilor. În 1883, G. Cobălcescu a descris concrețiile de gresie din partea inferioară a Depozitelor sarmatice ale Moldovei.

Concreţiunile grezoase agregate pot fi îngemănate sau complexe, au forme extrem de diferite cu o compoziţie chimică CaCO3, căruia i se asociază compuşi de Si şi Fe, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a succesiunii de strate. Concrețiunile se întâlnesc cu precădere în depozitelor basarabiene aferente Bazinului Miocen Mediu-Superior. Acest bazin a evoluat începând cu Badenianul Inferior.

În Moldova, ariile de sedimentare badeniene, au fost în bună parte acoperite de punerile în loc ale vulcanitelor neogene aparținătoare lanțului eruptiv neogen al Carpaților Orientali. Acestea aparțin din punct de vedere-structural tectonic, Platformei Scitice și Avanfosei Carpaților Orientali[4]. Astfel că la est de satul Giurgeşti, Buneşti – Dealul Bobului şi Chirceşti – Dealul Cetăţuii, jud. Vaslui, întâlnim concreţiuni grezoase în cineritele de Nuţasca – Ruseni, având o consistenţă slabă, datorită materialului vulcanic piroclastic (cenuşa transportată de vânt şi depusă în strate groase de circa 20-60 cm). Cineritele de tip Nuţasca – Ruseni în alternanţă cu concreţiunile grezoase apar atât la Arsura – Dealul Mare cât şi în Huşi – Dealul Dobrina – Voloseni, la Şchiopeni (Văleni) – Dealul Popii şi Şişcani[5].

Şi în localitatea buzoiană Ulmet, aflată în zona munţilor Buzăului, există câteva forme de microrelief care atrag turiştii. Este vorba despre trovanţi, despre care localnicii spun că sunt vii şi că au puteri tămăduitoare. Spectaculosul microrelief de trovanți se găsește pe valea Bălănesei, la aproximativ un kilometru de satul Ulmet (com. Bozioru). Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că se crede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite de nisip și straficații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc).

Încă din anul 2000 cercetătorii Chintăuan I. şi Vlad Codrea, acordă o atenţie deosebită acestor formaţiuni grezoase, tipărind lucrarea „Aceste pietre stranii“[6]. Ulterior astfel de concreţiuni vor fi întâlnite în studiile lui Mârza I. şi colab.[7], care semnalează prezenţa concreţiunilor grezoase distincte alungite, cu un gol axial, în zona Cheia (Cluj), iar Chintăuan I.[8] descoperă şi prezintă primele concreţiuni grezoase fosilifere (cu moluşte), dar şi concreţiuni cu material cineritic. Prof. Vlad Codrea semnalează prezenţa unei concreţiuni grezoase cu o vertebră de cetaceu la Vâlcele (la 7 km sud de Feleacu) [9].

Geologul Țicleanu V.  de la Institutul Național de Geologie din București, este de părere că trovanții s-au format în Meoțian, în urma unor șocuri seismice generate de presiunea faliilor locale sau prin alte accidente naturale din scoarța terestră[10]. Intervalele stratigrafice cu trovantii sunt mult mai numeroase, frecvență ce demonstrează că condițiile dinamice cerute pentru geneza trovanților sunt destul de frecvente în evoluția geodinamică a Pământului. Formaţiuni geologice în Muzeul Trovanţilor din Costeşti sunt formaţi într-o deltă, în urmă cu 6,5 milioane de ani. Trovantii de aici sunt impresionanţi prin dimensiunea lor, de la doi-trei centimetri până la aproximativ cinci metri, dar şi prin forma lor.

Continue reading „Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI” →

Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN

Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.

La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.

Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.

Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.

După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:

  • haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
  • punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
  • reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
  • scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
  • magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
  • continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).

În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:

  • istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
  • arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
  • etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
  • semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
  • lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
  • geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.

Continue reading „Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre

    Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

 

         Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

            Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

            „În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a.  Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

            De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin  meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

            Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea  acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

            Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de  îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

            Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

            Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

            Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

            Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre” →

Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism

România profundă  este reprezentată de ţăranul roman, de omul neîntinat civilizaţiei şi corectitudinii globalizării. Printr-o analiză atentă şi nepărtinitoare putem găsi în istorie, o mulţime de fapte şi evenimente, ce sunt atribuite fie unor eroi (cei care şi-au apărat ţara în mod altruist şi necondiţionat), fie unor oportunişti care şi-au aruncat veninul vicleniei prin trădări, linguşeli, prin acţiuni egoiste etc. La modul general vorbind, preponderenţa acestora o ocupă segmentul de alogeni ce s-au cuibărit la pieptul neamului românesc şi care, ori de câte ori au avut ocazia, au lovit în acesta cu sânge rece, ca şi cum ar fi avut de achitat o datorie neplătită. Dacă e să judecăm din prisma divinităţii, orice faptă are o resplată şi că totul ce vine asupra neamului românesc, la modul general, sau asupra individului, în particular, se petrece cu un rost, chiar dacă acesta înseamnă încercări, ispite, cugetări etc., în pofida unui sens bine structurat la modul dumnezeiesc.

Astăzi, românii, ca neam, sunt catalogaţi în mass media internaţională, dar şi-n cercurile politice mondiale, ca o naţiune de mâna a doua. De ce? Pentru că în România au exista şi există şi probabil vor mai exista, o categorie a populaţiei de oportunişti, categorie de care s-au folosit de cele mai multe ori străinii.

Aceştia au avut, pe ansamblu, un rol nefast în întreaga istorie a neamului românesc. S-au manifestat încă din timpul lui Burebista, fiind cei care l-au asasinat, pentru că măreţul rege le impuseseră să respecte nişte reguli elementare, de omenie şi altruism, faţă de semenii lor.

Acest segment al oportuniştilor îl întâlnim şi-n perioada medievală, când acei boieri egoişti, vicleni, au trădat, rând pe rând, domnitorii români verticali, turnându-i fie la Poarta otomană fie la Hanatul tătărăsc şi chiar la curţile mari imperiale ale Europei. Unor astfel de trădători oportunişti le-au căzut victime: Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Mihai Vitezul, Ioan Vodă cel Viteaz, Constantin Brâncoveanul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza ş.a.

Trădarea nu s-a făcut doar la rang de domnie, ci şi asupra celor care prezentau crunta realitate a românului asuprit, indiferent că asupritorul era străin sau din acelaşi neam: Gh. Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş  ş.a.

Apogeul oportuniştilor l-a reprezentat perioada comunistă. În cadrul acestui regim, oportuniştii au fost promovaţi de la statutul de cioban sau văcarul satului la cel de primar sau securist, cu grad înaintat, în funcţie de zelul bolnăvicios al acestora. Cel care îşi vărsa mai mult veninul asupra compatrioţilor sau consătenilor săi, era promovat în funcţii înalte ….spre purgatorii infernale.

Datorită acestor oportunişti, sau mai bine spus a trădătorilor de neam şi glie, peste 10% din floarea intelectualităţii româneşti, români care în mod vădit ar fi contribuit  la educarea şi progresul poporului român, în progresie artimetică, având în vedere poziţia lor de lideri, de formatori, fiind cadre didactice, ingineri, preoţi, medici etc. au fost lichidaţi fizic prin bătăi, epuizare fizică şi psihică, foame, frig, boli etc.

La un moment dat ţara fuseseră epuizată de elementele intelectuale (cei care nu fuseseră arestaţi, reuşiseră să fugă din ţară în Occident sau să cocheteze cu noul regim, profitând sau doar prefăcându-se că agreează sistemul social nou instalat la putere.  Astfel că intelectuali autentici, verticali, se mai aflau în puşcării, la munca forţată de la Canal sau în minele periculoase (ocnaşii), unde extrăgeau sare, cupru, plumb, uraniu etc. Şi parcă nu ar fi fost îndeajuns o astfel de pedeapsă, însă cei care supravieţuiau acestui tip de ispăşire a unei pedepse închipuite, erau supuşi, după eliberare, unor fenomene de marginalizare, de înjosire şi degradare a persoanei individuale, ocupând funcţii necalificate, istovitoare, degradante etc.

În acelaşi timp, oportuniştii, acel segment al populaţiei ce au în genă actul trădării semănului, acei iuda ai neamului, ocupau poziţii-cheie, în ciuda studiilor inferioare, fiind executanţii perfecţi ai sistemului sclavagist comunist.

După Lovitura de Stat din decembrie 1989, segmental oportunist, s-a adapat noilor mutaţii social-politice. Cameoleonismul acestora a fost perpetuat prin noile valenţe capitalist-imperialiste – sistem care reprezintă, alături de cel comunist, experimente ale unei oculte mondiale, de decimare atât fizică cât şi în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale Omului, de înlăturare şi marginalizare atât în plan politic cât şi-n plan intelectual a tuturor celor care se împotrivesc noilor directive ale Globalizării.

Astfel informatorii cât şi cozile de topor ale Servicilor ce stau la cheremul Elitei Corporatiste, s-au înscris şi fac parte din organizaţii mai mult sau mai puţin oculte, minuscule, regionale sau internaţionale ce se erijează în cluburi selecte, societăţi secrete etc. (…Aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum spune proverbul). De multe ori, spre a intra în lumea înaltă a societăţii, mulţi oportunişti ai clasei de mijloc, ce sunt întreprinzători, patronaşi de făbricuţe, avocaţi, politicieni, judecători, procurori, ofiţeri de poliţie sau militari, membrii ai Serviciilor, profesori universitari etc., au ca scop declarat influenţa şi poziţia socială, protecţia faţă de fisc sau alte elemente de control al calităţii etc.

Continue reading „Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism” →

Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN

Lucrarea jurnalistului D. V. Marin are un conţinut profund jurnalistic, implicând intervievarea mai multor veterani ce au luptat pe mai multe fronturi în cel De-Al Doilea Război Mondial. Cartea are 275 de pagini, fiind structurată pe 4 capitole principale:

  • Supraveţuitorii din aceeaşi luptă
  • Suferinţe, suferinţe, suferinţe…
  • A fost şi nu…mai apoi
  • Un loc de jale, meditaţie şi amintire.

Meritul autorului este acela de a corobora datele jurnalistice cu cele istorice, de a le da o coerenţă cronologică, de a le ordona şi a da sens pentru ca cititorul să desluşească adevărata dramă a războiului, trăită şi redată de supraveţuitorii acestuia. Aşa cum o numeşte D. V. Marin, lucrarea se prezintă ca o carte-marturie pentru cei de astăzi şi pentru cei de mâine. Autorul îi provoacă pe intervievaţi cu întrebări cu miez, pentru ca aceştia să depene coerent mersul firesc al evenimentelor, între  frica de moarte trăită în tranşee şi spiritul de întrajutorare şi tovărăşie, dar mai cu seamă credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu. Cartea reprezintă suma cazuistică a cel puţin 9 autori, dar are în vedere şi aparţinătorii acestora şi a tuturor camarazilor de arme despre care fac referiri tangenţiale sau de caz.

V. Marin redă cu luciditate şi adevăr împărtăşania veteranilor pe care o încadrează la capitolul Istoria Suferinţei naţionale. Eroii săi sunt verigi din lanţul istoriei vii, care, prin destăinuirile pe care le fac, prezintă realitatea crudă a implicărilor dintr-un război, a consecinţelor nefaste asupra fiinţelor umane.

Tema principală a autorului se jalonează  asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat la Cotul Donului, prezentarea dramei măcelului asupra compatrioţilor ce au pierit în condiţii greu de imaginat. Autorul scoate în evidenţă greşelile de strategie militară a aliaţilor germani de la acea vreme, a sacrificării trupelor romane, în condiţiile în care se ştia cu ce tehnica de luptă erau echipaţii ruşi  (katişele ce rădeau tot, tancuri moderne etc.) depăşiţi şi numeric. Din spovedania supravieţuitorilor acelor lupte s-a putut deduce că soldatul era primul sacrificat, că interesul marilor puteri, mergea până acolo încât viaţa acestuia sau a unor grupuri de mii de fiinţe umane, nu reprezentau mai nimic în calculele lor machiavelice.

V. Marin insistă, prin întrebările sale, la identificarea trăirilor şi a emoţiilor supravieţuitorilor, atât a celor răniţi şi lăsaţi la vatră cât şi a celor care au luptat cu arma în mâna din 1941 până în anul 1945. Grăitoare stau şi mărturiile prizonierilor de război, atât din Germania cât şi din Rusia. Cititorul, în urma spovedaniei celor ce au scăpat din prizonierat, poate face o distincţie clară între cei care au suferit în lagărele din Rusia şi cei din lagărele din Germania. Dacă în Germania pierderile din rândul prizonierilor erau minime, de ordinul a câtorva zeci de morţi, în Rusia numărul celor morţi a fost catastrofal, de ordinul a zeci de mii. Aceasta se datora tratamentelor inumane, lipsa hranei, munca istovitoare etc.

Numărul total a celor identificaţi de D. V. Marin, ca supravieţuitori ai ororilor de la Cotul Donului, dar şi a prizonieratului rusesc, s-a ridicat la 77. Aşa cum prezentă autorul, niciodată nu se vor putea inventaria suferinţele, necazurile şi nedreptăţile provocate de vreun război, în orice epocă ar fi el. Se pare că, cotitură decisivă a celui de-al doilea război mondial l-a constituit marea ofensivă a ruşilor, prin victoria de la Cotul Donului.

Destinul tragic al naţiei române a făcut, ca în acea încleştare febrilă să existe peste 150.000 de români, români trădaţi, atât de aliaţi cât şi de vreme – se ştie că ceaţa şi vremea nefavorabilă  pe ansamblu, nu au putut permite aviaţiei germane să intervină, spre a asigura retragerea la timp a grosului armatei române din încercuirea rusă.

Infernul de la Cotul Donului îl descrie Vasile I. Marin astfel: Cerul ardea deasupra noastră….Eram doar eu şi cu Tatăl Ceresc…era moarte peste tot…Se vede clar că au scăpat din lupte şi prizonierat doar cei ce-L aveau adânc înrădăcinat în suflet pe Dumnezeu Tatăl. Din mărturia lor constatăm că aceasta era singura modalitate, ancora de care s-au legat atât cei muribunzi cât şi cei care au supravieţuit. Le erau testate la maxim atât tăria de caracter cât şi credinţa. Războiul în speţă este un mod abrupt de purificare a Omenirii prin suferinţă.

Continue reading „Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN” →

Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria

De la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.

Poziţia dominantă şi zidurile impunătoare, au făcut din cetatea Helis, o fortăreaţă de nepătruns, un avanpost strategic  de protecţie defensivă a familiilor regale, cât şi a nobilimii gete. Mai era numită şi Daosdava, „Cetatea lupilor”. În această cetate a fost ospătat generalul roman Lisimah, în anul 300 î.H., atunci când acesta a fost învins şi luat prizonier  de regele dac Dromihete.

Mormântul tumular unde a fost înmormântat regele Dromihete,  descoperit ăn anul 1982,  este încadrat de o mulţime de tumuli, de dimensiuni mai mici, în funcţie de rangul deţinut în viaţă de respectivele căpitenii dace. Fiecare tumul, prezintă, în interior, o cameră mortuară din piatră fasonată, de tip cavou, unde au fost depuse resturile pământeşti ale decedaţilor (oase sau cenuşa de la ritul de incineraţie). Pe lângă acestea se pot identifica şi alte elemente de ritual (ceramică, podoabe, unelte şi arme) din fier, sau metale preţoase.

Arheologii bulgari, efectuează, an de an, noi excavaţii, atât în interiorul tumulilor din zonă, cât şi în spaţiile dintre aceştia, spre a surprinde obiceiurile şi modul de trai al vechilor locuitori geto-dacii. O ușă masivă de metal se deschide și trecând prin micul hol-muzeu, minunea cu trei camere se arată. E de admirat și construcția de beton care a fost ridicată pentru a proteja ceea ce e din 1985 în Patrimoniul Universal UNESCO. Construcția antică are cinci Continue reading „Vicu MERLAN: Mormântul lui Dromihete de la Svestari – Bulgaria” →

Vicu MERLAN: Itinerar în Munţii Bucegi (pe urmele lui Zalmoxis)

Pentru a putea ajunge pe platoul înalt al Munţilor Bucegi am preferat să urcăm cu telecabina din staţiunea montană Buşteni. Odată ajunşi pe platou, o primă mişcare a fost aceea de a ne îndrepta instinctiv spre complexul megalitic al Babelor.

Geologii susţin o natură erozivă a acestora, datorită factorilor naturali, în special a vântului, ploii şi alternanței îngheţ-dezgheţ. Alţii le pun pe seama fasonării lor de către uriaşi ce locuiau cu zeci de mii de ani zonă, iar alţii pe seama extratereştrilor… Cert este că se vede clar o intervenţie antropică asupra acestor roci de natură sedimentară (conglomerate cimentate), cu o duritate relativ mare. Am analizat toate pietrele mari din triunghiul Babele-Sfinx – Peştera – Vârful Omu. Factorii erozivi îşi impun o anumită amprentă uşor domoală, mai ales pe direcţia de deplasare predominantă a vântului (N-S).

Babele

 

Dacă ar fi să dăm crezare ipotezelor geologilor, ar însemna ca toate marile roci supuse factorilor denudaţionali de pe Platoul Bucegi să se asemene mult cu Sfinxul. Ori realitatea este alta. Se vede clar la multe dintre stâncile golaşe intervenţia umană prin fasonare primară (datorită scurgerii timpului eroziunea şi-a pus amprenta şi asupra Babelor din faţa Cabanei cât şi a celor din spate şi a formelor bizare, măreţe de la N-V de acestea, unde stânca mare din mijloc tinde să ia forma sfinxului din Egipt, conturându-se ca o copie rudimentară a acestuia etc.) modelându-le formele spre aplatizare.

Sfinx modelat eroziv până spre rotunjire la câţiva metri spre vest de Babele

 

Alături se distinge un sfinx neterminat sau modelat eroziv excesiv până spre rotunjire.

Mergem spre nord la peste 100 de metri şi întâlnim măreţia şi frumuseţea Sfinxului din Bucegi. Privit din stânga se distinge chipul de dac, cu acea căciulă de tip tarabostes. Dacii l-au reprezentat pe Zalmoxis ca fiind o căpetenie de rang înalt, ce priveşte spre nord. În stânga Sfinxului se află o stâncă verticală care este cunoscută ca fiind o reprezentare falică, poate mai veche, pelasgică, ca un simbol al transcendenței dumnezeiești a lui Zalmoxis.

Apoi ne-am deplasat pe creasta vestică, coborând spre Peştera lui Zalmoxis sau a Ialomicioarei. La coborâre, nu departe de Sfinx (circa 500 m) apar câteva caverne de tip tunel, ce coboară adânc în munte. Radu Cinamar, în lucrarea Viitor cu cap de mort, descrie existenţa unor astfel de tunele în masivul Bucegi, săpate de o tehnologie performantă a unor civilizaţii trecute, locuri unde s-ar păstra numeroase artefacte impresionante, fiind ţinute sub control de anumite confrerii spirituale elevate.

Tunele de tip puț din Bucegi, care coboară oblic

 

Am urmat coborârea spre Peștera lui Zalmoxis din aval. Tradiția pomenește despre retragerea lui Zalmoxis în această peșteră, dar și a multor preoți-sacerdoți ai geților.

În interior sunt păstrate diverse denumiri ce amintesc de cei ce s-au osârdit la desăvârșire sau au trecut pe aici: Sala lui Decebal, Bolovanul lui Zalmoxis, Altarul lui Zalmoxis etc. Prin Altar trece un pârâiaș cu o apă extrem de pură, ce este numit Pârâul cu Apă Vie (cercetătorii susțin că acesta traversează un zăcământ de argint, fiind îmbogățit astfel cu ioni de argint ce-i conferă proprietăți miraculoase – astfel de apă fiind întâlnită și la Cascada lui Orfeu de la Țâpova situată pe un afluent de dreapta al Nistrului). Chiar dacă umezeala este destul de ridicată, totuși, prin anumite procedee spirituale, cei ce râvneau la desăvârșire în acest loc, puteau trăi în întuneric și în liniște deplină. Se știe că întunericul deplin, retragerea în caverne, favorizează dezvoltarea acuității percepțiilor subtile, trezesc clarviziunea și perceperea unor planuri paralele, amplifică capacitățile paranormale etc.

Peștera, prin forma sa naturală de yoni (vulvă), îi punea în rezonanță pe toții aceia care se rugau în ea, fugind de lume și de iluzii, cu cele mai tainice aspecte feminine ale Creației, cu Puterile Cerești, cu energiile manifestatoare ale Naturii înconjurătoare.

 

 

 

 

—————————–

Prof. dr. Vicu MERLAN

Huşi, iunie 2019

Vicu MERLAN: Misterul zeițelor de la Isaiia

Pe terasele inferioare de pe cursul mijlociu al râului Prut, din partea de est a României, în dreptul localităţii Isaiia, comuna Răducăneni, judeţul Iaşi, s-a făcut în anul 1998 o descoperire care avea să schimbe din temelii istoria străveche a României. A fost descoperită trusa unui şaman preistoric, cu o vechime de peste 7200 de ani, trusă intactă ce conţinea un inventar ocult, magic, cu rol esoteric ce depăşeşte cu mult imaginaţia noastră de astăzi. Artefactele descoperite prezintă o afinitate intrisecă a Numărului de Aur (proporţia divină), cu geometrie sacră (steatopigia divină), scrierea pictografică incipientă pe statuete şi tronurile zeiţelor, cu elemente cosmogonice ce obiectivau Realitatea Divină dintr-o perspectivă transcendentă.[1]

Scurt istoric

Încă de copil eram atras de tot ceea ce era misterios. Am descoperit cărţile care mi-au oferit unele răspunsuri. Văzând că nu-mi astâmpăr setea de cunoaştere, am început să cutreier dealurile dimprejurul satului natal Isaiia, să caut „flacăra” comorilor, să caut şi să studiez vulcanii noroioşi din zonă, să verific legendele atribuite cetăţii getice de la Moşna din apropiere, a vestigiilor înaintașilor de la Buneşti etc. Aşa mi s-a născut pasiunea pentru arheologie, dar și pentru astronomie.

Situl arheologic de la Isaiia l-am descoperit prin 1991, în urma unei periegheze, pe vremea când eram student în anul I la Facultatea de Istorie-Geografie din Suceava. Nevoia de cadre didactice universitare la proaspăta facultate, reînfiinţată după 1990, a fost un noroc pentru mine de a avea majoritatea profesorilor de la Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi. Printre ei se afla şi unul dintre cei mai buni neoliticieni din Moldova, prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. I-am dus acestuia un coş de fragmente ceramice descoperite, pe care le-a încadrat arheologic ca aparţinând civilizaţiei Precucuteni III. Am făcut practica arheologică pe şantierele domniei sale, am învăţat alfabetul profesiei de arheolog încă de atunci. Știam ce vreau! După terminarea studiilor, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Municipal din Huşi, m-am aventurat în a deschide un sit arheologic. Fiind la început de drum, aveam nevoie de girul unui specialist. Aşa a început colaborarea noastră.

În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”[2] Era locul unde, în copilărie mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip „calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a.

Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe.

Continue reading „Vicu MERLAN: Misterul zeițelor de la Isaiia” →

Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă

„Monahia Mina Hociotă

Reconstituirea unei icoane de om”

Autori:  Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol.  La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

 Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi  la cel de-al Doilea Război Mondial.

În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.

Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.

Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de  spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.

Lucrul în arhive, munca de teren informală,  le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.

Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie  si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.

Continue reading „Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă” →