Nu s-a scuturat gorunul, au rămas pe grind cocorii,
Dar se-mpuținează norii, veșnicia și tutunul,
Omul, istovit de moarte, își aprinde lacom pipa,
Scrie solzuindu-și clipa în a valurilor carte.

Ninge peste mâini murdare, din falange-i curge smoală,
Umbra lui colindă goală fluierând a nepăsare,
Întristarea îl urmează ca o tainică iscoadă,
Cu noroaie și zăpadă, masca albă și-o fardează.

-Hei, pescarule, privește, vâsla nu te mai ascultă,
Lacrima-i mai grea, mai multă, „balta nu mai are pește”,
În năvoade te așteaptă Crivățul și te învață
Cum să arzi când ceru-ngheață, prăbușit în delta dreaptă.

—————————-

Mihaela BORZEA

În noi se zbat căderi de Niagare
Şi se desfac în delte mii de fluvii,
Ne umplem cu tăceri asurzitoare
Si curgem în erupţii de Vezuvii.

Ard struguri despuiaţi în vinuri acre,
În flăcări ce ne mistuie dorinţa
Si sub ruine de istorii sacre
Ne toarnă în ţărână neputinţa.

Din noi îşi stinge setea tot Infernul,
Iar Raiul se îneacă şi tuşeşte
Şi însuşi Dumnezeu zdrobeşte sternul
Pe care cerul tot se prăbuşeşte.

Au părăsit toţi îngerii grădina
Într-o beţie soră cu sfârşitul,
De norii mov ne spânzură lumina,
Ca să privim din moarte, răsăritul!

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul POTECA DINTRE STUF ȘI CER)

Foșnește-un vânt năprasnic prin ochii primăverii,
Ca un bujor te lepezi de frunze și petale,
Răstorni destinul acru din cănile tăcerii
La rădăcina prinsă de lutul Clipei tale.

Primești în dar un Soare decorticat de raze,
Îl storci în călimară și-ncepi să-i scrii sfârșitul,
Lumina-ți varsă rouă și virgule în fraze,
Născând izvoare-n care se scaldă Infinitul.

N-ai timp să mori, dar iată, oglinda-n miez se crapă
Și pare că-ți zdrobește cu cerul ei, arcada,
De cioburi și de tine nimic nu te mai scapă,
Căci scribul, cu un rânjet, închide acolada.

Mai este până mâine un scârțâit de cretă,
Un țipăt inefabil, strivit între iluzii,
O simplă răsucire de cheie în planetă
Și-o patrie bătrână cu visele-n perfuzii.

—————————-

Mihaela BORZEA

Noiembrie 2019

De la mov spre sud, străbunii strâng în oase iarba nouă,
Spală crucile cu rouă scursă din cămașa lunii,
Ard în dor de țară-ntreagă sub pământul lor fierbinte,
Însă rostul jertfei sfinte, cine vrea să-l înțeleagă?

De la mov spre vest, „golanii” cară targa cu speranță,
Pun dreptatea-ntr-o balanță și în alta, gologanii,
Trupul le-a rămas epavă pe-a istoriei redută,
Azi, li-i patria vândută pe doi poli și-o stea bolnavă.

De la mov spre est, melenii par străini prinși la hotare,
Cu trădări în buzunare, coapte de vreo trei decenii,
Par fantome-ndoliate la mormânt de Românie
Fără steag și fără ie, bântuind în libertate.

De la mov spre nord, ostașii poartă-n ranițe un munte,
Resturi de războaie crunte ce-au hrănit înaintașii,
În gamele fac proteste ciorbe cu miros de coasă,
Doar bocancii vor acasă, dar ACASĂ… unde este?

—————————-

Mihaela BORZEA

Am rămas să-mi cert măicuţa că mi-a povestit de tine
Când credea că din cerneală n-am să pot să evadez,
Că mi-a pus in lacrimi suflet cât pentru vreo cinci destine
Şi m-a învăţat cu lupii prin troiene să dansez.

Am rămas să-ţi fiu mireasa încrustată-n verighetă,
Fum de lumânare neagră din duminici să-ţi cobor
Ca o rugă prăbuşită dintr-o coadă de cometă
Pe o graniţă subţire dintre draci şi Raiul lor.

Am rămas să vând cuvinte celor fără bani de pâine,
Să mă întristez când talpa nu-mi încape in pantofi,
Să mă leg de asfinţitul răsăritului de mâine
Şi de nebunia lumii încarnată-n filozofi.

Am rămas să mi te-nghesui între ziduri mișcătoare,
Movul osândirii tale să- l strivesc de movul meu,
Să mă-mbăt de tine veșnic, să mă clatin pe picioare
Și s-adorm în agonia celui mai netrebnic zeu.

Am rămas să-ţi aflu ochii ce mi-au învelit icoana
Şi mi-au luminat Infernul închisorilor din ierni,
Să m-auzi când fără vlagă mi te chem să-mi vindeci rana
Şi cu albul tâmplei tale, peste tâmpla mea, să cerni.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

Mi-a fost inima prea mică, n-am putut a vă cuprinde,
Nici fereastra către aer n-am știut să o deschid,
Căci păstram în cuibul palmei mere dulci pentru colinde,
Nu vedeam că neputința se înalță ca un zid.

Astăzi îmi aplec privirea peste fluviul ce îngână
Lumânări topite-n valuri și tăciuni în ochi de pești,
Cât mai hibernezi, lumină, ce nebuni te tot amână,
Câte aripi să te strige, în ce secol te trezești?

Fumegă eternitatea, de la „Colectiv” încoace,
Peste voi, „uitații” lumii, peste pruncii din Damasc,
Firul morții însăilează pântece în patru ace,
Când iubirile gravide se aruncă-n foc și nasc.

—————————-

Mihaela BORZEA

 30 octombrie 2019

Arde granița deschisă între două frunți străine,
Luna se topește-n tine, capturată și ucisă
De-o fantomă pescărească bântuind în agonie
Pe o barcă de hârtie, condamnată să plutească.

Zeu cu fulgere în palme, tu trezești catarge frânte
Sub furtuni ce-ncep să cânte priponite-n ape calme,
Om cu întristări pe tâmple, tu arunci nisipu-n stele
Și dai viață morții mele, veșnicia să ne-ntâmple.

Doar privește amurgirea și implor-o să m-aplece
Peste-nsingurarea-ți rece care-ți macină simțirea,
Ceartă-te cu lumea veche, cu Neptun, cu Dumnezeu,
Pune scoica la ureche și ascultă-mă: Sunt eu!

—————————-

Mihaela BORZEA

29 octombrie 2019

Voiai să-nalți cu trudă o altfel de cetate,
Dar a-nflorit o umbră sub coastele luminii
Și-nghite pui de îngeri muriți pe jumătate
În Raiul ce-și așază pe socluri asasinii.

Desfaci vulcanii minții în fibre răsucite
Pe tibia subțire a crinului de cupă,
În pâlnii de lalele aproape ofilite
Îi torni cu-ncredințarea că-nvață să erupă.

Faci arc din ulmi în flăcări, țintești spre ceruri pline
Cu stele cimentate de-atâta necădere,
Ce mai rămâne, oare, copil matur, din tine,
Când inima te urlă până devii tăcere?

Prin zid trec iar țiganii, clepsidra nu-i atinge,
Sunt an de an aceiași, vând var pentru spoială,
Nu-i chip să stai din treabă, căci în curând va ninge
Cu zurgălăi în coajă și muguri de sineală!

—————————-

Mihaela BORZEA

28 octombrie 2019

Se amestecă-n foi conjugări la trecut,
Predicate se zbat într-un timp viitor,
Întrebări se divid în oglinda de lut…
Cum să scriu altceva, când de tine mi-e dor?

Printre virgule gri se împiedică-n vers,
Substantive căprui declinate-n smarald,
Le ascund de ninsori într-un alt Univers…
Cum să scriu despre ierni, când de tine mi-e cald?

În consoane se sting efemere trădări,
De la lecția lor, recunosc, am chiulit,
În penița de foc se despart exclamări…
Cum să scriu despre trup, când îmi ești Infinit?

La final de poem, las un punct lăcrimând
Pe vocalele mov ce mă-nvață să strig,
De la margini de lumi până-n vârfuri de gând:
Cum să scriu despre veri, când de tine mi-e frig?

—————————-

Mihaela BORZEA

26 octombrie 2019