Constanţa Abălaşei Donosă: Ascult timpul

Pictură de Constanţa Abălașei Donosă

 

ASCULT TIMPUL

 

Ascult timpul care vine…
Pașii, îi încetinesc
Să-l opresc pe cel ce pleacă,
Fiindcă altul nu găsesc.
Nu pleca timp ne-nflorit
Lasă-te de vrei arar,
Lângă mine de-ai venit
Rămâi să-mi fii scutar.

Rămâi precum mireasma-n pârg
Ușa inimi-i deschisă –
După tine mereu plâng
Printr-o lacrimă tot strânsă.
Vreau să-mi fii de ziua mea
Prins în păr, atins de gene,
Apoi, să-mi deschizi alt an
Făr de tainice ispite,
Făr de mult dulce, amar…
Sufletului, dăi zile-nflorite !

—————————–

Constanţa Abălașei Donosă

Mihaela BORZEA: Am rămas să vând cuvinte

Am rămas să vând cuvinte

 

Am rămas să-ţi sorb din sânge, ca o vrabie bolnavă,
Iarna ce-ţi cuprinde gândul cu un ţipăt amărui,
Să salvez de la murire îngeri prinşi într-o epavă,
Să le colorez adâncul în nuanţe de căprui.

Am rămas să-mi cert măicuţa că mi-a povestit de tine
Când credea că din cerneală n-am să pot să evadez,
Că mi-a pus in lacrimi suflet cât pentru vreo cinci destine
Şi m-a învăţat cu lupii prin troiene să dansez.

Am rămas să-ţi fiu mireasa încrustată-n verighetă,
Fum de lumânare neagră din duminici să-ţi cobor
Ca o rugă prăbuşită dintr-o coadă de cometă
Pe o graniţă subţire dintre draci şi Raiul lor.

Am rămas să vând cuvinte celor fără bani de pâine,
Să mă întristez când talpa nu-mi încape in pantofi,
Să mă leg de asfinţitul răsăritului de mâine
Şi de nebunia lumii încarnată-n filozofi.

Am rămas să mi te-nghesui între ziduri mișcătoare,
Movul osândirii tale să- l strivesc de movul meu,
Să mă-mbăt de tine veșnic, să mă clatin pe picioare
Și s-adorm în agonia celui mai netrebnic zeu.

Am rămas să-ţi aflu ochii ce mi-au învelit icoana
Şi mi-au luminat Infernul închisorilor din ierni,
Să m-auzi când fără vlagă mi te chem să-mi vindeci rana
Şi cu albul tâmplei tale, peste tâmpla mea, să cerni.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

 

Nicu GAVRILOVICI: N-am observat

N-am observat

 

N-am observat când mi-ai pătruns în sânge,
Și ai înseninat în mine tot,
M-ai învățat să cred că încă pot
Zâmbi, chiar dacă sufletul îmi plânge.

Nici când ai adunat grămadă vreascuri
Din visele ce-odată le-am avut
Și ai aprins un rug ce n-a putut
A-l stinge-ntregul must prelins din teascuri

N–am observat… Căci tu erai lumina
Și m-am lipit de umbra ta stângaci,
Te ascultam înfrigurat cum taci
Iar când vorbeai cânta în mine tina.

În rama pleoapei ți-am fixat icoana
Și candelă am pus în fața ei
Mireasma dulce-a florilor de tei
Și apa prefăcută-n vin la Cana.

Erai mireasa mea, eu însumi mire
Și te-am iubit nepământean, celest…
Nu am știut că viața nu dă rest
Și picură otravă în potire.

Când m-am trezit era în mine moarte
Și-am înțeles că prea am fost naiv,
Întregul cer era pictat oliv
Iar tu erai de mine prea departe.

Nici să te strig nu am avut putere
Cum lupu-și strigă soața-n nopți cu ger,
Se transforma eternu-n efemer
Și vinul sfânt din Cana era fiere…

E viața mult prea strâmtă și mă strânge,
Sunt dezbrăcat de tine și-mi e frig…
Zadarnic bat cu pumnu-n porți și strig,
N-am observat când mi te-ai scurs din sânge.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

6 noiembrie 2019

Mariana POPAN: Timpul…Între noi…

Timpul…Între noi…

 

E un copac,
cu crengile
aplecate spre căile
destinelor noastre…
Când obosim, iar frunzele,
de supărare, se îngălbenesc,
să privim cerul!
Luna? Ne privește de
pretutindeni,
pe când soarele,
tu, soare, te afunzi în
tristețile tale…

Fiecare zor aduce
o speranță…
Căți zori vestesc
răsăritul tomnatic?
Plin de speranțele cerului,
pășim, odihnindune arar,
pentru admirarea fiecărei raze de soare…

Privim cerul, sperând prin
viața noastră,
viețile dimprejur,
iubind tot ce ne înconjoară!

Oriunde suntem, suntem tot…
Noi…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Noiembrie 2019

Nicolae NISTOR: Ascunsă de îngeri

ASCUNSĂ DE ÎNGERI

 

Ai fugit în picioarele goale

din orice sângerare…

Câtă zăpadă să plângă peste noi

cu pașii albi de copil

până să poți ierta

fiecare trăire din noi

dusă la disperare,

fiecare prunc plecat

departe?

Ultima noapte te-am văzut

ascunsă de îngeri

într-o cămașă albă de copil…

—————————-

Nicolae NISTOR

6 noiembrie 2019

Anna-Nora ROTARU: Aburi de-amintiri (poeme)

PE CALEA VIEŢII MELE

 

Se-mprăştie paşii pe-asfalturi de viaţă,
Cu dâmburi, cu găuri, prin ploi şi prin vânt…
Şi chiar de mi-i talpa pe iarbă, pe gheaţă,
Acrobat, de mă clatin pe firul de aţă,
Nici plânsul nu-mi iese, nici jalea-n cuvânt !

Când ziua se sparge, când noaptea se crapă,
În spate port crucea, cu vaiet nu plâng…
Suspinul doar las, să curgă pe apă,
Că sufletu-ngenunche, din ea se adapă,
Plecând mai departe, în mine mă strâng !

O fărâmă păstrez din gândul ascuns…
E cel ce mă-ndeamnă să cred în speranţă…
Nu-mi pun întrebări, n-aştept vreun răspuns,
Panoplie pun sufletului, să nu fie străpuns,
De gânduri răzleţe ce-mi cad pe balanţă…

Agale-mi târăsc picioarele-mi şchioape,
În urmă lăsând lumânările-mi stinse…
Doar ochii mi-ascund sub grelele pleoape,
Priviri de arunc împrejur sunt mioape,
Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse !

 

 

FĂRĂ SUFLET, FĂRĂ NUME…

 

Eu nu sunt OM, ci-s doar fărâmă,
Suflată-n vânt, de o aprigă Soartă…
La colţ, pândeşte şi-mi sfârâmă,
Orice să-nalţ, picior dărâmă,
De n-am nici casă şi nici poartă !

Eu nu sunt OM şi n-am nici nume…
Nici sentimente n-am în cuget…
De humă, un pumn zvârlit în lume,
De parcă-i Zeul pus pe glume,
Că-mi fură vocea şi-mi dă muget !

A cui sunt, de unde vin ? Nu ştiu…
Pe braţ am număr, ştampilă-n frunte…
Inimă-n mine caut şi-i pustiu,
N-am trăit şi am albit de timpuriu
Sau, m-am născut cu pletele cărunte !

Eu… nu sunt OM, ci poate o epavă…
Fereastră colbuită-mi pare ceru-n Lume…
În picături îmi beau potirul cu otravă,
Că-n sceneta ei, am rol de pleavă,
Necunoscutul… fără suflet, fără nume…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Aburi de-amintiri (poeme)”

Maria HOTEA: Cuvinte minunatele aleg

Cu sensibilitate cuvintele minunate le aleg,
Înșiruindu-le în versuri frumosul iubirii îl leg
Tăcerea și liniștea sufletului în ele cuprind,
Sentimentele trăite le port cu drag în gând.

Cuvintele alese sunt smaralde ce strălucesc,
Scrise ori rostite prin viu grai în timp dăinuiesc
Simt iubirea și suspinul clipelor ce vin și trec,
Prin trăirile și dorințele mele viața mi-o petrec.

Mă adâncesc în tâlcul cuvintelor ca într-o oglindă,
Atunci când gândul călător prin amintiri colindă
Să simt bucurie în suflet privind seninul cerului,
Zâmbind să ascult prin ramuri adierea vântului.

Frumusețea din toamna cu straiul de aramă,
Să o privesc cu nostalgie fără să îmi fie teamă
În slove s-o descriu fără nici o urmă de tristețe
Și-n zilele ploioase cu dragoste să-i dau binețe.

Diminețile însorite să-mi fie balsam în suflet,
Pe cărări necunoscute să mă poarte în umblet
Tristețea lumii nicicând în drum să n-o întâlnesc,
Cu iubire prin cuvinte semenilor să le vorbesc.

Să simt chemarea iubirii și-n suflet să o păstrez,
Măreția și frumusețea ei să-mi fie-n viață crez
Iar când zorii de ziua îmi dăruiesc magică lumină,
În priviri să am mereu cu drag strălucirea-i divină.

——————————-

Maria HOTEA

6 noiembrie 2019

Elena TUDOSA: Singurătate amară

Azi braț la braț cu tine nu-mi mai pasă,
Singurătate amară nu te mai iau în seamă,
Mă-nsoțești pretutindeni la drum și acasă,
Îmi ești obișnuință și totuși îmi provoci teamă.

Când vine seara doar atât mă mai- nfiori,
Căci încerci să îmi fii pe umeri o povară,
Și mă porți cu tristețe în amintiri ce dor,
Răpindu-mi somnul nemiloasă în câte o seară.

Singurătate amară ce apeși greu pe tâmple,
Cu tăcerea ta chipul zi de zi mi-l încărunți,
Ce-o fi în viața mea, ce-o urma să se întâmple,
Spre apusul ei mă îndrept cu pași mărunți.

Chiar de-mi ții companie, azi m-am resemnat,
Cu tine alături nevrând chiar m-am obișnuit,
Toate câte am de dus pe lume cu tine împart,
Până când voi apune într-o stea în infinit,

Singurătate amară m-ai lăsat îndurerată pe pământ,
La braț cu tine, vrei să mă răpui de tristețea grea,
Știu ție povaro nu-ți pasă chiar deloc cum sunt,
M-am obișnuit însă, ești și tu un capitol din viața mea.

——————————-

Elena TUDOSA

6 noiembrie 2019

 

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Pe prispa gândului

Pe prispa gândului

Pe prispa gândului s-a aşezat trecutul
Cu ierni în primăveri şi toamne lungi de vară,
Cam obosit de ieri, când şi-a expus avutul
Se odihneşte-acum în haina lui de seară.

Pe prispa gândului s-a aşezat şi cântul
Ce m-a-nsoţit în timp cu lacrima-i dulceagă,
Lângă poeme-a stat pân’ şi-a tocit cuvântul
În zborul meu prin nori, cu aripa-mi beteagă.

Pe prispa gândului s-au aşezat amicii…
Cu voci rupte din rai s-au aşezat în mine,
Au scris povestea mea, să-adoarmă inamicii
Din sufletu-mi pustiu, ne’ncrezător în sine.

Pe prispă încă stau prieteni să privească
Cum râuri de cuvânt mai curg uşor pe file,
Tăcerea aştepând în vers să se trezească
Vor fi mereu aici pe frunţi de nopţi şi zile.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

3 noiembrie  2019

Simon JACK: Nefiresc în umbra mâinii drepte (poezii)

Căutător

 

poezia se răstoarnă în valea cuvintelor
rostite cu mâna goală,
duhoarea lor atrage condorii pleșuvi
ce zbor cu ceruri dedesubt în hăcuiala
ghearelor silabisite
pe coroane mortuare fără
dex,
vagabond și orb tărându-mi haina
cu prea multe buzunare
printre gunoaie,
căutător mă înegresc în tușul nopților
al gurilor căscate
nefiresc în umbra mâinii drepte…

 

 

Profile poetice

 

Drepte stau aleanuri strâmbe
intr-o flamură candidă ce se flutură în alb,
inimii în armistițiu cu tot griul
unui gând
nici de flamuri nu îi pasă nici de veacul
unui pas,
vrea iubirea-n cap de coasă, moartea
un nimic decent
să îl treiere prin rituri ce dispar cochet
in ceas, o secundă infinituri pârjolite în amor
să ne fie focul sacru ce ne arde berechet,
indoielnice clepsidre așezate-n
colț pe cer,
noime de trecut prin viață cu miros închis
de var, sunt doar ziduri în spoială
cruntă trecere de ani,
gândesc grabnic începuturi când n-am
tâmplă a visa și aștept cu nerăbdarea unui
pan sătul de van
alchimii zorind sfârșituri ce se-ntorc
in avatar, deja vu-uri-ghilotina împruncire
fără sfat,
Doamne lasă-mi orbii din catrene ce le scriu
doar bâjbâit să nu știu când se termină
drum toiagului prin umbre ajutându-ma
să strig,
imi aud atunci ecoul fandosind în rime goale
cerșetori în frac și straie purtând cruci
de spovedit,
lume, lume întrunchiată în decorul altor lumi
ce stai flamură blazată suspendată
fără vânt,
nici cădere nici înalt, înălțarea-i rost de moarte
inainte de aripi
inainte de tiară stă genunchiul suspinând,
nu e loc de-aleanuri drepte strâmb
e visul tău cărunt,
eu acum degeaba mirui în cuvinte ce mă ard
patrafire de iubire sau călăi de neștiință
doar poetic mă revendic și pe voi din
preajma mea,
vămilor golite-n beciuri de profeți ce-ați
fost candva.

 

 

Orășelul copiilor

 

e mai seară că ieri seară
mai vechi ca vinul mult străvechi din
călimara cu cerneală,

copii ridică zgârâie nori din șotroane
cu fațada la două asfalturi,
doar creta fără alb
rămâne jos în căruțul celui mic născut
in statuia libertății de la colțul
cu toneta de înghețată,

tot seară e și-n leagăne
un Mickey Mouse cu ochelari de soare
vinde pozne din nopți cu gemeni
trași pe sfoară
de tați nematurizați,

mame grijulii
iși strâng la sân toate cârligele de rufe,
e mai seară ca ieri seară
se dau drumul hoților
de vin vechi,
in orășelul copiilor se vând călimări
fără cerneală,

pe jos șotroane în zgârâie nori
și-un pic…de albăstreală.

 

 

Persiflări nediagnosticate

 

la gâtul tău toți ateii mei de noapte
râd în poze îngălbenite
sub mustață ori din sâni de anduranță
ceruiți în Pegași morți,
umeri moi mai dau din aripi
un nezbor de zile mari, crucea ce ți-o port
pe spate se preschimbă-n cărăbuși,

Continue reading „Simon JACK: Nefiresc în umbra mâinii drepte (poezii)”