„Şi ce folos e omul de-i maghiar?”

După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților naționale conferea dreptul statelor de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”[1], măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie. Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine. Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”[2].

Propaganda ungurească funcționa încă, – deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, – în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați. În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprima regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească. Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși apăruse abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural”[3] îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându-se cu iertare peste greșelile de conversație. A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea regimului dualist”. Până și la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra (octombrie 1916) , prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”[4], spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare.

Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai. Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic. Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc”[5] și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâş, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru „rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate”, scria profesorul George Nistoroiu. Tot el se întreba dacă-i normal „Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Miklos Horthy, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, … etc”.

Propaganda a fost instrumentul prin care marile imperii și-au menținut privilegiile „istorice” de dominație asupra ținuturile subjugate în trecut. Cei incomozi erau catalogați ca „trădători” calomniați prin presă și traduși în fața justiției cu sentințe capitale. Pentru a scăpa de ștreangul spânzurătorilor mai mulți ardeleni în frunte cu: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ioan Moța, Vasile Stoica, ș.a., care au militat pentru dezrobirea Ardealului, și cereau imediata intrare în război contra ungurilor, s-au refugiat în România. Propaganda prin presă incita opinia publică, în timp ce oficial domnea o desăvârșită tăcere. Tăcerea avea ca scop inducerea în rândurile celor interesați a sforțărilor pentru potolirea conflictului gata să se producă, ceea ce reprezenta de fapt un joc dublu. Sub acea aparență s-au pregătit și încă se mai poartă propaganda Marilor Puteri, spre împingerea în formula ultimatumului, misterios, contra „celui vinovat”, fără ieșire (avem ca pilde: ultimatumul dat sârbilor în primul conflict, ultimatumul sovietic dat României în 28 iunie 1940, ultimatumul dat Kuweit, Irak, ș.a.). Și față de toate: tăcerea absolută care a precedat remiterea notelor sau a bombelor, rachetelor…

Picătură de picătură – zi de zi – s-a prelucrat opinia publică, încât „olah” (valahul – cum îi spuneau în zeflemea românului) putea fi numai „bocskoros” (opincar), numai retrograd, numai semi-sălbatec (necivilizat). Zeflemeaua, din perioada antebelică viza starea înapoiată a unei părţi din românime, stare pentru care nu purtau responsabilitatea. Prin urmare la cultura sau incultura poporului român din Ungaria contribuția stăpânirii era vădită. Presa vremii încerca să otrăvească orice sentiment de mândrie națională din partea tuturor popoarelor nemaghiare, în special a românilor, care constituiau jumătate din numărul lor în Ardeal. De aceea era fundamental ca în școală: istoria, geografia, religia până și cântările să fie predate exclusiv ungurește.

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă şi în momente ale conversaţiei curente, în discursul politic sau chiar şi în cel ştiinţific. Frecvenţa şi intensitatea discursului sunt proporţionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenţiei asupra lui determină formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conştiinţa publică. Uneori faptul poate fi o eroare şi avea consecinţe de-a dreptul nocive, de natură să afecteze întreaga colectivitate, alteori doar regretabile. Acum, a revenit în actualitate subiectul unui tratat internațional de acum 100 de ani: Trianon!

De ce este necesar să se ştie că Tratatul de la Trianon este un act juridic foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. De ce este necesară cunoaşterea acţiunilor iredentei maghiare dintre cele două războaie mondiale? De ce este actualizată tema? Răspunsul nostru se reazemă pe trecutul istoric cât şi pe actualitatea socială şi realitatea politică din România democratică de astăzi. Din această perspectivă tema supusă atenţiei publice prezintă o foarte mare importanţă. Formele şi intensităţile de manifestare a adversităţilor ungureşti şi pretenţiile teritoriale sau de autonomie a Transilvaniei, duse până la separaţie, a preocupat guvernele şi grupările politice oficiale şi organizaţiile neguvernamentale şi para-militare ungureşti de la Trianon[6] încoace. La adăpostul alianţelor, în perioada 1920-1940, România ducea politica sa externă pentru a-şi salva graniţele. Cadrul politic şi militar rezultat după încheierea primului război mondial a divizat Europa în două blocuri care au încercat, pe de o parte să apere pacea iar pe de altă parte să revizuiască condiţiile impuse de învingători. În acest context România, înconjurată din toate direcţiile de state care atentau la securitatea şi integritatea sa, a încercat pe căi diplomatice să-şi apropie marile puteri. La toate acţiunile iniţiate, susţinute politic, propagandistic şi financiar de guvernele de la Budapesta, Berlin, și Roma s-au adăugat manifestările de tot felul ale iredentei ungureşti din România. Drept dovadă despre modul cum a acţionat iredenta maghiară la frontiera de vest a României Mari, sunt notele informative de după descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc. În total 172 persoane, unele condamnate, altele expulzate în Ungaria, pe care Serviciul Român de Informaţii le-a dovedit. Respectarea înţelegerii intervenite între cele două state pentru detensionarea situaţiei, dar şi acţiunile duse de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea[7].

Agresiunile Germaniei, anexările şi cuceririle teritoriale, au fost tratate cu împăciuire de politica apuseană, devenită sinonimă cu dezastrul, dacă ar fi să aruncăm o privire sintetică asupra acelei perioade. Exemplul Micii Înţelegeri[8] de organizare şi de afirmare a forţei de reacţie împotriva agresiunii comune, pentru viitorul omenirii de după război, poate fi considerat o reuşită a relaţiilor politico-militare interbelice, ca exerciţiu şi experienţă diplomatică. Forţa sa a fost falimentată din interior şi exterior. Echilibrul şi pacea lumii depindeau, în mod hotărâtor, în opinia noastră, de echilibrul şi pacea economică. Spiritul egoist care a dominat lumea se impunea a fi înlocuit cu principiile de democraţie internaţională şi economică, iar însărcinarea pentru vegherea acestora revenea de drept organismelor internaţionale. Deviza Unul pentru toţi şi toţi pentru unul trebuia aplicată pentru salvarea lumii şi pe tărâm economic[9].

Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică ardelenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919 și vara lui 1940, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri. Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri șovine, iredentiste, de după război. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Kosuth Lajos sau/ și de la Tisza Istvan. Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, în 1919 (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de acest flagel, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”[10].

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”[11]. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia. Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni”[12], dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

Și baladă populară, Meșterul Manole, atât de bine cunoscută românilor, a fost supusă legilor aponyene de maghiarizare! Aflându-se că balada a fost larg răspândită între toate popoarele din Balcani s-a renunțat la paternitatea ungurească. Altă baladă maghiară „Kató Kádár”, avea aceeași origine românească ca și povestirea din „Inelul și năframa”, cu deosebirea că feciorul boierului de român primește pe lângă năframă și un inel. Cu toate acestea, ungurii sincronizează, și astăzi, povestea respectivă pentru copii și o difuzează ca fiind „din folclorul maghiar”. Rămâne întrebarea: mai e posibilă împăcarea dintre unguri și români a căror povești și pentru copii au înregistrat astfel de influențe reciproce? Răspunsul îl găsim în faptele și atitudinile zilnice, în manifestări culturale cu destinație „etnică-maghiare”.

Am consultat de curiozitate, după ce am luat cunoștință despre simpozionul internațional (româno-maghiar – 1/2 februarie a.c.) din Carei și Satu Mare, programul zilelor culturii maghiare, din vara anului 2019, de la Oradea. Nici măcar o amintire despre cel mai mare poet maghiar Ady Endre! Revin la comemorarea poetului, din satul natal, unde încă trăiau părinții. Atmosfera gândurilor reunite a fost tulburată de presa ungurească, care se apucase să critice inițiativa apropiaților poetului Ady Endre, a cărei comemorare a fost săvârșită. Emil Isac, un apropiat a lui Ady, laudă pe cel care își făcuse cetățenia în „republica literelor ungare” și de care era legat cu o prietenie omenească. Ady fuseseră înainte de orice „un om, temperamental combativ, ironic și arțăgos, glumeț și trist un complex de iubire, ură și știință. Rafinat ca un abate francez, și totuși naiv ca un copil, încrezător în geniul luminii, pacifist în vremuri, când pacifismul ducea la beciurile umede de la Seghedin și Vaț, prieten al progresului, fără să calce pe trupul națiunii, un mare poet, un Baudelaire al ungurilor și totuși era: ungur”[13], îl caracteriza cu venerație prietenul său românul Emil Isac.

La intersecția istoriei: nădejdea

Ce idee frumoasă, și măreţia e acesta a culturii, care evident cuprinde și cunoașterea istoriei! Simplificat, înseamnă: a nu umbla pe picioarele altuia, ci pe ale tale, a nu te făli cu „pene” străine, ci cu ale tale, a nu duce lupta gândului cugetat în cultura și civilizația altuia și cu arme împrumutate, ci cu armele propriului grai. E drept cultura și civilizația sunt idei cosmopolite, mai ales în vremuri tulburi, ale războaielor, sau/și pentru nostalgicii nobili. Zborul mai fin, mai înalt al civilizației și culturii în literatura, în artele liberale și frumoase, în industriile creative, nu sunt bunul exclusiv al unei naţiuni, – deși o naţiune e mai avansată decât cealaltă, – ci reprezintă un bun comun al omenirii.

Viziunea de existenţialitate a popoarelor se răsfrânge în cântece, se exprimă cu maximum de putere în operele de geniu ale poeţilor, artiștilor plastici, creatorilor de partituri muzicale nepieritoare, descoperiri fundamentale în științe și tehnologii. Se spune însă că poeţi sunt îndeobşte spiritele insulare ale unei naţiuni. Contemplaţia lor priveghează orizontul existenţii din înălţimi de turn de fildeş. La poalele acestui turn de fildeş, e murmurul realităţii, masa mulţimii, a vulgului orb, nepăsător și ignorant.

În articole bine documentate, cunoscători ai operei poetice a lui Ady Endre au încercat să lămurească, în rânduri consistente, cum cântau, inspiraţii cântăreţi ai Muzei ungare, destinul dunărean al semințiilor lui Arpad, asiaticul. Continue reading „Constantin MOȘINCAT: ADY ENDRE, POETUL DE PE IER” →