Am rămas să vând cuvinte
Am rămas să-ţi sorb din sânge, ca o vrabie bolnavă,
Iarna ce-ţi cuprinde gândul cu un ţipăt amărui,
Să salvez de la murire îngeri prinşi într-o epavă,
Să le colorez adâncul în nuanţe de căprui.
Am rămas să-mi cert măicuţa că mi-a povestit de tine
Când credea că din cerneală n-am să pot să evadez,
Că mi-a pus in lacrimi suflet cât pentru vreo cinci destine
Şi m-a învăţat cu lupii prin troiene să dansez.
Am rămas să-ţi fiu mireasa încrustată-n verighetă,
Fum de lumânare neagră din duminici să-ţi cobor
Ca o rugă prăbuşită dintr-o coadă de cometă
Pe o graniţă subţire dintre draci şi Raiul lor.
Am rămas să vând cuvinte celor fără bani de pâine,
Să mă întristez când talpa nu-mi încape in pantofi,
Să mă leg de asfinţitul răsăritului de mâine
Şi de nebunia lumii încarnată-n filozofi.
Am rămas să mi te-nghesui între ziduri mișcătoare,
Movul osândirii tale să- l strivesc de movul meu,
Să mă-mbăt de tine veșnic, să mă clatin pe picioare
Și s-adorm în agonia celui mai netrebnic zeu.
Am rămas să-ţi aflu ochii ce mi-au învelit icoana
Şi mi-au luminat Infernul închisorilor din ierni,
Să m-auzi când fără vlagă mi te chem să-mi vindeci rana
Şi cu albul tâmplei tale, peste tâmpla mea, să cerni.
—————————-
Mihaela BORZEA
(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)