Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani

Vasile Puşcaş

„Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Editura Școala Ardeleană

Cluj-Napoca, 2018

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!

Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.

Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?

Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?

Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…

Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?

Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?

Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani” →

Constanța – Doina SPILCA: Umbre de mugur (poeme)

Darts

Fulgi de nea…

pe umeri

cu umbre

pustiit sângerânde,

fulgi…

dureros

crestați

din priviri piezișe,

tăișuri obtuze,

darts-uri

de cupidon.

***

Mugur

Cristalul de nea

și-a dezbrăcat

umbra,

a aninat-o

corb

pe un ram

negru,

pleșuv,

și-a dat

ultima suflare

în zdrob de rouă

până

la nunta

zămislirii

de mugur.

***

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Umbre de mugur (poeme)” →

Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?

„Ei ne hăcuiră graiul, și doina, și harta. / Ei gâtuiră prădalnici biserici frumoase?.

Ei ne răstigniră pe cruce în patruzeci și șase. / Ei ne-au mânat în siberii cu pistolul din urmă?.

Ei ne-au scos din ocol văcuță și turmă. / Ei, înnodații nerușinării. Huide-o potaie!”

(Grigore Vieru. 13 strofe despre mancurți).

Mă întrebam ceva timp în urmă „Elimina-vom oare cândva s(c)lavul din noi”, cei din Basarabia? Răspunsul este că nici după 30 de ani de așa numită independență, de așa numită limbă de stat „limba moldovenească (română)”, care este încălcată în permanență la cele mai înalte nivele: parlament, guvern, alte structuri statale, „nu am eliminat s(c)lavul din noi”. Drept dovadă este și cazul recent legat de așa numită lege privind „limbă de comunicare limba rusă”.

În ultimele clipe ale anului trecut, în ultimele zile de activitate ale celui mai toxic, celui mai mare trădător președinte, pe care i-a avut această așchie de popor român atât de prost guvernată în acești 30 de ani, kremlinezul Dadon împreună cu gașca lui șordon din parlament a adoptat și promulgat pe bandă rulantă un set de „legi” controversate. De fapt a pus sub noua președinție și, sperăm, noua majoritate parlamentară și guvern, mai multe mine cu efect întârziat. Acest kremlinez Dadon este gata la comanda boșilor săi de la Moscova (de când nu mai este președinte – doar de o lună de zile, a reușit de două ori să plece la Moscova după instrucțiuni) să arunce în aer totul, doar să demonstreze că fără el la președinție este mai greu, iar boșilor săi – că le slujește cu credință. „O să vă convingeți că președintele Dodon, guvernul Chicu, au fost cele mai bune din istoria Republicii Moldova”, spunea Dadon în ultimul său cuvânt în calitate de președinte.

Una dintre aceste legi este Legea votată de majoritatea șordon (Dodon+Șor+Plahotniuc) pe 16 decembrie 2020 conform căreia limba rusă devine „limbă de comunicare interetnică”, de fapt a doua limbă de stat, dacă nu prima. Grație unicei instituții funcționale în stat Curții Constituționale acest lucru nu s-a întâmplat. La interpelările argumentate ale reputatului istoric deputat Octavian Țîcu (independent), către a declarat „Socialiștii doresc ca sub umbrela limbii ruse să atragă toate minoritățile etnice din Republica Moldova și să le contrapună majorității românești. Noi trăim într-un stat în care cu excepția regiunii transnistrene, asupra căreia nu avem drept constituțional, românii reprezintă 80% din populație. Asta înseamnă discriminarea românilor”, și a deputatului Dinu Plângău (PDA) Curtea Constituțională în ședința sa din 21.01.2021 a hotărât „Statul protejează limbile materne ale tuturor minorităților etnice din Republica Moldova și nici o limbă a minorităților etnice nu trebuie să aibă un statut superior altei minorități”.

O decizie foarte judicioasă, bine argumentată. Conform recensământului din a. 2014 minoritatea etnică rusă cu 4,1% este a treia după cea ucraineană și găgăuză. Conform aceluiași recensământ al populației (din 2014), 77,86% dintre cetățenii moldoveni vorbesc limba română, 9,3% – limba rusă, 4,08% – limba găgăuză, 3,8% – ucraineană și 1,48% – bulgară. De menționat că unii ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, în special din generația tânără, vorbesc limba română. De asemenea, potrivit unei expertize a proiectului, efectuate de Centrul Național Anticorupție, implementarea acestuia ar constitui „un pericol iminent la adresa orânduirii sociale și bazele statalității Republicii Moldova”. De asemenea, lipsa unui aviz al guvernului, proiectul fiind legat de cheltuieli majore în legătură cu traducerea tuturor documentelor și în limba rusă. De asemenea, avizul negativ al CSM la proiectul de lege privind statutul limbii ruse.

Să ne oprim puțin la acea ședință a Curții Constituționale. Temperatura era maximă atât în interiorul Curții cât și la porțile ei. Afară, un grup de tineri ruși din filiala în Basarabia a organizației de tineret a lui Putin „Nashi (Ai noștri)”, trimisă de Dadon înarmată până în dinți cu tot soiul de pancarde, cu megafon, păzită bine de breaza noastră poliție. Nimeni nu a comentat după aceea comportamentul acestora, modul indecent de promovare a „opiniei lor” în locuri publice. Tinere, niște pițipoance de doar vreo 20 de ani, țineau în mâini pancarde cu cuvinte obscene din bogatul „folclor rusesc”. La megafon erau retransmise de pe un iPhon melodii, de asemenea, cu conținut indecent. Unde sunt structurile respective care să se autosesizeze? Grație lui Vasile Costiuc a fost organizată și întrucâtva au fost bruiați acești „baistruci” ai lui Putin.

În interior se confruntau (cu argumente) reprezentanții celor două tabere: de o parte istoricul Octavian Țîcu, care a avut o prezentare a sesizării sale foarte argumentată, și Dinu Plângău. De cealaltă parte – buldogul psrm-ist Va sile Bolea (este trimis la toate întrunirile, emisiunile televizate, cu unicul scop de al bruia pe oricine!), unul dintre autorii legii cu argumente trăsnite precum că „vorbitori de limbă rusă în Republica Moldova sunt peste 40%” (conform unicei surse credibile Recensământul populației din a. 2014 vorbitorii de limbă rusă reprezintă doar 9,3%, constituit din o parte de ruși (alții vorbesc deja limba română), o parte de ucraineni, găgăuzi, bulgari (alte părți vorbind limba română), și Fadei Nagacevschi (pudelul Fadeiushka), ministrul în exercițiu al Justiției. Ieșirile acestui Bolea nu m-au mirat, cunoscându-i nivelul de pregătire și misiunea pe care o are de îndeplinit. Cât privește acest așa numit ministru (în realitate a rămas avocat al psrm ce a fost până la funcția de ministru!), membru al „unui guvern tehnocrat, apolitic !”, care s-a etalat în mare apărător al limbii ruse, a pledat pentru menținerea statutului special al limbii ruse și a apreciat hotărârea Curții Constituționale ca fiind „o soluție periculoasă”. Mai mult, după ședință el a postat pe pagina sa de Facebook, în limba rusă, definiția schizofreniei, adică a celora care nu sunt de acord cu poziția lui și a bosului Dadon (să înțelegem, cei din interiorul Curții Constituționale, și din afara ei. Această postare a fost făcută după ieșirea de la Curtea Constituțională și „primirea călduroasă” de către protestatarii (apărătorii limbii române) de afară, fiind la un pas să fie luat la bătaie. Dar de ce la indignat atât de mult această reacție a protestatarilor? Este o reacție la escapadele iudelor. Înainte de a face ceva, de a spune ceva împotriva neamului, din care se trage, trebuie să știe ce-l așteaptă. Aceștia, inclusiv acest Fadeiushka cu cetățenie română (tot mai mult mă miră poziția guvernului român față de astfel de indivizi cu cetățenie română care lucrează împotriva României!), trebuie să știe care trebuie să fie tratamentul unor iude, al unor mankurți. Cu atât mai mult că în a. 2009 acest Fadeiușka fusese atacat de persoane necunoscute chiar la intrarea în blocul locativ. Se vede că e ceva ereditar. Tatăl său, Vitalie Nagacevschi, este cu trup și suflet în slujba oligarhului interlop, acum fugar, V. Plahotniuc, iar feciorașul său Fadeiușka – în slujba kremlinezului trădător Dadon. Ambii doar cu interes material și nicidecum din necunoștință de cauză. De menționat că seniorul V. Nagacevschi era foarte activ la începuturile Mișcării de Eliberare Națională și lupta pentru limba română în straiul ei firesc – alfabetul latin. Acum fiul său luptă tot atât de îndârjit pentru transformarea limbii ruse în a doua (sau chiar prima) limbă de stat.

Chiar și pentru un diletant este absolut clar că tot acest război lingvistic este dirijat de la Kremlin. După ce pe 16 decembrie 2020, noaptea, la ultima ședință din sesiunea de toamnă-iarnă a Parlamentului, ocolind mai multe proceduri legislative, fără consultări publice și fără avizul Guvernului, deputații PSRM+Șor+transfugii lui Plahotniuc au votat o modificare la legea privind funcționarea limbilor, prin care au oferit limbii ruse (limba unei minorități de 9,3%) statut special, secretarul de presă al președintelui Putin Dm. Peskov a salutat promulgarea pe 18.12.2020 a acestei legi de către Dodon. Dar și reacția bolnăvicioasă a ambasadei Rusiei la Chișinău la decizia Curții Constituționale vorbește de acest lucru. „Hotărârea Curții Constituționale din Republica Moldova, din 21 ianuarie, cu privire la privarea limbii ruse de statutul unei limbi de comunicare între naționalități reprezintă un factor îngrijorător în contextul păstrării păcii interetnice în statul moldovenesc, care este unul multinațional (să se uite la Rusia lui cu adevărat multinațională, în care din cele peste 200 de popoare subjugate au mai rămas doar vreo sută și în care în scurt timp adevărații slavi deja sunt în minoritate). Într-un asemenea context, jignirile radicalilor la adresa conducerii țării noastre, a poporului Rusiei, dar și a vorbitorilor de limbă rusă din Republica Moldova seamănă a blasfemie și a ceva nenatural. Reacțiile forțelor moldovenești sănătoase (adică ale lui Dadon, Fadeiushka, Țîrdea, Batrîncea!) la acțiunile rusofobe sunt de înțeles. Despre consecințele șovinismului anti-rus de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai secolului trecut se ține minte bine aici”, se spune în declarația Ambasadei Rusiei la Chișinău. Să ne întrebăm, cu ce drept face acest șovin velicorus ambasador astfel de declarații de șovinism în adresa celei mai înalte instituții într-un stat – Curtea Constituțională, într-un stat care se consideră independent? În replică, Ministerul moldovean de Externe a difuzat un comentariu, în care solicită misiunilor diplomatice acreditate la Chișinău și membrilor personalului diplomatic al acestora „să manifeste respect față de legile, regulamentele și instituțiile statului de acreditare și să se abțină de la comentarii, care ar putea fi calificate ca ingerințe în treburile interne ale statului”. Este întocmai ca în cazul filmului cu desene animate „Miki Maus” „Băieți, dați să fim prieteni”. În loc să fie declarat „persona non grata” pentru ingerință în treburile interne ale unui stat suveran.

Declarații războinice vin di partea oficialilor ruși de prim rang. Președintele rus V. Putin declară limbii ruse îi este declarat război în întreaga lume (dar ce are întreaga lume cu această limbă rusă?) pentru ai reduce spațiul de utilizare. În opinia lui fac acest lucru „rusofobii de peșteră”, „marginalii” și „naționaliștii agresivi”. „Problema statutului limbii ruse este de o mare importanță pentru păstrarea stabilității sociale și a armoniei interetnice în societatea moldovenească, precum și în contextul soluționării transnistrene. Sperăm că conducerea republicii va avea suficient bun simț pentru a nu provoca o exacerbare artificială a tensiunii politice interne pe baza limbajului”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe Federației Maria Zaharova.

„Nu mai puţin important este faptul că decizia Curţii Constituţionale îndepărtează Moldova şi mai mult de soluţionarea conflictului transnistrean. Este greu de imaginat că locuitorii din stânga Nistrului, care au suferit o tragedie în urmă cu 30 de ani, din cauza aceloraşi probleme lingvistice şi aceloraşi dorinţe ale autorităţilor de la Chişinău de a efectua o românizare forţată, ar dori brusc să se reintegreze cu o astfel de Republică Moldova”, afirmă senatorul rus K. Kosaciov. „Pasărea pre limba ei piere”, spune o veche zicală românească. Iată adevăratul scop. Și arhicunoscuta argumentare a separatismului transnistrean că s-au separat din cauza „problemei limbilor”, cauza adevărată fiind în același stil expusă de președintele sovietului suprem de la Moscova Lukianov: „Dacă veți continua cu independența vă vom crea două republici (ulterior, într-adevăr au fost create „republicile” de la Tiraspol și Comrat.

Să ne întrebăm, de ce acești șovini ruși au atâta grijă de conaționalii lor de la noi, pe care noi nu dorim să-i considerăm idioți așa cum i-ar fi considerat Karl Marx: „A nu cunoaște limba țării în care trăiești poate doar oaspetele, idiotul sau ocupantul, care-și impune limba sa”? De ce în permanență acești șovini vin cu duble standarde (doar rusului, oriunde ar fi, trebuie să-i fie create condiții ca să simtă ca acasă, să nu mai dorească să revină acasă, rămânând coloana a 5-a a Kremlinului? În țara sa Rusia V. Putin a impus o lege, care-i impune pe toți migranții să dea examen la cunoașterea limbii ruse, inclusiv cei care lucrează în calitate de măturători de stradă pentru a nu-i crea disconfort unei Maria Ivanovna când aceasta va dori să ajungă la urechile migrantului tot ce gândește ea, reprezentanta națiunii superioare, despre un păcătos de migrant (moldovean, uzbec, tadjic ș.a.). „Ei au nevoie de Rusia nu Rusia de ei. Dacă nu le place, să plece”, a declarat V. Putin în plenul parlamentului, fiind ovaționat în picioare de către toți parlamentarii timp de cinci minute.

Lăudabil, într-adevăr cei care pleacă la lucru în Rusia, în Occident, trebuie să cunoască limba statului în care doresc să lucreze. Dar de ce duble standarde? De ce ultrașovinii gen Hrenova, Apostolova ș.a. își permit de la tribunele celui mai înalt for în stat – Parlamentul să ne vorbească în limba rusă atunci când nu toți (în special generația tânără) o înțeleg? Iată de ce înțeleg starea de spirit a celor din fața Curții Constituționale din ziua de 21.01.2021, care le răspundeau baistrucilor lui Putin-Dadon, păziți de poliția moldovenească: „Să vorbiți în limba voastră în Siberia”; „Limba ocupanților”, „Jos mafia rusească”, „Să se ducă să-i lingă lui Putin…”, „Voi trebuie să ne cereți iertare în genunchi pentru GULAG, deportări, războiul în Transnistria”. „Pe stradă, în instituții de stat, dacă vi se adresează în limba română răspundeți-le în limba română”, îndemna V. Costiuc.

Într-adevăr, „reacția forțelor sănătoase moldovenești” nu s-a lăsat mult așteptată (la îndemnul mentorilor lor de la Kremlin). Dodon: „Vorbitorii de limbă rusă vor organiza proteste… Noi nu vom ceda, PSRM va înregistra un nou proiect. Să vedem dacă Maia Sandu îl va accepta… Vom avea proteste”, a spus Dodon, care și-a expus poziția în limba rusă, în semn de dispreț față de decizia de joi a Curții Constituționale, și a limbii române! „Repet, noi nu vom admite ca Curtea (cacofonie! De unde să știe acest intrus agramat despre astfel de subtilități!) să substituie Parlamentul Republicii Moldova, care este organul superior reprezentativ în această țară. Noi nu vom permite ca un grup de cetățeni să decidă în locul întregului Parlament. Doi, evident că vom recurge la mai multe măsuri și evenimente, care vin să restabilească ordinea de drept și prin declarații din partea Parlamentului, și prin alte acțiuni”, a menționat vicepreședintele parlamentului V. Batrîncea, un ins certat cu bunul simț (acesta este cel care a rupt harta României Mari în plină ședință a parlamentului), care a fost exmatriculat de la Universitatea de Stat din Moldova chiar în primul an de studii pentru nereușită. Să facă față procesului de studii măcar la nivelul unui student slab dar cu note trecătoare nu a fost în stare, acum însă în calitate de ditamai vicepreședinte al parlamentului este specialist în toate ca și bosul său Dadon. Dar să știe intrusul că nici noi nu vom admite ca o bandă de interlopi, aflați în slujba țarului Putin, să substituie Curtea Constituțională, cel mai înalt for al puterii. Continue reading „Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: RESTITUTING TO THE WORLD THE ANCESTRAL CULTURE OF THE BLACK SEA

Danube – Carpathian Mountains area

The world knows nothing about the oldest culture and excluded it from the other countries. Blown away by Sanlada the European writers in the romantic time had focused on revealing the treasure trove of Sanskrit language. As Sanskrit points out it means a fantastic writing having preserved its name springing from Black Sea – Danube – Carpathian Mountains area, briming with the most impressive cultural values, as proven in the monumental work ”The Ancestors of the Romanians”, in particular the fourth book ”The Prehistory of Dacia”.

”The Prehistory of Dacia” like the entire four book work comprises archeological discoveries commented on by pundits all over the world, and displayed in museums. I watched lately on TV the most important gold treasure, symbol of the unthinkable riches our forbears were having. As the word goes, ”The Hen with the Golden Chickens” belongs to the Goths – it’s telling that the author Carol Lundius, a writer at the Swedish court, had published around 1600 the book ”Zalmoxis, the First Getae Legislator”, highlighting the ancient author Iordanes who was talking about Getaes as Goths. Therefore, the Getaes had been Goths.

This fact of forbidding our forebears for 1000 years from history, by the ancient authors included (those mentioning the words Dacians and Dacia were beheaded) is hardly overstated here.

To be continued…

Professor Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Writer, Doctor Honoris Causa

The Chair of the Dacia-Romania Academy ((Brasov branch)

Nominated for the Nobel Prize

Tetha Healing Diploma

Gi-Gong Diploma

Parent of the Country

Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Continue reading „Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj” →

Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.

Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă: „Ducând lumina în cârcă,/ din «banlieue» pornind/ Jean, cu pălăria roșie,/ în formă de mac înflorit,/ are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită/ zâmbind cumințită/ câinele o adoră privind” (Cotidiene pariziene)

Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire: „vai, ce terestră, ce vie poți fi,/ o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri/ mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare” (Roșu edenic)

O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată: „nu mai am părul până la brâu,/ dar știu să răsădesc/ melci și scoici,/ pe pragul înflorit” (De dragul așteptării)

Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor: „Frumoasele și deopotrivă,/ urâtele lumii,/ la ceasuri secrete/ își scot îngerii păzitori/ spre plimbare pe lacul Philippe” (Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu: „Iubirea nu-i niciodată glumeață/ îl dăscălea Domnul/ pe îngerul pornit/ în prima misiune terestră,/ când ursitul se lasă întrezărit,/ în visul unei fete,/ nu te repezi să-l întruchipezi aievea,/ poate fi înșelătoria nopții” (Bizarerii temporale)

Iubirea face parte din regulile jocului numit viață: „cât jocul de-a viața mă prinde/ vânez simțăminte,/ văpăi rătăcite/ în ochi de fântână stearpă/ din când în când, leșin/ sau mă declar senzuală” (De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine” (Parade Platz în pandemie)

Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas: „cer Domnului o minune,/ s-apară o casă din ademeniri și lumină,/ doar pentru poeți,/ unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc/ decât definitiv,/ nu pot fi tratați temporar” (Saint Charles)

Continue reading „Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața” →

Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă

Celebra cântăreaţă de operă, operetă şi liduri, FLORICA CRISTOFOREANU, născută în România, la Râmnicu Sărat, la 16 mai, 1886, decedată la Rio de Janeiro, la 1 martie, 1960, a avut o carieră lirică strălucitoare, cântând pe cele mai renumite scene ale lumii. Ea a publicat în anul 1964, la Editura muzicală cartea autobiografică „Amintiri din cariera mea lirică”, o carte impresionantă care dezvăluie ce sacrificii a făcut familia ei s-o ajute să-şi facă studiile, imensul efort făcut să ajungă la inima miilor de spectatori, dragostea şi perseverenţa cu care s-a dăruit cântăreaţa carierei sale.

Ea a purtat cu mândrie numele său real, ca o adevărată româncă, refuzând să şi-l schimbe la propunerea impresarilor sau directorilor de teatru. Totdeauna, când avea ocazia, în timpul spectacolelor sau în reuniuni private cântăreaţa interpreta muzică populară românească şi era foarte apreciată. Pe lângă toate calităţile sale vocale, cântăreaţa stăpânea foarte bine arta dramatică, orice apariţie a sa pe scenă fiind un triumf. Frumuseţea fizică şi cea de caracter a celebrei cântăreţe au făcut un model demn de urmat de tinerii interpreţi, au ridicat valoric cultura română în lume.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă” →

Gențiana GROZA: Epigrame pentru pandemie

POLITICĂ VIRUSATĂ

Virusache, prăpădit,

Peste toate-a năpădit

Și și-a vârât nasul tare

Chiar și la Parlamentare!

EXCEPȚIE ÎN PURTAREA MĂȘTII

De-ți dai masca la o parte

Să fumezi măcar o clipă

Fuuuge virusul departe

Speriat de a ta pipă.

DOI SOȚI INFECTAȚI

A intrat în izolare

Într-o cameră Didina,

Ion, fiindcă-o iubește tare

Izolat e cu… vecina.

TESTUL COVID AL BEȚIVULUI

Și-a testat pisica

Pentru că tușea,

Ea n-avea nimica

Avea el… când bea.

MÂNCARE ARSĂ „LA ȘCOALĂ”

Pune mama să se fiarbă ciorbă pentru masă,

Merge lângă fii la ore în on-line de-acasă,

Trec minutele grăbite, parcă sunt vrăjite

…Un miros suspect în casă…de ,,răbdări prăjite,,!

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj-Napoca

23 ianuarie 2021

Marin VOICAN-GHIOROIU: Glossă nouă

Motto:

Părinte drag și venerat!…

De când spre ceruri ai plecat,

Am rămas ca și-nainte –

Cu speranțe ne-mplinite.

Ce le pasă dacă ţie

Ţi s-a stins orice dorinţă…

La tâlhari, cu-a lor hoţie,

N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte…

Cu minciuna cât le ţine;

Alţi flecari, altă poveste…

Vreme trece, vreme vine.

De-aşa vremi avurăm parte,

Şi întruna-am îndurat…

Unii mor, s-au săturat,

Numai cel care-a furat…

Şi a dat abil din coate;

Se descurcă cine poate –

Ce-aţi crezut că s-a schimbat?

Toate-s vechi şi toate-s toate…

Fratele, care-ţi e bun,

Ani în şir, chiar mama ta,

Nu te vor! Cu toţi susţin

Doar tribuni de mahala…

Nu mai ştii pe cin’ să crezi!?.

Când trăieşti viaţă de câine;

De eşti treaz, parcă visezi –

Ce e rău şi ce e bine?…

Că pământul nu-l mai vrei,

Nici recolta s-o culegi;

Asculţi vorbe la mişei,

Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas…

Îţi ajung banii de moarte?

Doar atât ţi-a mai rămas;

Tu te-ntreabă şi socoate

Cin’ te apără de rele

Şi dreptate îţi mai face,

Ori te scapă de belele?

Ce e rău în toate astea,

Când poliţia te cheamă!…

E activă doar când tace;

Şi de te-o lovi năpasta…

Nu spera şi nu ai teamă.

Când aştepţi apa să intre

Iar în matcă, între maluri;

Unii spun că nu ai minte:

Marea naşte alte valuri!…

Stai! N-asculta, la fiecare:

Vorbre-n vânt cu apă rece;

Mulţi neghiobi pământul are,

Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,

Şi cât ai să-mi pătimeşti…

Ţi se pare-o promenadă?

Cine-o face, nu ghiceşti!…

Eşti uimit, ai vrea să strigi,

Te miri ca la panoramă…

Nu vorbi, ce-o să câştigi

De te-ntreabă, de te cheamă?

Vezi că lumea-i trecătoare…

Unii şi-au ieşit din minţi,

Iar minciuna-nşelătoare,

Te-ndeamnă de prag să uiţi,

Şi să dai cu capu-n grindă…

Nu un an, de trei ori zece,

Şi ce bine o să-ţi prindă!

Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece:

Te miri ca la panoramă;

Vorbe-n vânt cu apă rece;

Când poliţia te cheamă….

Îşi ajung banii de moarte?

Când trăieşti viaţă de câine…

Se descurcă cine poate –

Cu minciuna cât mai ţine.

––––––––––––

Marin VOICAN-GHIOROIU

București, 15 Ianuarie 2021

Nelu BARBU: Unirea reflectată în literatura română

Ideea de unire, de unitate de teritoriu, de limbă, de neam şi de credinţă, de religie apare încă de la strămoșii noştri traco-geto-daci şi se continuă ca un fir roşu până în zilele noastre. Aşadar, ideea de unire este ancestrală.

Epoca veche, literatura religioasă în limba română, secolele al XVI – XVII-lea sau literatura de ev mediu întârziat au avut un rol fundamental în lanţul continuităţii conceptului de unire la români. Recuperând hiaturile epocilor anterioare, perioadele amintite coincid cu începuturile scrierii în limba română.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpululg către Hans Benker, judele Braşovului (1521) este unul dintre cele mai îndreptăţite argumente privind procesul de unificare, de unitate a limbii şi de unire a teritoriilor locuite de români. Scrisă într-o limbă inteligibilă, clară, cursivă, dovadă că şi mai înainte s-a scris în româneşte, iar de vorbit, s-a vorbit din totdeauna, cu precizarea că, în perioada de bilingvism, se foloseau concomitent cu limbile băştinaşe (geto-dacă) şi latină, până la impunerea definitivă a cele din urmă şi transformarea ei în română comună, la începutul secolului a VII-lea (602), odată cu pătrunderea slavilor pe teritoriile locuite de români.

Cercetările actuale numesc această perioadă a limbii daco-române..

Rolul factorilor interni:

– necesitatea înţelegerii între românii din teritoriile locuite de aceştia, condiţia sine qua non a dezvoltării relaţiilor comercoale, sociale şi culturale, de bună vecinătate şi de producţie, a fost stimulat şi de către factorii externi:

– Reforma (Luther, Calvin, Hus) şi de începuturile umanismului şi iluminismului european. După slujbele care se ţineau în biserică, într-una din cele trei limbi ,,sfinte”: latina, greaca şi slavona, pentru enoriaşi, preoţii le traduceau în limba română, insistând pe problema unirii, pe filozofia ei creştină.

Limba română, ca mijloc de comunicare şi de luptă pentru unirea teritoriilor româneşti, a devenit un organism viu, în evoluţia literaturii române, în general, şi al celei despre unire, în special, şi prin creaţiile în care sunt vizibile dialectele ei. În munţii Pindului, evocaţi de Vasile Alecsandri, dialectul aromân (macedonean), vorbit şi în Grecia, în Albania, în Bulgaria. Dialectul meglenoromân, vorbit în golful Salonic şi pe Valea Vardarului, iar în peninsula Istria dialectul istroromân. Ultimele două sunt pe cale de dispariţie. Cel mai important însă pentru dezvoltarea literaturii române îl ocupă dialectul dacoromân, vorbit pe teritoriul României. Regionalismele acestui dialect au dat naştere unor variante numite graiuri: muntenesc, moldovenesc, maramureşan, bănăţean, crişan. Stau mărturie operele lui Creangă, Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Blaga au sublimat atât dialectele cât şi graiurile.

Vasile Alecsandri afirmă că ele sunt tezaurul cel mai de preţ pe care-l moştenesc copiii de la părinţi… cartea unui neam, iar Delavrancea definea teritoriile în care se vorbeşte româneşte ca patria noastră, idee exprimată poetic de Nichita Stănescu (Limba română e patria mea).

Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), editat de către mitropolitul ardelean Simion Ştefan, nuanţează ideea unirii: cuvintele trebuie să fie ca banii… numai acelea sunt bune carele le înţeleg toţi (1). Strălucita contribuţie adusă de către ardeleni redeşteptării conştiinţei naţionale a făcut posibilă apariţia sevelor literaturii unirii la moldoveni şi munteni. Trecerea însă prin sită a ideilor, scoţând din acestea mijloace de expresie curentă, le-au realizat muntenii. Ei au înlăturat pioasa confuzie dintre cultură şi literatură întemeind principiul sentimentului artistic. E prea mult spus a criteriului estetic, până la apariţia Daciei literare (1840). Rolul lui Mihail Kogălniceanu în orientarea culturii şi literaturii române paşoptiste, a fost important, dar apariţia studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 de Titu Maiorecu, a pus bazele criteriului estetic. Importanţa constă în faptul că a făcut posibilă apariţia marii literaturi clasice din perioada Junimii reprezentată de Eminescu, Creangă, Slavici şi Caragiale. Noi am optat pentru principiul istoric, al continuităţii, abordând acolo unde a fost cazul şi principiul estetic aşa cum a procedat şi George Călinescu: Oricât de spontane ar fi actele de creaţie, ele profită de experienţele trecutului şi se produc în mediul tradiţional (2).

La 1643, Vaarlam tipăreşte în Moldova o culegere de cazanii intitulată Carte românească de învăţătură. Deşi în mare parte traduceri, limba vie, curgătoare şi naraţiunea cu iz oral, au avut o importanţă deosebită în dezvoltarea limbii şi literaturii române. Mântuitorul devine simbolul unirii întru ortodoxie. Tonul familiar este folosit şi de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în Psaltirea în versuri (1673). Ea se deschide cu motivul originii românilor prezentat în versuri, cam prozaice, ca şi acelea ale umanistului Miron Costin. Sunt însă şi versificaţii care sună folcloric, cu mireasmă biblică, prin care autorul exprimă vocaţia de pace a românilor din cele două ţări, Moldova şi Muntenia: Cine face zi de pace,/ Turnuri de frăţie/, Duce viaţă fără greaţă,/ Că-i mai bună, dempreună,/ Viaţa cea frăţească,/ De cât arma ce destramă,/ Oastea vitejească (3).

Umanismul cronicăresc (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) vine din cel european şi din cel popular autohton. Afirmaţia lui Grigore Ureche: de la Rîm ne tragem semnifică continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea de neam şi limbă, conservarea istoriei şi promovarea modelelor pentru urmaşi (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir). Mândria de a fi român este subliniată de Miron Costin prin care cere urmaşilor să nu dea ţara, pentru că pământul românesc este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, dovedind că nasc Oameni şi în Moldova!

Un homo universalis a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), personalitate comparată de George Călinescu cu Lorenzo de’ Medici, iar de Voltaire cu umanistul care a unit talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor. El proclamă ideea că misiunea poporului nostru a fost aceea de a apăra civilizaţia Europei de invazia barbarilor. Cu toate acestea el şi-a păstrat fiinţa naţională, obiceiurile şi religia.

În Muntenia, apar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Antim Ivireanul tipăreşte Didahiile, iar stolnicul Şerban Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Ultimele două aparţin deopotrivă atât literaturii cât şi istoriei. Dizertaţiile sunt asemănătoare cu ale lui Miron Costin, iar cele ale cronicarilor Radu Popescu şi Radu Greceanu, scriitori de talent, stau la baza literaturii artistice.

În Transilvania, prima mare personalitate umanistă a fost Nicolaus Olahus, Hungaria, fiind prima lucrare care afirmă originea comună latină a celor trei ţări şi unitatea de neam şi de limbă, aducând argumente de ordin religios, etnografic şi lingvistic.

Iluminismul Şcolii Ardelene porneşte de la situaţia românilor transilvăneni consideraţi venetici şi toleraţi, pentru care au fost excluşi de la viaţa politică. Injusteţea vechiului tratat Unio Trium Naţionum (1437) este combătut de către memorandişti prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791), consemnând revendicările românilor din Transilvania, motivate prin vechimea şi continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri şi originea latină a poporului român.

Operele corifeilor Şcolii Ardelene: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi Ţiganiada de Ion Budai Deleanu, ilustrează conţinutul iluminst. Convieţuirea paşnică, folosirea alfabetului latin în locul celui chirilic, egalitatea în drepturi sunt ideile fundamentale. Au existat şi exagerări: scrierea etimologică şi purificarea limbii române de elementele nelatine. Ţiganiada este expresia artistică a acestei mişcări ideologice, prin promovarea unor idei cum ar fi: libertatea şi lupta împotriva stăpânirii otomane, precum şi emanciparea prin înlăturarea unor infirmităţi omeneşti (parazitismul, lenea, îngâmfarea, parvenitismul). Iluminsmul este cea mai fidelă continuare a umanismului din cele trei ţări româneşti.

Visul de la 1 Decembrie, 1918, transfigurat de Octavian Goga în volumul de poezii Acasă (1905): Avem un vis de împlinit,/ Copil al suferinţei,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii, şi părinţii…(Noi) este urmarea firească a sacrificiilor făcute de Basarab I în bătălia de la Posada (1330) în urma căreia întemeiază primul stat român feudal, motiv ilustrat şi de Dragoş Vrânceanu: Cu bolovani urcaţi pe bolovani,/ ei au spart coaja sutelor de ani/ şi-au tropăit cu zgomot, ducând prada/ pe valea păduroasă din Posada. (Chronicum pictum (4)

Poet al muntelui, cetate naturală dăruită de către Dumnezeu românilor, pentru a-şi apăra sărăcia, şi nevoile, şi neamul…, după expresia lui Mihai Eminescu din Scrisoarea III, Dragoş Vrânceanu salvează, metaforic, pe baza criteriului estetic al expresivităţii (poetice, n.n.) involuntare(5), ideea continuităţii unirii în literatura română.

Nelu BARBU