Asemeni unui corolar, sfârşitul de an literar la editura eCreator ne aduce în faţă revista (nr. 32/anul VII) „Valori băimărene” unde sunt cuprinşi, de către scriitorul şi editorul Ioan Romeo Roşiianu un număr însemnat de poeţi, prozatori, eseişti, critici băimăreni, mai pe scurt, scriitori maramureşeni. Dar câţi au rămas pe dinafară?!
Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Editura „eCreator” a publicat „Valori băimărene”, o revistă de colecţie!”
Hotărât lucru că scriitorul Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor, este un exemplu pentru mai tinerii scriitori în ceea ce înseamnă să munceşti pe brânci pentru a aduna în lada de zestre a literaturii române comori de nepreţuit, material didactic pentru cei care vor urma arta scrisului, în literatura română în general.
Recent a tipărit şi se află în librării masivul volum (726 pagini!) de critică şi eseuri, „Aventurile ideilor printre metafore”, Editura „Vatra veche” Târgu Mureş, cu o prefaţă a Voichiţei Tulcan Macovei: „Al. Florin Ţene: Filosofia – Bază a dezvoltării literaturii şi treaptă de înţelegere a existenţei sociale”, din care spicuiesc: „Domnul Al. Florin Ţene este un profund cunoscător al filosofiei, nu doar antice sau renascentiste, ci şi moderne, mergând până în secolul XX. Multe din argumentele aduse spre susţinerea ideilor proprii sunt luate din gândirea filosofică. (…) Analizând lucrarea Republica a lui Platon, autorul urmăreşte să demonstreze posibile similitudini între cetatea dreaptă şi sufletul unui om drept, indicând virtuţile ce definesc dreptatea în ambele cazuri. Dincolo de această similitudine, domnul Al. Florin Ţene ţinteşte mai mult: o analiză indirectă şi comparativă asupra modului în care propriul stat, România, este organizat, pentru o bună funcţionare în folosul oamenilor”.
Volumul ce cuprinde peste 100 de eseuri şi cronici bine realizate, se constituie într-un valoros document de idei filosofice despre literatura universală ajungând până la cea de azi, trecând prin analiza activităţii literaturii române în perioada comunistă, cu bune şi rele. Aşadar, domnul Al. Florin Ţene, ne propune o lucrare complexă, de studiu aprofundat, pornind de la Republica lui Platon, a operei lui Lucius Annaeus Seneca, Socrate, Friedrich Nietzsche ori Henri Bergson, Hegel, Heidegger, romancierii Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Gib Mihăescu, Poetul Naţional Mihai Eminescu ori Alexandru Macedonski până la Horia-Roman Patapievici, văzut cu ochi critici de autor.
Pagini generoase se acordă şi anilor tinereţii autorului, de care Al. Florin Ţene îşi aminteşte cu nostalgie şi drag şi face referire la poznele şi şotiile pe care le făceau în „anii fragezi” ai şcolii împreună cu alţi colegi, ajunşi personalităţi în diferite domenii, cum ar fi: guvernatorul Mugur Isărescu, prim-ministrul Radu Vasile, istoricul Ilie Vulpe, poetul Virgil Mazilescu ş.a.
Felicitându-l sincer pentru munca depusă, pentru activitatea laborioasă în cadrul Ligii Scriitorilor, am să apelez la ceea ce a scris pe ultima copertă a volumului, preşedintele U.Z.P.R. Doru Dinu Glăvan despre Domnia sa: „Scriitor şi jurnalist consacrat, cu peste 86 de volume tipărite în mai bine de patru decenii de activitate literară, dar şi aproape 6000 de articole risipite în presa locală, naţională, dar şi de peste hotare, prezent deopotrivă în „Dicţionarul General al Literaturii Române” (coordonator, acad. Eugen Simion, 2009) şi „Dicţionarul Scriitorilor Români” (coordonator Aurel Sasu, 2006), ca şi în „Dicţionarul Scriitorilor Români de azi” (ediţie de Boris şi Daniela Costin-Crăciun, 2011), ori „O altfel de istorie a literaturii române (autori, Doru Ştefan Dăncuş, George Coandă şi Vali Niţu, 2013), mentor de Şcoală literară şi lider al L.S.R., jurnalist profesionist, premiat de U.Z.P.R. în 2015 şi 2020, la Concursul Naţional de Presă Scrisă, Al. Florin Ţene (n. La Drăgăşani, jud. Vâlcea, 13 iunie 1942) revine, odată cu „Aventura ideilor” la preocupările sale perene, filosofia ştiinţelor literare, dovedind astfel că deţine vocaţia distanţei şi a perspectivei”, iar scriitoarea Galina Martea completează, tot pe ultima pagină: „Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul şi neobositul scriitor Al. Florin Ţene există în astă viaţă cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura naţională română”.
Gelu Dragoş
Înserare
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
La ore neştiute de nimeni
vine înserarea tiptil –
ca o felină desprinsă
cu întunericul
Pe un pisc al singurătăţii lui
şi-au întemeiat moşia
corbii şi caprele negre –
exploratori ai înălţimilor dense.
Muntele geme arareori,
creşte şi descreşte
precum pântecul femeii
la soroc.
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
Doar ochii tăi rămân într-ai mei –
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
La rând vin visele
cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –
E vreamea basmelor!
Fără perspective
din barul lui buciuman n-ai nici o perspectivă,
ne trezim uneori din beţie şi constatăm
că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile
şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri.
ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni
şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;
tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine :
ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess
privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;
participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave
(acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)
aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigonii ce suntem
iar apoi, ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;
timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –
se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă
doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;
a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin…
Singurătatea muribundului
Motto: „Toată viaţa mi-e cuprinsă în această linie”
Glia mă cheamă
Năzuinţele mi se destramă;
Somnul coboară
Şi mă doboară.
Pasărea stă la pândă
Resemnarea mi-e blândă,
Ciocul ei mă doreşte
Cu ghearele scoase soseşte,
La trupul meu se opreşte –
Viaţa-mi se sfârşeşte…
Amintirile păcatului primordial
N-am fost iertat în primăvară
nu m-a iertat nici vara
ce să mai vorbesc de toamnă
sau iarna geroasă şi nemiloasă
căci tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp
Amintirile noastre au împietrit
în crucea nopţilor de iarnă
Îmi amintesc doar foşnetul îndelung
al rochiilor tale
nimeni împrejur
Precum pâinea se numeşte pâine
aşa şi tu te defineşti
ca o fărâmă a împietririi
amintirilor mele
Păcatul crescuse în trupul meu
iar tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp
să fie doar al meu, al nostru…
Contemplare
stau culcat cu ochii închişi –
visez la copilăria-mi de odinioară
o căldură interioară duios mă înfăşoară
îmi mângâie trupul bolnav şi pleoapele
e atâta linişte şi armonie în sufletul meu
dar ceva mă strânge şi nu-mi dă pace
e inima, inima mea obosită ce-mi spune
nu mai privi atât de mult înspre spaţiul virtual
ci mai bine hrăneşte-te cu clipa palpabiă de-acuma
stau întins, nemişcat, cu ochii închişi
visez la zilele adolescenţei mele precoce
cu vise, îndrăzneli, cu temeri şi primele iubiri
crezând atunci că vom fi mereu tineri
stau obosit, nemişcat şi încerc să visez
că nu trăiesc în secolul turbulenţei globale
îmi sugerez insule verzi, edenice, de fericire
şi brusc din toate acestea mă trezesc în sudori
doar suntem în secolul marilor nebunii şi nebuni!
Doar noi…
Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.
Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.
Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie –
Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut;
Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele.
În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.
Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară …
Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp;
Contemporan cu visul de aseară despre luceferi –
Observ multe dorinţe la cei de lângă noi –
Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți.
În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi
Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.
Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse
Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem
Spre calea fericirii !!! Doar noi doi…
Ţinutul închis
De mult prea mult timp ţinutul nostru e închis-
ne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen
viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături
deşi trăim într-un mare clopot de sticlă
A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum
vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş
oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta
până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară
de puţin orizont albastru şi cuvinte înstelate şi tandre
Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe
tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea
iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini…
Privim în aceeaşi direcţie
Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”
Noaptea trecută am visat un poem
lung cât o pagină de revistă
scris cu litere caligrafice
motiv pentru care nu-l pot reproduce
îl povestesc pe scurt
Descrie-mi, Doamne ţinuturile
în care nu am călcat
şi înfăţişarea Ta
deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe
poate
iar tu, Doamnă desenează-mi
un tablou care să-mi ţină de cruce
seara la culcare
Fiindcă eu am fost îndrăgostit
doar de cuvintele mai lungi ca
Ecuatorul
motiv pentru care alaltăieri
le-am trădat
Pe tine, nu
deşi prin venele mele
nu curge sânge
ci trec doar vânturi
amirosind a toamnă târzie
Iar într-o noapte chiar a venit
Toamna
Şi într-o clipită m-am dumirit
Că ea se numeşte simplu-
Doamna
Pentru care sunt în stare
să mă împrietenesc şi cu
Moartea
şi să ne facem fraţi de cruce
fără să ştim
nici eu şi nici ea
care pe unde s-apuce
Tu să ai grijă însă
Doamnă
că tocmai acum prin faţa
ferestrei tale
mai trece grăbit
un anotimp…
Te aştept…
când viaţa mea capătă
alt sens
şoptindu-mi
că am nevoie
de o nouă dimensiune –
în aerul ce ne desparte
tânjesc cu dorul
de-a fi
noi doi
prin fereastra inimii bătrâne
cerul albastru
şi zborul pescăruşilor
se oglindesc în mare
neliniştit aştept
să-mi mângâi sufletul
cu un strop de fericire
să vii
precum
o pasăre măiastră
din înaltul cer să te cobori
cântând
îmbrăţişarea
să ne ţină strâns
ca tot ce ne mângâie
şi ne înconjoară
să aprindă în inimi
tainică şi nemaiîntâlnită
viaţă.
Curând…
Atâta frumuseţe cuprinde fiecare zi
Când soarele şi luna îşi face bine treaba
Dar oricât de multă dragoste mă împresoară
Atât de monoton îmi curge izvorul vieţii mele
Nimic nu e spectaculos în toate cele
Doar faptul că Tatăl n-a uitat încă de mine…
Mă sting în fiecare zi câte puţin când nu te am pe Tine
Şi tot mai mult mă tem de iad şi focurile ghenei
Smerit te port în suflet şi-n gându-mi zi de zi
Prin valurile vieţii îţi spun Doamne Isuse Sfinte
Eu doar cu Tine şi Tatăl pot răzbi…
Te-aş chema
invitaţi-mă la dans goală îşi spuse într-o zi femeia
căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă
între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire
ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse
deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina galei
să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana
acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de biserică
nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre
fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine
inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne
acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu mine
în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului
Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)”
COTIDIANĂ
am visat un munte alb
pe care coborau gânduri
în șir indian, șirag,
pe un soare care îți topea inima
pădurea de conifere mirosea
a verde crud
iar printre crengile brazilor
cântau păsări cu ciocuri rotunde
m-am trezit transpirat
am deschis ochii
în jurul meu erau oameni cu măști
măști care-ţi iau aerul și libertatea
măști ca-n lagărele de concentrare
ori supermarket-urile de oraș
am visat un munte alb în care poeții
nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…
DESCULȚ
mă întorc dintr-o țară
în care se umblă numai
desculț
pentru a nu stânjeni
dansul greierilor
dimineața pe răcoare;
doar astfel îți vei
împlini și tu
somnul cu vise în
culori
așa cum numai
pictorii
visează adesea
în anumite nopți
și rar, rar de tot
muritorii…
ZIDUL
dintr-un cuvânt în altul
îmi potolesc setea de tine
dintr-un sărut la altul
ne potolim setea dintre noi
iar atunci când nu mai am cuvinte
le desenez pe pietre cubice
să sparg zidul dintre noi…
ÎNSERARE
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
La ore neştiute de nimeni
vine înserarea tiptil –
ca o felină desprinsă
cu întunericul
Pe un pisc al singurătăţii lui
şi-au întemeiat moşia
corbii şi caprele negre –
exploratori ai înălţimilor dense.
Muntele geme arareori,
creşte şi descreşte
precum pântecul femeii
la soroc.
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
Doar ochii tăi rămân într-ai mei –
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
La rând vin visele
cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –
E vreamea basmelor!
VIAŢĂ TUMULTOASĂ
eşti o leoaică singură în tot ceea ce faci
şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag…
eu te ador acum când vin vremuri grele
iar inima-mi pulsează cu putere;
lacrimile mele sunt multe, pline, cristaline
doar de iubirea şi dragostea mea pentru tine;
eşti o leoaică singură şi sigură în tot ce faci
tu „leoaică, tânără, iubirea”…
FASHION AUTUMNAL
sub talpa toamnei
au murit rozele din grădină
ultimii fluturi s-au retras
şi au devenit una cu pământul
sub covorul arămiu de frunze moarte
doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos
în bavna seculară se-aude şuieratul vântului
şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –
dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano
sătul de atâta toamnă, mizerie umană
mă cuibăresc disperat în sufletul tău
să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară
vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp
sau poate pentru o veşnicie…
SOMEŞ
Se înseninează Someşul copilăriei.
Din pântecul lui curg domol
apetisante gânduri înspre tine.
Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru
asemeni valurilor ce ating malurile.
Inima ta îmi cicatrizează sufletul.
Mai avem puţine clipe pentru vindecare
dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,
de timpul pandemic ce sângerează lumea?
Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,
într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…
Scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”
Cartea este structurată în opt capitole distincte. Asfel, primul capitol intitulat „Gânduri” cuprinde un număr de zece poezii prin care poetul basarabean ne explică faptul că există o singură cale spre mântuirea sufletului, adică Calea Iubirii. Câteva titluri: „Undeva peste zări, orizonturi….”; „Eu nu vreau să văduvesc…”; „Rugă”; „Mărturisire”; „Destin”; „Om rătăcit”; „Invocare”, „Dor”; „Ce pot să fac…”; Toate sunt în voia Lui Celestă”. Suntr poezii sensibile, valoroase, care abordează iubirea şi credinţa în bunul Dumnezeu, Creatorul Universului. Capitolul doi, numit „Cele zece porunci”, cuprinde 10 poeme şi 1 (una) poezie (Îndemn) ale autorului, fiecare dintre poruncile biblice lăsate de Creator nouă muritorilor beneficiind de versuri minunate, explicate pe îndelete, în stil propriu de către autor. Exemplific: „Sunt Sfinte Cuvinte! Numai cel ce ştie să le prindă atent,/ Trecându-le prin inimă, va pătrunde-n adâncul lor şi ades/Neapărat găsi-va cu siguranță-n ele un categoric, iminent/Verdict pentru acei ce-n cruntă amnezie nu şi-au dorit un/Înțeles sublim: „Să nu ai alți dumnezei!”(Prima poruncă); „E strigător la Cer! Tocmai înjosirea Lui Dumnezeu este/Întâiul lucru rău, deprins de tineret de la cei vârstnici./Încălcări inofensive numai aparent. Să te revolți: „Funeste/ Sunt” ar fi un strigăt în pustiu!/ La fel se roagă unii pustnici/ Dar nu i-aude nimeni…” (Porunca a Doua); „E trist. Porunca Sacră pe Pământ nu este respectată, ci e târâtă/În noroi! Căci oamenii nu grijesc de Ceasul lor de sărbătoare./Ziua de odihnă ciudat e onorată, iar frumusețea zilei e omorâtă/ În distracții pământeşti: beții cumplite, orgii, desfrâu. Bizare,/ Crunte feluri de petrecanii pământeşti…” (Porunca a Treia); „Cuvintele „Mamă” „Tată” ar trebui tot timpul să trezească/O vibrație profundă intuitivă şi fierbinte din care să apară/Privirii înainte imaginea demnă-n deplină puritate să lucească,/Ca un far, Stea călăuză în întreaga existență pământească!/Cred că este pe înțeles să spui: Ce comoară i se fură oricărui/ Copil atunci când nu-şi poate cinsti tătăl şi mama din tot/ Adâncul sufletului său!” (Porunca a Patra); „Tatăl, prin îngâmfarea sa, a căutat să facă să moară acel ceva/ Frumos ce dăruit i-a fost în astă existență pentru dezvoltare/ Și înălțare. Socotelile meschine pământeşti ucis-au şi-n altcineva,/În acea jună, făclia dragostei dintâi, speranța într-o viață plină/ De lumină. A ucis acea iubire mare…” (Porunca a Cincea); „Condiția cerută trăieşte în lege. Legea Atracției de Specii Omogene/ Imensul Univers pretinde să fie împlinită, dacă se vrea completă/ Fericirea! Acolo unde pace nu-i şi armonie, căsătoria nici nu merită/ Numită căsnicie, ci numai o convețuire pământească, este alogenă/ Și ca atare nu are nicio valoare-n Fața Lui acea binecuvântare cerută/Într-o căsătorie adevărată!” (Porunca a Şasea); „E trist, ciudat pe astă Stea Albastră! Apar servicii de intimidare,/Pe banii tuturor, se urmăresc poeții, artiştii şi alți mulți oameni/Care tind spre-Nalt şi nu se-ncadrează-n tiparele lumeşti: dosare/Se-ntocmesc, cu informații burduşite, prestigiul, gânduri de la ei/ Furate, adunate neruşinat de semeni…” (Porunca a Şaptea); Memento, oameni! Plaga în trupul pământesc mult mai uşor,/Se tămăduieşte, atacul psihologic însă provoacă adânc în suflet – /Chiar peste ani deschisă – o rană sângerândă. E deprimat îngrozitor/ Că-i acuzat e pe nedrept! Onoarea, reputația, valoarea se călcă cumplit/În picioare! Cea mai neprețuită bogăție a sufletului nobil!” (Porunca a Opta); „Iubirea dreaptă este-n spirit! Iubirea sufletească/Este cea mai bună pavăză împotriva încălcării/Astei Porunci! Un om cu iubirea lui firească/Și curată – vrea-ntotdeauna numai ce-i mai bun/Pentru cel iubit şi nu poate avea nicidecum/ Dorințe sau pretenții necurate!” (Porunca a Noua); „O poftă de nepotolit, dezlănțuită rău, s-a răspândit/Și a cuprins întreg Pământul, peste toți oamenii/Molimă, fie ei cu pielea albă, galbenă sau cătrănită,/Roşie, maro, poftă prin care-şi invidiază semenii:/ Pentru tot ceea ce ei încă nu posedă!” (Porunca a Zecea). Capitolul trei „Purtăm din Facere imboldul revenirii” este şi cel care dă titlul voluminosului volum şi are un număr de treisprezece poeme-epistole în care autorul abordează temele perene şi mereu actuale ale Sfintei Scripturi, fie că vorbim de Vechiul sau Noul Testament. Capitolul patru numit, „Femeie trebuie să urci”, este dedicat de Nicolae Bălţescu femeii creştine, femeii dătătoare de viaţă, femeii mamă şi femeii iubite.Capitolul cinci, „Iubire pământească” are un număr de douăzeci poeme şi redescoperim latura sensibilă a autorului, în care sunt redate trăirile autorului faţă de femeia cu care îşi împarte zilele. În sprijinul afirmaţiei mele am să exemplific: „În parcul amintirilor/ „Coboară amurgul stingher…/Dincolo de visul meu,/La marginea aşteptării, /La marginea durerii/Eşti tu. /Dar eşti atât de departe…/Ofileşti frumusețea în iarnă,/Într-o iarnă depăşită./Dorul mă duce spre tine/Prin spații şi întinsuri./Dorul meu e vântul ce frământă/Marea sărmanului meu suflet,/Într-o veşnică furtună…/Dorința de-a te revedea mereu.//Amurgul e mai dens./Cerul nocturn, înstelat – spectrul durerii,/Barometrul tristeții mele –/ Ridică-n sus talerul fericirii,/Lăsând în jos talerul cu dorința/ Încă a imposibilului,/Cu setea de dragostea ta,/Cu setea de infinit./O, Balanță! Cât de fragilă eşti în astă lume!/Învăluit de cer, plutesc spre tine./Cărările sunt atât de rapide./Vin să gust în linişte/Din mireasma sufleului tău,/Din mireasma frumuseții tale/Flămânde şi rare./ Vin ca ochii mei/S-absoarbă cu bucurie chipul tău,/Să facă să-nflorească din nou în ei/Speranța. Răbdător/S-aştept reînvierea/ Primăverilor adolescenței tale.” („Dar la tine e iarnă…”). Capitolul şase, numit „Imagini”, conţine un număr de 8 poezii şi abordează lumea satului, obiceiurile locului, aşa cum se poate observa şi din titlurile poeziilor: Peisaj de iarnă”, „Crăciun”, „Seara la sat”, „O viață de o zi”. Capitolul şapte, este dedicat „In Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu”
Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.
Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.
„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…
Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-le prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.
Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.
Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.
Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Născutul are o stea în frunte / pe care nimeni n-o vede”. Încătușat în dată, poetul trăieşte poezia ca stare permanentă, s-a născut cu ea, e ființa lui, e salvarea lui pentru totdeauna, căci frumosul nu are sfârșit: „Ca o călăuză / îmi traversează prin memorie / firul de mătase roşie al poeziei / înfăşurându-se după suflet. // Unde să caut măreţia în cuvinte / când curg peste mine valuri. // Ştiu numai drumul metaforei, / genele care-i deschid ochii luminii. // Şi cum să le zidesc în templu / în care să răsune pricesne celeste / cântate de îngeri? // Mă umplu pe interior cu aureole de miere / şi tot ce simt pentru semeni este iertare. // Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte, / frumosul să capete contur de principe / uns al lui Dumnezeu, / Un regat să-mi fac din poeme”.
Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.
Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.
„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…
Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-se prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.
Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.
Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.
Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Continue reading „Gelu DRAGOŞ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu”