Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU

Regretatul prieten profesor, Neculai Moghior s-a stins înainte de a fi pus punct proiectului său de suflet despre povestea adevărată a Regelui Ferdinand I, regele tuturor românilor. Încredințându-mi-se manuscrisul spre finalizare, am încercat să continui ideile și stilul de narațiune folosit de autor, fără a mă abate de la firul evenimentelor, cu rare excepții și numai pentru a da explicații sau înțeles mai larg ideilor începute.

Cartea de față continuă o altă poveste, publicată, în 2018, la Centenarul unirii Basarabiei[1], al cărei cuvântul regesc o continuă pentru Unirea neamului românesc, până la sfârșitul vieții personajului principal, Regele Ferdinand I, cu câteva momente extinse, din tumultoasa sa activitate, care privesc: Unirea Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, vizita regală în aceste provincii istorice Unite, participarea armatei române la salvarea Europei de bolșevism, încoronarea și unele măsuri economice, administrative și legislative pentru consolidarea României Mari.

Multă dragoste și căldură, tristețe și emoție, lacrimi și flori, decizii pentru toate veacurile, multă voie bună și speranță cuprinde perioada care a urmat după revenirea suveranului în capitala țării, la 1 decembrie 1918. Iată un scurt fragment din ceea ce a fost atunci: „Ploi de flori cad pe prințesele noastre de la toate balcoanele. Școlile intonează imnul regal, iar entuziasmul publicului nu mai cunoaște margini (..) triumfători și măreți, trec călare regele și regina. E un moment sublim. Își regăsesc căminul părăsit o clipă în vederea mărețului ideal ce-l văd realizat azi. Ochii suveranilor lucesc de emoții nestăpânite. La dreapta suveranilor, impunător și radios, își face apariția generalul Berthelot, marele nostru prieten și colaborator la liberarea noastră. Trec mândri caii generalilor suitei pe pământul ce l-au eliberat”.

Apoteoză a războiului, acordarea bastonului de Mareșal, avea să fie un moment al cărui fast și răsplată a fost depășit numai de încoronarea de la Alba Iulia. În Cartea de Mareșal, generalul erou de la Mărășești, Eremia Grigorescu, Ministru de Război în funcție la acea dată, avea să consemneze, într-un frumos laudațio, meritele pentru care se acorda demnitatea și bastonul de mareșal. Din conținutul acestuia menționăm cele sintetizate astfel: „neclintita credință, înțeleapta cârmuire, dragostea de părinte față de țărănime, întâiul domn al tuturor pământurilor românești, era rugat a primi ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostășească, care în graiul marilor popoare prietene, se cheamă: Rangul de Mareșal”. Frumoasă și grandioasă cinste dată ca un suprem Onor de către armata pe care o cârmuise regele pe câmpurile de bătălie! În toastul de recunăștință, la recepția care a urmat, evenimentului de primă mărime, Regele avea să adreseze un cuvânt de mulțumire aliaților francezi pentru sprijinul acordat, precum și să-și mărturisească neclintita credință ce a avut în biruința planurilor generalilor români, chiar și în zilele de grea cumpănă și că în acele împrejurări a înțeles „inima poporului român, a cunoscut puterea lui de rezistență și toate însușirile lui care i-au permis să-și păstreze naționalitatea în cursul veacurilor. În acele momente am dobândit convingerea că talpa țării, țăranul român” – ostașul cu brațul și cu vitejia strămoșească, a apărat neclintit hotarul și că lui i se cuvine răsplata binemeritată pentru jertfele aduse pe altarul țării. Când a luat moștenirea întemeietorului României moderne, Ferdinand a făgăduit în fața reprezentanților națiunii că va fi un bun român. și s-a ținut cuvânt, dând pământ țăranului-ostaș.

Mergând pe firul istoriei, autorul ne furnizează și date din momente tensionate, mai puțin cunoscute, cum de pildă este acela din 13 decembrie 1918, cînd, aflăm din amintirile lui I.G. Duca, dintr-o discuție avută cu generalul Rasoviceanu, care avea să recunoască cum că intervenția de pe strada Câmpineanu, lângă Teatrul Național, cu un detașament de vânători de munte a fost opera sa. Soldații au tras atunci, iar mai mulți „manifestanți au căzut morți, poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip atât de crunt, încât unul din socialiștii cei mai de vază, Frimu, a și murit” și astfel influențele bolșevice au fost stopate. O fi fost acesta un moment al potolirii patimilor, poate dar, în fapt unirea, aplicarea reformei agrare și votul universal au făcut deschiderea nouă care au normalizat situația din România Mare.

Zânzania iscată de prințul moștenitor Carol pot constitui pagini de „picanterie” pentru cineva din exterior, dar și de adevăr care surprinde tare ale unui sistem politic încă necunoscute. Desigur că unele aspecte din perioada domniei „cu năbădăi” le-au provocat odraslele Casei rgale. Îndepărtarea crengii putrede, cum zicea suveranul, era necesară pentru salvarea onoarei coroanei (sau cel puțin amânarea momentului), într-o perioadă când au dispărut de pe harta lumii trei imperii, cu monarhi cu tot, și când uneltirile lui Racovscki, de la Iași, aveau ca țintă înlăturarea regalității prin atentat. Căsătoria cu Zizi Lambrino și apoi acea aventură cu focoasa Elena Lupescu, renunțarea la tron, decăderea din drepturi, inclusiv excluderea testamentară a lui Carol al II-lea și altele au fost grele lovituri primite de Rege chiar de la acela în care avusese încredere. Sfetnic apropiat, în toată viața, Ferdinand a avut-o pe Maria, femeie inteligentă și implicată în salvarea tronului (a se vedea vizitele de la Paris și Londra și întâlnirile cu Clemenceau și W.Wilson) și prezența sa în tranșee pe front și în spitale pentru tratarea răniților, cea care l-a secondat în toate acțiunile, a fost numită „mama răniților”. Și ea a fost cu aprigă judecată dar și cu inimă de mamă în strunirea lui Carol al II-lea.

Cu foarte multe amănunte se recompun momente importante, pentru istoria acelor vremuri, dintre care continuarea luptei armate contra bolșevismului unguresc și pentru salvarea centrului Europei, cu prezența și participare efectivă a Regelui în turneul său prin Ardeal, din mai 1919 și la forțarea Tisei de către armata română, din iulie 1919, episoade care redau ca o oglindă fidelă realitatea.

Cele mai importante măsuri pentru consolidarea statului român după Unire îl situau pe Regele Ferdinand I în fruntea acțiunilor instituțiilor pe care s-a bazat România Mare: biserica, prin numirea de noi episcopi și a primului Patriarh, în persoana lui Miron Elie Cristea, a propunerilor pentru o catedrală pentru înălțarea eroilor neamului, călătoriile făcute în 1920 în Basarabia și Bucovina, unite încă din 1918, reunirea Primului Parlament, precum și ratificarea Tratatului de Pace de la Paris[2], și elaborarea unei noi constituții au fost evenimente ce poartă semnătura regală a lui Ferdinand I. Momentul de început a celei mai mari reforme agrare din istoria modernă a României și una din cele mai radicale din Europa, este povestit de către autor în persoana primului țăran împroprietărit, un participant la luptele de la Turtucaia, și la celebra bătălie a „fantomelor albe” (contraatacul în cămăși și izmene), la 6 august 1917, de la Mărășești. El se numea Ilie Stan Chimingeru, din satul Gurbănești. Tot ca măsură de consolidare a statului, Neculai Moghior exemplifică cazul armatei, prin recompensele morale acordate generalilor și ofițerilor, prin avansarea în grad și decorarea cu „Crucea Comemorativă”, instituită în acest scop.

Cu mult rafinamet și o completă descriere autorul redă momentul solemn și suprem al recompensei simbolice care i s-a acordat lui Ferdinand I, prin încoronarea ca întâiul rege al tururor românilor, după făurirea României Mari, în cetatea dacică, unde și înaintașul său Mihai Viteazul, împlinise „pohta” românilor din cele trei țări surori, declarate unite, tot la Alba Iulia. În prezența poporului și a delegațiilor străine, avându-l șef al întregului protocol pe viteazul general Traian Moșoiu, Regele tuturor românilor avea să poarte coroana de oțel a României Mari. Generalul Henri Cihoski, comandantul Corpului 7 Armată, a întâmpinat oficialitățile delegației franceze, din partea aliaților, condusă de mareșalul Foch, secondat de generalul H.M. Berthelot, ca ambasador extraordinar al Republicii franceze la eveniment.

Momentul încoronării a creat unele disensiuni printre români. Datorită faptului că suveranii erau practicanți catolici, și al refuzului Romei de acordare a dispensei în această privință, „mir-ungerea”, de către Mitropolitul Primat Miron Elie Cristea, nu a fost posibilă, iar ca și consecință a ținut deoparte reprezentanții ardelenilor, bucovinenilor și basarabenilor de la festivități. Baldachinul nu putea înlocui Catedrala Încoronării, pregătită doi ani pentru acest scop, dar a servit numai ca loc al doxologiei pentru eroi. Ferdinand I deși devenise „bun român”, fiind excomunicat, pentru acest fapt de familia sa, din Casa de Hohenzolern, a fost împiedicat să împărtășească credința acelora pentru care se declarase bun român. și al cărui Rege se Încorona. Cu toate acestea, cu just temei autorul remarcă: Ferdinand avea să spună că „față de Dumnezeu și față de poporul Meu am conștiința curată”. Cu toate acestea, solemnitatea Încoronării de la Alba Iulia[3], a fost cel mai fast moment al domniei Întregitorului Ferdinand I.

Din notele lui Nicolae Titulescu aflăm despre moartea regelui Ferdinand I, lapidar consemnată: 18 iulie 1927: „Regele [se simțea – n.n.] foarte rău și se așteaptă repede desnodământul fatal. Sunt nespus de întristat”. 19 iulie 1927: „La Externe, întâlnire cu Buzdugan și Stelian Popescu pentru regularea chestiunilor de funcționare a Regenței”. 20 iulie 1927: „La 3 m-a sculat Hiott la telefon ca să-mi spuie că a murit regele. Am telegrafiat imediat la toate legațiile […] La 4 [16.00] jurământul Regenței în fața Camerei. La 5 vizită la Regență. Guv[ernul] și-a prezentat demisia, dar a fost respinsă”.

Continue reading „Constantin MOȘONCAT: NECULAI MOGHIOR – ISTORICUL ȘI EROUL SĂU”

Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU

Notă:

Prima colaborare cu prof. Aurel Pentelescu s-a materializat într-un articol publicat în Revista Unu, a orădeanului (poet colonel Dr.) Ioan Țepelea, articol cu referire la Pădurea Eminescu, plantată cu 10.000 de brazi, în localitatea Racșa (vizibilă de la șoseaua Satu Mare – Baia Mare) de către soldații generalului Georgescu P. Ion, (comandant al Diviziei 20 Infanterie, dislocată pentru apărarea frontierei de Vest a României Mari), în 1939, la 50 de ani de la comemorarea morții Luceafărului.

 

Volumul, al patrulea de versuri: „Apa din pumn”, semnat de prof. univ. Dr. Aurel Pentelescu, este dedicat memoriei soției, Aurelia (1946-1994), la 50 de ani de la căsătorie. Volumul, potrivit extraselor din „Ziua lupului singuratic” (2009), cuprinde un mănunchi de trăiri lirice, care, devenite versuri ordonate cronologic, s-au tipărit la 70 de ani ai autorului. Ar fi vrut, zicea poetul, să „pictez versurile” deoarece verbele – scrise, rostite – nu au căldura din culoare. Din cele 101 poeme, care reprezintă „cartea vieții mele”, cum mărturisește cu profundă simțire și adâncă cugetare poetul (opera științifică a domnului profesor este absolut fabuloasă, copleșitor de profundă, zburătoare tematic, originală și profundă ideatic, cu metodă și argumente imbatabile, pilduitoare pentru istoriografia românească).Cu nespusă bucurie am primit volumul cu dedicație, pentru mine și soția mea, fapt pentru care aduc respectuoasă și meritată laudă, sincere felicitări și mulțumiri Prof. univ. Dr. A. Pentelescu!

***

În viaţă există sălcii şi stejari, există oameni care vegetează într-o dulce împăcare cu sine însuşi, dar există – ce-i drept mai rar – şi spirite veşnic neadormite, aflate în căutare. Aceste spirite par, tot timpul, ancorate într-o raţiune de a fi pentru ceilalţi, slujind un ideal care, pentru unii, ar putea părea desuet. Un astfel de OM este şi profesor doctor în ştiinţă militară Aurel Pentelescu. Omul te cucereşte de prima dată prin bonomie, solicitudine şi, nu în ultimul rând, prin umanism, pe care îl resimţi profund. Am introdus intenționat repetiția omeniei, nu numai pentru că se cuvine!, ci și ca o caracteristică a Domniei Sale. Dacă vorba-i este deopotrivă sinceră şi subtilă, rezonantă şi profundă, acidă uneori şi delicată mai ales, potrivită cu împrejurarea, care așa se modelează cu firea sa, ca o cristalină oglindă complexă a firii de luptător, răzbătător, a unui metodist cu finalitate practică.

Cu bune, cu rele, viaţa trece în ritmul pe care noi îl impunem. Şi la un moment festiv -75 de ani n.n. – material scris în 2015)- facem bilanţul faptelor, a căror constatare doar o punctăm. Într-o astfel de postură se află distinsul nostru profesor doctor Aurel Pentelescu. Ca unul care am colaborat, ani mulţi, pe tărâmul inspirat de muza CLIO, cu substanţiale foloase pentru noi, l-am cunoscut în mai multe ipostaze: de profesor universitar, de pasionat cercetător, de mesager al adevărului istoric şi de OM. Pentru toate aceste ipostaze merită consideraţie şi stimă, felicitări şi urări de bucurie, sănătate şi – LA MULŢI ANI!

OMUL, Aurel Pentelescu şi-a ales un drum sinuos, dar spectaculos: cel al ofiţerului instructor şi educator, formator de personalităţi. Un drum dificil, complex, care necesită răbdare, sacrificiu, dăruire şi iubire. Pentru că fără iubire, respect şi apreciere nu se poate face nimic. De aceea a cucerit spiritul tânăr, fiind el însuşi tânăr sufleteşte. Oferă exemplu, crezând cu tărie în ceea ce face, până la obsesie. Obsesia perfecţiunii academice. Indemnul permanent: întotdeauna se poate, iar dacă ai căzut, sigur te vei ridica. Aceasta filosofie de luptător am simţit-o în atitudinea distinsului profesor.

Se spune că sunt oameni pe care nu-i cunoşti, dar ştii că îi preferi. Sunt oameni despre care nu ai aflat nimic, dar când îi zăreşti îţi inundă sufletul cu lumină. Sunt oameni pe care vrei să-i creionezi, dar nu găseşti cuvintele potrivite. Sunt oameni cu care deşi nu te întâlneşti zilnic, atunci când se întâmplă îţi fac viaţa o sărbătoare. Sunt oameni de la care poţi culege, în fiecare clipă, vorbe bune, sprijin, sfinţenie, bucurie. Sunt oameni capabili, de o aşa mare inteligenţă, încât te simţi bogat să stai de vorbă cu ei. Sunt oameni atât de gingaşi în prietenia pe care o oferă, încât te simţi o comoară neşlefuită. Într-un asemenea peisaj psihologic se încadrează şi domnul profesor doctor Aurel Pentelescu. La biografia sa domnul comandor Aurel Pentelescu poate inventaria prietenia declarată şi pe aceea nemărturisită, a acelora care nu i-au spus-o deschis, precum şi a acelora care i-au găsit câte un cusur, căci nimeni nu-i perfect.

Semnatarul acestor rânduri, care a făcut ochi în urmă cu 60 de ani, are toate motivele să se confeseze că anii 1993 – 2014, pe care i-am petrecut, fie şi sporadic în prejma şi alături de magistrul comandor profesor doctor Aurel PENTELESCU, se constituie în una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa şi activitatea mea ştiinţifică, ca slujitor de Clio. Mi-a oferit din prima clipă, cred că fără să ştie, respect, apreciere, încredere, bunătate, sinceritate. M-a învăţat şi determinat să fiu o fărâmă din el. Este omul care are în suflet multă dragoste faţă de semeni. Este omul dedicat cercetării şi scrisului clipă de clipă, omul care nu are orar, pentru că este permanent concentrat pe activităţile calendarului de scris, încercând de a găsi mereu strategii, soluţii, calea cea mai bună. Este omul care are curajul de a-ţi spune când greşeşti, de a te ajuta să te corectezi. Este omul care ştie cum să te facă să te simţi admirat pentru o realizare sau copleşit de o greşeală. Este galant, elegant, meticulos, foarte atent la detaliile semnificative, detalii ce definesc până la urmă profunzimea atitudinilor domniei sale.

Ce poate fi mai edificator, în acest sens, decât crearea şi implementarea unei strategii, care a durat mai bine de zece ani, precum şi angajamentul devenirii noastre în viitor. Acesta este motivul încercării şi reuşitei de a reuni, peste vreme, între coperţile a 10 volume de Pietre de Hotar, studii şi cercetări relative la Frontiera de vest în istoria contemporană a României, care de-a lungul anilor brevetează ceea ce s-a petrecut mai important în instituţiile culturale bihorene. Toţi cei care au zidit şi au investit ştiinţă şi suflet, care şi-au făcut datoria, care au ars pe altarul Zeiţei Clio, care au trudit în arhive şi biblioteci şi s-au bucurat atunci când lansam la Oradea câte un volum, sunt mândri de acest proiect. Tot ceea ce regăsim în acest demers este rodul gândirii iniţiatorului de formaţie şi profesie academică, o fărâmă din sufletul şi plăcerea filosofică şi poetică a celui dus cu sine „ca un călător/ pornit spre zorii de aur” … însetat de luptă, iubire şi zbaterea[1] – Aurel Pentelescu!

În ce mă priveşte am a-i mulţumi, în modul cel mai respectuos, ca şi familia mea, care a fost chestionată la orice dialog purtat ca între prieteni, cu deferenţa de rigoare. Această prietenie oferită de distinsul profesor mă onorează şi m-a determinat să mă alătur oricărui demers intelectual confortabil din preajma Domniei Sale. Este un Om de mare încredere, capabil de respect şi de admiraţie. Este extrem de dinamic, dar şi foarte sensibil în acelaşi timp, de altfel ca orice poet.

Cu mult tact pedagogic, de un rar rafinament, în calitatea prestaţiei didactice, prin ţinuta ştiinţifică elevată a cursurilor academice, prin propriile demersuri ştiinţifice, domnul comandor profesor doctor Aurel Pentelescu, a contribuit decisiv la păstrarea curată a spiritului militant, al adevărului potrivit căruia ţara aşteaptă de la noi cinste, suflet, muncă, inimă caldă, pentru ce e bine şi liber de orice patimă. În toate luările de poziţie profesorul cere suflet cultivat, întărit prin cultură românească, cu cât mai multă ştiinţă şi forţa argumentului documentat.

Ne-am întâlnit, în mod oficial (eu îl cunoşteam din Academia Militară, unde între 1982-1984 am fost elev-student, în clasa prof. univ. dr. Jipa Rotaru) în biroul Directorului Muzeului Militar Naţional Bucureşti, Jipa Rotaru în 1993. De la prima întâlnire absorbeam dialogul. Mi se părea fascinant să am un interlocutor cu viziune, cuprindere şi orizont atât de vast. Eram nerăbdător să revin în capitală şi să pot profita de un ceas de dialog cu prof. dr. Aurel Pentelescu.

Am fost onorat de invitaţia ce mi-a făcut-o pentru o cină la casa Domniei Sale, când am vorbit mult şi despre câteva dintre preocupările noastre comune. Serile începute de vreme se sfârşeau târziu în noapte. Cina era doar un pretext. Dar, pun mărturie că prof. dr. Aurel Pentelescu este şi un gospodar-bucătar iscusit. Bucatele alese erau cu multă atenţie şi mult suflet gătite şi cu plăcere oferite. Într-o asemenea seară, repetată de câte ori veneam în Bucureşti, s-a născut ideea sesiunilor ştiinţifice anuale, finalizate cu „Pietre de Hotar”. Şi pentru idee, şi pentru susţinere şi pentru prezenţa la Oradea, – fie şi numai pentru sfaturi – se cuvine să-i adresez la ceas aniversar respectuoase mulţumiri! Şi nu o fac din complezenţă, ci din inimă, căci merită!

Relaţia de colaborare s-a adâncit şi statornicit cu timpul. Sunt mândru să spun căci la multe sărbători şi aniversări am fost răsfăţat cu „o capodoperă” (cum le numea cu umor) a domniei sale, şi câte o epistolă extrem de frumoasă (neavând acordul autorului nu voi divulga din corespondenţa personală). Voi cita doar câteva fragmente din dedicaţiile pe care mi le-a făcut pe lucrările oferite: „…neuitatului meu prieten C.M. toată dragostea şi aleasă preţuire din partea autorului, cu mulţumiri pentru sprijinul dat în elaborarea acestei lucrări, La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 15.dec. 2002)[2][3][4], „…prieten, de departe, neuitat în minte şi suflet, dr. C.M., Oradea Mare. Alese doriri de bine pentru el şi familia sa de Sfintele Sărbători. La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 29.nov. 2010)”[5], „…Acest produs istoriografic la împlinirea a 70 de ani de la intrarea României în războiul pentru eliberarea fraţilor de peste Prut…Lucrarea lansată la 17 iunie 2011 la Ziliştea (Boboc), Buzău, exact acolo de unde au plecat bombardierele în noaptea de 21/22 iunie 1941… La lansare am trăit momente de mare înălţare sufletească. Nu credeam că voi trăi o astfel de zi…Mulţumesc Doamne! Cu drag, (Buc. 24.06 2011)” [6], „…P.S. M-aş bucura să ai răgazul să citeşti această „capodoperă”. Versurile le-am scris nu ca moft, ci ca mod de a mă apăra de mizeriile vieţii, destule. De fapt, le-am scris când ele s-au cerut a fi scrise” [7], „…Deocamdată o carte unicat în istoriografia română (Buc. 28.11 2013)”. Aceste rânduri scrise din suflet, cu sinceritate şi dragoste mă onorează, după cum preţuiesc distincţia şi nobleţea caracterială a distinsului profesor camarad.

Continue reading „Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU”

Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!

„Că gândirea se propagă /La distanțe mari e-un fapt / Care-a fost științificește / Clar și bine demonstrat. / O dovadă că gândirea /Se propagă-n undă fină / Ca și unda hertziană /Ca și raza de lumină / Când se-mprăștie în aer / Liber, fără de oprire /De ce-n creier vrem cu sila / S-o forțăm s-o ia pe fire? / Dacă-n cap ar fi pe fire /Tot pe fir ar fi și-afara / Că n-ar mai avea gândirea / De pe fire cum să sară, / N-ar putea să zboare gândul / Kilometri peste-o mie / Dacă-n fire-ar sta gândirea, precum unii ne învață / Atunci televiziunea s-ar propaga tot pe ață…”

(Ștefan Odobleja)

 

Actualitatea urgentă a zilei, analizând scurt și strict acest enunț, ar fi de natură a ne transmite îndemnul ferm și sever al ascultării de capul obștei pentru respectarea regulilor de igienă al microgrupului. Modernitatea zilelor, prin tot ceea ce a lăsat în urma sa medicul inventator căpitan Ștefan Odobleja, precursorul mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”[1] (teorie, brevetată de Winer 10 ani mai târziu) din care a expandat computerul, cu toate aplicațiile sale, ne-au pus la dispoziție informații rapide, aproape instantanee, despre această boală modernă și prezentă pe glob: coronavirus! Urmați pilda și jurământul medicilor, dar mai ales experiența istoriei și vă protejați, după lozinca liberală: „Prin noi înșine!”.

Situații de mari epidemii au bântuit omenirea de-a lungul veacurilor. Nu le voi dezvolta, dar în treacăt voi face unele trimiteri. Războaiele, în care igiena individuală era, cel mult o dorință, căci în realitate era imposibilă, sau/ori doar în „haltele” de marșuri și pauze de foc, armistiții de ridicare și asanare a spațiilor dintre tranșee împiedicau „corbi” să atace leșurile, intrate în putrefacție. Promiscuitatea era mai degrabă regula.

Grecii ajung la culmea medicinii, în vremea și prin munca lui Hipocrate, din Alexandria. Despre ce și cum a evoluat această „disciplină” care veghea la sănătatea trupească a cetățeanului cetății, Pliniu scria: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”. Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei. Sfaturile primare conduceau spre folosirea vinului, ca aliment, pentru menținerea sănătății, cu toate că doctorul grec, Archagathos din Sparta, a determinat schimbarea atitudinii romanilor față de doctori. Senatul roman l-a apreciat pe iscusitul chirurg pentru „vindecarea rănilor”, dar după anumite eșecuri, același pe „erou” l-au catalogat drept „măcelar”[2]. Cam de la „Zeu” la „măcelar”, „șarlatan”, „vraci” erau etichetați, pe vremuri, nu prea îndepărtate, medicii aplecați asupra patului de suferință.

Reputația celebrului doctor Galen (129-200 î. Ch.), aflăm din studiul semnat de Adrian Grauenfels, atinsese culmea după ce „readuse un om din moarte” și a schimbat filosofia medicinii lui Hipocrate, potrivit căreia „doctorul vindecă bolnavul și nu natura”. El apela la postulatele lui Democrit, a cărei teorie susținea „complexitatea atomică a trupului” prin care circulă fluxuri vitale trupului. Boala apărea doar când acel flux era deranjat! Curele de vindecare se bazau pe: diferite diete, exerciții fizice, clisme, muzică, cânt, vin și igienă strictă cu folosirea „opiului doar în caz de demență”. La febră se interzicea hrana și băutura! Alți medici practicanți recomandau: băile publice și termale, în special pentru reumatism, astenii, boli gastrice și metabolice.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander, impune legi stricte, prin organizarea Colegiului medicilor. De altfel, unii dintre împărați aveau proprii doctori curanți.

Lumea s-a modernizat în Roma antică odată cu aducțiunea de apă, străzi pavate, curate, cu alimentație diversă, și băi comunale și private care asigurau o igienă individuală și colectivă, mult sporită. Apa, purificată în bazine de decantare, condusă prin rețeaua subterană, spre complexe comune și palate, cu deversare în râuri, bălți, ori direct în stradă uneori creau focare de infecție. Așa au apărut și noi meserii: infirmierii, pentru sclavi sau/și răniți, cazați de regulă în corturi, amplasate la graniță, devenite apoi spitale, echipate corespunzător nevoilor. Amplasarea acestora avea ca scop „a feri ochiul de creaturi invizibile, care pătrund prin respirație și aduc boli foarte serioase”. Bolile au dus la „spitale pentru civili”, prin secolul al IV-lea d. Ch., primul construit de filantropul creștin, Fabiola, în 394 în care se foloseau plantele medicinale, pe scară largă.

Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân (23-79 d. Ch.), au fost printre primii care au sintetizat cunoștințele din agricultură, botanică, filozofie, medicina tratată, devenind primul autor tipărit, scrise în latină, după ce scrierile lor fusese descoperite de Papa Nicolas. Celsus oferă judecați și observații minuțioase în chestiuni ca hernia, răni diverse, amputații. El specifică diferențierea vaselor de sânge și cum să fie legate ca să permită circulația sanguină. Mai mult, în cărțile sale găsim o istorie a medicinii, sfaturi despre păstrarea sănătății, cât și bolile aferente fiecărui organ omenesc. Este și azi citat pentru cele 4 simptome ale unei inflamații: roșeață, umflătură cu căldură și durere.

De-a lungul vremurilor epidemiile, ca de pildă virusul variolei , a început să afecteze oamenii cu mii de ani în urmă, iar cea mai comuna forma a acestuia se traducea in mortalitate de 30%. Simptomele variolei sunt febră ridicată, mâncărimi și erupții la nivelul corpului. Boala se răspândește prin contactul direct sau pe calea aerului. Virusurile sunt datorate în primul rând condițiilor precare de igienă, s-au răspândit pe continentul american, fiind numită moartea invizibilă, răspândită printre indienii băștinași. Gripa spaniolă, a provocat peste 37-50 milioane de victime în cursul primului mare război mondial, cea mai mare pandemie, la nivel global!.

Înfricoșătoarea moarte neagră, din 1348, care a cuprins și ucis jumătate din populația Europei, a ajuns să facă prăpăd în China și India, datorată războaielor. Țânțarul vinovat de malarie, a zburat vreo 4.000 de ani slobod, iar la săparea Canalului Panama, în 1906, peste 21.000 au fost spitalizați.

După 1900, marea ciumă albă, cum i s-a spus tuberculozei la început a contabilizat 10% din populația coloniilor, provocând deces cel puțin la 1 din 7 bolnavi. Holera, a bântuit în șase rânduri pe indieni, chinezi, japonezi, africani și europeni.

Când Împăratul Napoleon Bonaparte a trimis o armata de 33.000 de soldați să cucerească America de Nord, 29.000 dintre aceștia au fost răpuși de febra galbenă. Napoleon a fost atâta de șocat de pierderile suferite, încât a decis ca: Franța să vândă teritoriul Statelor Unite[3].

Iancu de Hunedoara ( voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator, regent al Ungariei între 14461453) a murit în 11 august 1456, la scurt timp după ce oştile conduse de acesta au reuşit să distrugă şi să alunge de la porţile Belgradului marea armată a lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, se pare că a fost răpus de „epuizarea fizică (a fost rănit de o săgeată) şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară”[4].

Având în vedere frecvența sa în cadrul armatelor, a fost numita „febra războiului“. În timpul războiului de treizeci de ani din Europa (1618 – 1648), tifosul[5], ciuma și foamea au făcut împreună un număr aproximativ de 10 milioane de victime. În timpul primului război mondial, boala a cauzat milioane de decese în Rusia, Polonia si Romania.

Mica povestioară, ce urmează, s-a petrecut la 1818, i-a avut ca principali autori pe preotul Grigore Maior, trimis la București în misiune pastorală de episcopul Blajului Ioan Bob, și pe Mitropolitul Munteniei Nectarie. Prinzând de veste despre aceasta Nectarie a întocmit o „anafură” (raport) către Caragea[6] domnul Munteniei, ce primise cuca și cabanița[7] de la Sultan pe 22 octombrie 1812. De menționat că după războiul Crimeii din 1805-1812, rușii nu se lăsau duși din București, unde Vodă Caragea era așteptat să facă ordine. Ciuma, cu care venise de la Constantinopol, avea să-l urmărească pe Domnul fanariot al Munteniei. Bărbat chipeș, dar cu puțină bunătate, el l-a surprins pe Ierarhul de Râmnic cu remarca că mulți boieri nu se purtase cu prietenie față de Poartă ci ca slujbași ai Rusiei, ori raporturile trebuiau schimbate, fusese avertismentul său. El a făcut curățenie, dând afară din Divan pe boierii pământeni, înlocuiți cu rude și cunoștințele sale, grecii săraci, puși pe adunat averi. Ritualul preluării domniei, din 24 decembrie 1812, o găsea pe doamna în trăsura acoperită. Viclenia și lăcomia, au fost caracteristicile domniei sale. Peste 70.000 de oameni au pierit, loviți de ciuma lui Caragea, cum a fost boala poreclită.

Cel ce făcuse Legiuire de la Viena 1818, celebrele coduri fiscale, Pitacul, din 9 iunie 1818, dat de domnul Caragea, înștiința terminarea dezbaterilor de marțea și sâmbăta, de la ora 2, asupra anaforei obștești a părinților Arhierei și boierilor pentru votarea codului de legi. Tipărirea codurilor, după această obștească dezbatere s-a dispus a se face în limba română, la tipografia Râmnicului. Manuscrisele, redactate în limba greacă și română, au fost încredințate spre păstrare Sf. Mitropoliei, la 9 august 1818, după mărturisirile făcute de Dr. Coriolan Suciu. Din această succintă relatare poate fi luat ca „model” urgența de soluționare a chestiunilor vitale.

„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. În ceasuruile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului.” Ionel I.C. Brătianu

Un medic la lucrările publice? Avea să exclame Carol I, când Primul Ministru i-a înaintat lista guvernului său. „Știu că o să te mire dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie, știu că vei reuși acest lucru” Dr. Constantin Angelescu a spus Da lui Brătianu și a spus Da istoriei neamului. Între Ionel I.C. Brătianu și C. Angelescu se va lega o mare prietenie și comuniune de idealuri patriotice, care se va termina la moartea lui Brătianu în brațele doctorului Angelescu[8].

Adoptarea Legii referitoare la Serviciul sanitar al armatei, în 9 articole, adoptată în martie 1915 şi a regulamentelor conexe şi complementare acesteia ‐ înființarea Comitetului Central Sanitar, în mai 1915, vând misiunea  de  a studia, organiza şi de a pregăti, din punct de vedere sanitar, teritoriul țării, pentru iminenta intrare în război ‐ introducerea serviciului sanitar, la nivelul de batalioane şi regimente, începând din anul 1915. Înființarea, la 7 aprilie 1916, a Direcțiile depozitelor centrale de material sanitar ‐ emiterea ordinului circular nr. 29/9471, referitor la instrucțiunile pentru păstrarea materialelor sanitare. Consider un asemenea model e de urmat și astăzi.

Instrucțiunile și ordinele generale elaborate au rămas valabilitate în timp fapt pentru care le reproducem în extras, în condițiile epidemice de coronavirus de astăzi, ar merita avute în vedere pentru eventualele centre de carantină, din afara localităților. A se vedea, minimul necesar, și suficient pentru o izolare temporară.

Igiena cantonamentului – prevedea cercetarea anticipată a viitorului cantonament din localități, izolarea caselor contaminate, dezinfecția, curățenia și asanarea localităților de cantonament;

  • Igiena bivoacurilor (adăpost semi-îngropat în pământ) – alegerea unui teren sănătos, în pantă din preajma localităților, ferit de curenți, cu sursă de apă, paie și lemne;
  • Igiena în tranșee – curățenie perfectă, construire și curățirea zilnică a latrinelor, pentru a feri de infecția prin fecale și îndepărtarea de îndată a cadavrelor, drenaje cu puțuri absorbante, amenajarea locului de repaus, așternut uscat, cu crăci și paie, foi de cort;
  • Igiena ochilor – pentru a preveni conjunctivita și cataracta (50% din bolnavi);
  1. Mijloace de apărare contra frig – îmbrăcăminte suprapusă, foi de hârtie între cămașă și veston, încălțăminte largă, papuci improvizați din lemn, marșuri cu formațiuni strânse, fricțiuni cu zăpadă, pe față și mâini pentru a împiedica degerăturile;

În timpul ministeriatului său, pe lângă un model de organizare a serviciului sanitar a legiferat și a introdus Bacalaureatul în România; a construit peste 12.000 școli din cărămidă, în întreaga țară; a dispus ca fiecare școală să aibă o vacă pentru lapte la copii! A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.

Constantin Angelescu, sprijinit de către cunoscutul patriot ardelean Vasile Stoica, trimis la rândul său în America de către autorităţile române, a desfăşurat o intensă muncă de propagandă în favoarea cauzei naţionale şi a unirii teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist cu ţara-mamă. Împreună, cei doi au efectuat un turneu de informare în mai multe state americane, unde au susţinut conferinţe şi s-au întâlnit cu numeroşi reprezentanţi ai presei. S-a confruntat cu propaganda ungurească, dar a susținut cauza evreiască și a românilor ca drepturi ale popoarelor.

La 22 septembrie 1916 – maladii contagioase – febră tifoidă, scarlatină și difterie – în special la munte (frigului și umezelii), au lovit frontul românesc. Febra tifoidă pe șlepurile cu ostatici germani – în 3 zile s-a ridicat la 12 cazuri la 40 care au fost izolați în lazaretul de la Galați. Patru zile mai târziu, pe 26 septembrie 1916 – Divizia 5 Infanterie, comandată de generalul Ernest Broșteanu, cu cei peste 20.000 oameni a fost infectată cu holeră – fapt ce l-a determinat pe prof. dr. Cantacuzino să dispună ca „toată cantitatea de vaccin antiholeric pur, cu toți doctorii bacteriologi, să fie detașați la Constanța” [9].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!”

DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena

Comanda cartea:

marleco2012@yahoo.ro

 

Constantin Moșincat

PAȘI PE CALDARÂM

17×24, 466p

45lei, transport inclus

Învățătura e singura AVERE care nu se fură, nu se împarte ca moștenire între neamuri. Se dobândește. De obârșie Careian – Col. (r) Dr. Constantin MOȘINCAT, istoric militar, adică ofițer de tancuri prin pregătire, istoric prin vocație și dăruire, strajă cu dublu jurământ depus, față de Țară și de Muza Clio, la fruntaria vestică, cea mai amenințată, a României.

Director al Muzeului Militar Național – Filiala Oradea, ca ultimă funcție în activitatea ostășească, membru și susținător al multor asociații ale rezerviștilor și patrioților („Avram Iancu”, ANCMRR – „General Traian Moșoiu”, Filiala Bihor, Cultul Eroilor – „Regina Maria” etc.), Dr. Constantin MOȘINCAT s-a remarcat și în fruntea mișcării de rezistență a orădenilor împotriva celor care încearcă să-i văduvească de valorile naționale dăltuite în bronz și marmură – monumentele lui Mihai Viteazul, Emanoil Gojdu sau gl. Traian Moșoiu. (…)

„Pași pe … caldarâm. Încrustări Istorice: de la Pace la Dictat (1815-Viena-1940), vol. 1”, pune la dispoziția cititorului, avid de Adevăr, 35 de reconstituiri de trăire românească, de la instituirea, la Viena, în 1815, a Noii Ordini Mondiale a împăraților, numită „Sfânta Alianță”, la primul act al „Noii Ordini Mondiale” a dictatorilor (instituită ca Putere bipolară, prin Pactul Ribbentrop – Molotov) – Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, împotriva României. (…) Grupat, tematic și cronologic, în 5 Părți, capitolele acestui volum sunt, în fapt, eseuri cu tematică istorică apărute în publicația online „buletindecarei” (…)

Continue reading „DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena”

Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere

S-a rupt ceva din creanga românească… Povestesc cu mama, cele petrecute în urmă cu 80 de ani, despre rădăcina lor mult mai adâncă. Era pe vremea imperiului austro-ungar o tânără închegată familie de români, din dealurile Sălajului, ambii orfani de mamă. Așa începea povestea, din tinerețe, a bunicilor mei materni: Gavrilă și Floare. Născuți din părinții Buboi (Floare) și Moldovan (Onița), al căror prenume, bătrânețile de 95 de ani ai mamei, nu-i mai recuperează din memoria timpului. Răgazul, de până acuma, nu mi-a permis să fac necesara reconstituire. În caierul amintirilor, mama, încerca să-și amintească vremea prunciei părinților ei. Cu greu am reușit să clarificăm faptul că, bunicul rămas orfan de mamă la 6 ani, a trebuit să se descurce, căci moșul, cum îl numea mama pe străbunicul, după trei ani de văduvie s-a dus din Cerâșa, la Cosniciu, la o femeie rămasă văduvă, cu doi copii, pe nume Cozma, fapt pentru care bunicul neavând avea loc în acea familie a trebuit să-și poarte singur de grijă. Așa că sărac, și fără de sprijin, a ajuns slugă prin Camăr, Zalnoc, pe la case de unguri, oameni mai înstăriți. Așa a deprins limba și a cunoscut obiceiuri, care, mai târziu, i-au fost de folos în viață. N-a apucat să învețe carte, dar a prins drag de animale.

Despre bunica Floare, descendentă din ramura Moldovan (Onițu și Floare), mama știa că, a rămas orfană, de mamă, de când avea 13 anișori. La scurtă vreme și străbunicul s-a recăsătorit, bunica ajungând și ea slujnică prin case mai înstărite din jur, fiind ajutată și ocrotită de frații mai mari: Nuțica (Cosniciu), Vasilică(Halmajd), și Teodor, ultimul stabilit în colonia Rădulești.

În asemenea circumstanțe au ajuns să se întâlnească, pe meleaguri sălăjene, două sluji și să-și unească straița sărăciei cu nădejdea în Dumnezeu și într-o viață mai bună. Când exact și cum și-au unit destinele, n-am reușit să stabilim, dar probabil că a fost după 1905-1906 dacă socotim vârsta celor 10 copii ai lor: Măriuța(1905), Onița(1907), Anuța(1911), Mitru(1913), Petre(1915), Vasile (1917), Ileana (1919), Sabina (1921), Florica (1923), Ana (1925). Mama Ana își amintea, din poveștile copilăriei că, bunicul Găvrila a fost soldat în armata cezaro-crăiască, și de pe front a ajuns acasă, în concediu (permisie) după doi ani cînd nu s-a știut nimic de el, atunci fiind conceput unchiul Vasile. Date certe sunt cele ale decesului Buboi Gavrilă 1953, Buboi Floare 1957. Și mai știa mama exact că nici unul dintre părinții ei nu erau știutori de carte, dar că bunicul era om cu drag de pădure și de cornute mari, fiind un iscusit crescător de drigane (bivoli) și boi, iar bunica renumita moașă a satului, care n-a avut, din cei moșiți în sat, nici un prunc născut mort. Pe cei doi i-a unit credința și respectul reciproc. M-a uimit descoperirea făcută de mezina familiei: tata, povestea mama, cu lacrimi în ochii bătrâneții, mă cocoța în vârful carului iar el „mergea pe jos, în fața carului cu boi, cu clopul în mână și se ruga!, iar mama știa pe dinafară toate rugăciunile”. Se pare că, acele frumoase rugăciuni, au fost transcrise de către una dintre surorile mamei, Florica. Din cercetările de până acum, încă nu am dat de ele. Biblia cea veche, din care citeau cei mai mari la sărbători, a fost luată de sora cea mare, Măriuța, care știa carte și care citea adesea, a păstrat-o pe grinda casei. Din păcate a fost mistuită de flăcări și nu s-a putut recupera nimic.

Am mai aflat de momentul când, după primul război, în 1928, cu cei zece prunci, cei doi creștini greco-catolici, împreună cu alți 28 de „băștinași”, cum au fost numiți, au fost împroprietăriți, în mod egal, după Legea reformei agrare, din 1921, cu câte 12 jugăre de pământ în vatra satului pe care l-au format: colonia Rădulești. Cine ar privi gurile de hrănit (douăsprezece) ale familiei Buboi Găvrila și cinci ale familiei Moșincat Dumitru, ar constata lesne o mare lacună a legii. Buna înțelegere, hărnicia, cumpătarea i-a unit și le-a sporit averea. La Cerâșa, bunicul moștenise casa părintească în care au fost zămisliți cei zece copii aduși pe lume de eroina mea bunică, și în care a rămas mătușa Măriuța, căsătorită cu a Cucu-lui, dar dorul de familie a pus-o pe drum și pe ea și s-a reunit astfel întreaga familie în colonia Rădulești.

Mai bine de o săptămână, casa și toate acareturile de la Cerâșa, făcută din bârne, au fost demontate și transportate cu boii de bivoli, care făceau o zi „marșul” spre tărâmul „făgăduinței”, care se deschidea înaintea lor. Numai că baiurile se înmulțeau. Cele 12 jugăre trebuiau lucrate, pluguri, grape, etc, lipseau. Așa că doar cu sapa era măsurat, în lung și lat, pământul semănat cu mâna, greblat cu crengile de spini, tractate manual de copii și adulți, secerat manual din cosor și coasă, transport la arie. Cititorii își vor imagina, probabil, cât de istovitoare era munca coloniștilor coborâți din dealurile Plopișului, Halmăjdului și colinele din Cerâșa. Admirabil efort pentru a face un sat cu biserică, școală românească pe locul Toagului lui Berkovicz, pentru generația de după război. Legea colonizării din 1930 i-a tratat, însă, ca pe cetățeni înstăriți, astfel că pământul primit a trebui achitat prin cote din producție. Puținul care rămânea ajungea cu greu la toate gurile de hrănit. Perceptori, uneori dintre minoritari, erau foarte zeloși. Și „perina, ori dricarul din leagănul copiilor o luau dacă nu aveau cota stabilită”. Iluzia împroprietăririi gratuite, fără răscumpărare, a trecut relativ rapid. La muncă trebuia să participe fiecare dintre membrii familiei, fiecare după putință. Cei mici cu păsări și turma de 100 de mioare, care nu scădea ca număr din turma bunicului Găvrila. Cei mai mari cu vitele cornute, iar feciorii la arat, cosit și secerat.

 

Casa bunicilor din Rădulești era plină totdeauna. La „ceata” propriei ogrăzi se lipeau și neamurile din vecini, a Moldovenilor. Gospodăria, arareori avea mai puțin de 10 capete de bovine, mari și mici, iar curtea era plină de păsări, rațe, gâște, curci. Lapte și brânză, unt, untură, legume îndestulau familia. Și totuși, mama își amintea, că era zi de sărbătoare când sarmalele erau făcute cu orez. De bază era fasolea, cartoful, mălaiul. Pâinea frământată în covată, coaptă în cuptorul încins de stăpâna casei, care a transmis tehnica dospitului cu maiaua rămas de la un copt la altul. Casa părintească a fost ridicată, prin clacă, de bunicu, a doua din partea stângă, privind spre nord, a satului Rădulești. Era făcută cu pereți din pământ bătut, pe prispa căreia, pe laviță, se odihnea Găvrila, după o săptămână de lucru la pădure, într-o zi răcoroasă de vară. În tinda casei era organizată, ad hoc, șezătoarea fetelor, încinse la brâu cu furca și caierul ce petreceau cu cântec înspre zorii zilei. Apoi pânzele prindeau vergile colorate, în războiul prins în mai multe ițe, după modelul dorit, de misir, tort, bumbac și lână. De Paști, era obiceiul, să ieși gătită cu haine noi, făcute și cusute de fiecare.

Traiul casei era asigurat din producția proprie. Lapte nu s-a fost vândut niciodată. Bunica, fiind moașă, știa cine avea nevoie de lapte pentru copii așa că totdeauna „împrumuta”, fără răsplată, pe cei în lipsă. Nici ouă, nici păsări n-a vândut niciodată, ele fiind trebuincioase casei. A dat cui i-a trebuit. Nici turma de 100 de oi nu scădea din bătătură, deși carnea nu era preferată în meniului familiei. Cu hărnicie și multă chibzuință, la vremea măritișului și însurătorii, fiecare din cei zece, au primit porție egală de pământ, câte o vacă și o junincă, să aibă de drum. Până și cel care se îndrăgostise de Sânziana, unchiul Vasile și „fugise de acasă fără învoire” a fost iertat și a primit zestre egală cu ceilalți. Prin truda sa a tot cumpărat pământ astfel că și-a dublat suprafața primită, cumpărând de la vecinii de hotar din satul Girolt. Din păcate, s-a prăpădit după o muncă grea prestată la pădurea din Histirez, unde a făcut o hernie. Netratată i-a fost fatală.

Vatra coloniei Rădulești, deși nouă, ca așezare modernă are urme din epoca bronzului,   după cum rezultă din cercetările arheologice întreprinse, din epoca tracică, a dacilor liberi și epoca romană, databile undeva cu 1100 de ani î. Ch. Urmele materiale de bronz și aur, de ceramică ornamentată, trasă pe roată și vopsită denotă o civilizație avansată. Apărarea cu valuri de pământ, întărite cu palisade de bârne și lemn, atestă o locuire continuă. În epoca târzie a migraţiilor, o aşezare a fost atestată la Răduleşti – Grădina lui Ţurcaş –, unde au fost descoperite fragmente ceramice modelate la roată, zgrunţuroase, databile în secolele IX–X. O aşezare din secolele XI–XIII a fost atestată spre sud de drumul Carei–Căuaş, în direcţia Insulei. Asemenea fragmente ceramice au fost descoperite şi în zona fermei de oi din Ghenci. Prima atestare documentară a Căuaşului datează din anul 1215, confor evidențelor din Registrul de la Oradea. Erau consemnate, în acel an, două procese în care locuitorii Căuaşului (în document menţionat în forma Cayhas, Kahas, Rahas), sunt acuzaţi de furt. Învinuiţii au fost trimişi la judecata divină, care se manifesta prin prezenţa sau absenţa urmelor de arsură de pe mâinile celor siliţi să poarte ferul înroşit în foc. Nobililor Kávási, care dau în „zălog o parte a satului” în anul 1466, li se adaugă alte nume, probabil pentru că posesorii iniţiali nu reuşesc să-şi răscumpere zălogul, familia Szántai-Becski care ajunge proprietară stabilă a unei părţi din sat, întregită ulterior de moşiile obţinute prin cumpărare. În 1543, familia Károlyi este menţionată printre proprietarii de sesii iobăgeşti din Căuaş, însă modul în care aceasta a ajuns să deţină moşie în sat rămâne deocamdată necunoscut. În 1588, posesia familiei Károlyi, la Căuaş, este întărită şi de principele Transilvaniei, Sigismund Báthori. În timpul atacului tătarilor de la 1682, unul dintre membrii familiei Kávási, numit Iov, este capturat de atacatori şi jupuit de viu în faţa bisericii reformate. Locuitorii care scapă cu viaţă părăsesc satul, care devine pustiu până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o statistică realizată în anul 1720 reiese că în acea perioadă în sat trăiau un nobil, 20 de iobagi, şapte jeleri şi opt armalişti. Familia Vay, dispunea iniţial de o mică moşie în zonă, însă în anul 1779 obţine prin arendă şi partea Căuaşului inclusă anterior în domeniul Tăşnad. Alături de nobilii Vay, între proprietarii satului Căuaş se numără, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mulţime de alţi moşieri cu posesiuni mai reduse. Conform unei însemnări de pe o veche carte de cult, în anul 1768 biserica era încă ortodoxă. În acea perioadă, comunitatea utiliza un edificiu de cult din lemn. Biserica ortodoxă actuală, dedicată Naşterii Sf. Fecioare a fost construită între anii 1878–1882. Celelalte sate aparținătoare comunei au o istorie comparată, cu importanță mai mare sau mai redusă în funcție de epocă și de influența nobilului predominant.

Răduleştiul a făcut iniţial parte din satul Căuaş, devenind localitate de sine stătătoare în anul 1954. Biserica ortodoxă (nouă) a fost ridicată în anul 1975 şi are hramul Sf. Trei Ierarhi, în locul celei vechi, situată în mejdea casei în care m-am născut, în 1953. Microregiunea Văii Ierului, la izvoarele căruia sunt înșiruite satele, și văile adiacente acesteia, are definită o arhitectură proprie. După mențiunea anterioară, casele, coloniștii Răduleștiului și le-au făcut după nevoile gospodărești, pentru locuit și anexe gospodărești. Satul este liniar, iar casele au, de regulă, două, trei încăperi, cu târnaț, pe o latură și la fațadă. Talpa casei, acoperiș în două ape și coama, de obicei din scândură, simplă, fără ornamentică, iar coama e spartă de ușa de acces la pod, de regulă în spatele casei, sau de pe târnaț, pe scară de lemn.

Rememorând, gândurile înșiruite ale mamei, mi-am amintit de povestea prescurilor și ajutorul împrumutat. Iată pe scut povestea. De traista cu prescuri se bucura popa din vârful muntelui, când după slujbă făcea bucurie preotesei „anumărând comoara cu prescurile de la utrenia de duminică”. Pe drum însă, doi oameni pe care-i văzuse că pusese rămășag, i-au cerut o prescura. După cum arătau nu păreau a fi săraci și nevoiași a cerși o prescură de la părinte. Cum acesta n-avea obiceiul de-a refuza nici o solicitare, s-a aplecat spre traistă și a luat prescura cea mai frumoasă și a dat-o spre bucuria unui și amărăciunea celuilalt. După șapte ani, în al patrulea al marelui război mondial, prin Apuseni era foamete mare. Se vindea imediat orice „măsură de secară”. Prinzând de vestea că în satul vecin se vinde făină, hop și popa. Acolo a întâlnit oameni cunoscuți, chiar o femeie care dusese la biserică prescură pentru pomenirea bărbatului, care s-a întors din „prinsoarea de război de la ruși, teafăr”, era cea care vindea făina. I-a dat-o preotului pe „un preț de nimica”. Peste câteva săptămâni, femeia, însoțită de bărbat, s-a dus la biserică cu patru perechi de prescuri să i le slujească părintele de „mulțumire că i s-a întors bărbatul” [1]. Întrebat de ce a făcut-o, omul și-a „șters o lacrimă cu mâneca sumanului și a adăugat: nici n-am adus destule, părinte. Prescurile astea n-au fost numai de slujbă, au fost un împrumut, cu camătă…”[2].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN MOŞINCAT – PAȘI PE CALDARÂM – ÎNCRUSTĂRI ISTORICE

„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

(Părintele Dumitru STĂNILOAE)

 

 

De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940) Buletin de Carei vol.1

Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii,  ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

„Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi României Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar col. (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

Alea Iacta Est! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916)  a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN MOŞINCAT – PAȘI PE CALDARÂM – ÎNCRUSTĂRI ISTORICE”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

   „Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile  sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă,  pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că  ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

 

                   (Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

 

   Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

   Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii,  ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

   „Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

   Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

   Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

   Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

 

   Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

   Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

   Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

   După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

 

   Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

   Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

   Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

   Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

 

   Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

   Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

   Alea Iacta Est !Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916)  a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

   Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.

   „Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista  LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)

   În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj (ibid., p. 82)

   Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.

   Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.

   La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.

   „Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.

   Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!

 

   Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!

 

   Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!

   Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!

   Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.

   Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.

   Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.

   Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).

   Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)

   Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.

   Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans  gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)

   La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici„şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.

   Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi”

   „Voi, toţi acei cu chipul prefăcut,

   Şi inima venin şi mărăcine,

   Să nu vă lăudaţi că m-aţi ştiut…

   -N-am fost contemporan decât cu mine.”

            (ION LARIAN POSTOLACHE)

 

   În cercetarea evenimentelor istorice, ce presupune o analiză obiectivă, sunt precumpănitoare realităţile certe a celor petrecute atunci, filtrate prin Adevărul faptelor întâmplate, supuse raţionalităţii, implicând cauzalitatea şi efectul lor în momentele respective şi după, aşa cum purcede în toate lucrările sale de mare greutate şi acrivie ştiinţifică, istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.

 Căci altfel se programează, conform deselor directive emise de Dieta Pustei Iredentismului, se pregăteşte şi înarmează războaiele (acţiunile) suversive, mai tot timpul, ale ungurilor către Valahi, ale maghiarilor către valahi, ale hunilor către valahi, ale Valahilor contra valahi,întotdeauna dictate şi controlate de monopolul dezinformării, plătit regeşte pentru a semăna discordie şi urmărind continuu învrăjbirea acestei mari Vetre Străbune a milenarismului geto-daco-român.

   Teza predilectă a huno-ungro-maghiarilor a fost şi rămâne (din nenorocire pentru noi, de trei decenii încoace ajutaţi de voluntariatul nostru democrat şi inconştient), înfruntarea, confruntarea, frângerea, prigoana, persecuţia şi crucificarea, prăvălite ca o lavă încinsă de Vulcanul vrăjmăşiei lor, ori tirul ucigaş abătut ca un bombardament neîncetat de obuze aruncate cu ură viscerală asupra acestui popor, harnic, credincios, demn, iertător peste măsură, capacitatea lui de toleranţă creştină ori valahă fiind cutremurător de nefastă şi înfricoşetor de pierzătoare.

   Istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat luptă cu cugetul secular al orădeanului înfipt în Glia neatârnării, cu sabia spiritului creştin al Adevărului dreptăţii ce pulsează în pieptul său de mare Ostaş, scoţând din catacombele vrăjmăşiei turanice depozitele profanării ce întreţin secular ambiţia lor mistificatoare,în slujba căreia utilizează orice mijloace, ţesute, făcute, contrafăcute, îndeosebi cele presupus istorice, discreditând poporul creştin al marelui Neam protodac de la oricare tribună, din orice aulă, din fiecare altar, din parlamantul lor şi mai cu seamă din parlamentul nostru de lefegii, considerându-ne vrednici de tot dispreţul lor, mai ales că bună parte din această denigrare este suportată financiar de noi valahii de jos, nu de ciocoii de sus care le-au lărgit „coridorul etnic”, prin neîntreruptele coaliţii de guvernare.

   Neîngroparea securii lor de război, a turanicilor-unguri, din vremi seculare, face ca demnii Fii ai Daciei Mari, să stea permanent de veghe în jurul Adevărului, în jurul hotarelor Ţării, depăşind şi strivind dificultăţile alarmante, programate şi întorcând ca în vigilenţa şi lupta bravului Colonelui istoric orădean, propaganda ungurească ca un bumerang ce-i loveşte aprig, ruşinându-i îndeajuns şi înjosindu-i peste măsură.

   Presupusa instituţie cu caracter ştiinţific Societatea istorică maghiară, pusă la stâlpul infamiei, întâi de faimosul boier, os domnesc, prinţ al culturii Bogdan Petriceicu Haşdeu, de alţi mari români ardeleni şi apoi de Ştefan Ludwig Roth, care i-a avertizat răspicat pe mişeii turanici faţă de fărădelegile lor privind proiectul de maghiarizare prin silnicie şi crimă, „…luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jeratec în paie.” (Dacia nr. 6, 15 august 1941, p. 6).

   Bilanţul rezultatelor maghiarizării forţate ni-l dă unul din marii etnografi maghiari, Balogh Pal:„… Maghiarii au câştigat 261 comune şi au pierdut 456, prin urmare, au înregistrat o pierdere de 195 comune; cele mai multe le-au cucerit de la slovaci, cele mai multe le-au pierdut printre şvabii din Baranya şi românii din Transilvania… Cu un câştig încheie bilanţul în primul rând românii, după ei slovacii, apoiu germanii.” (Balogh Pal, Nepfajok Magyarorszagon)   

   Societatea istorică maghiară, ca mai toate organele lor lasciv-propagandistice este o adunătură de acefali veninoşi, o scursură rămasă de pe vremea lui Paul Hunfalvy, care susţinând bazaconiile-teoriei Roesler la al VII-lea Congres al orientaliştilor de la Viena din 1886, a fost lovit în moalele capului cu buzduganul lingvistic de marele poliglot valah savantul-istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, care l-a „potcovit” cu greii termeni protovalahi: hongre” – acţiunea de a scopi un cal şi „hungar” – acţiune ce poartă stigmatul „castrării” spirituale, adică al călăreţului „fino-ugric”.

 

   Stârpiturile moştenirii fantomaticei ideii imperiale hasburgice, au rămas cu sechele cronice prin scalpul extirpării cangrenei dualiste, după Anul de Graţie VALAHĂ-1918, ridicând stăvilarul EVIDENŢEI, al ADEVĂRULUI istoric, făcând să inunde cu valuri de cerneală roşie, Vatra STATORNICIEI noastre geto-dace milenare, aducând în aluviunile urii, hoiturile lor de măsluire şi valurile turbate ale unor rapturi viitoare.

   Naţiunea noastră nu a învăţat nimic din marile drame milenare prin care a trecut istoric, plecând de la jaful, crimele şi furtul marilor bogăţii ale Regatului Dacia de către romanii imperatori, impilatori şi cotropitori, la jafurile, crimele şi furturile comise de valurile migratoare; de la invaziile, jafurile şi crimele săvârşite de urmaşii hoardelor lui Atilla, la năpustirile sălbatice, seculare ale turcilor şi tătarilor; de la arderea pe tronul înroşit de foc a lui Gheorghe Doja, uciderea mişelească şi profanarea marelui Întregitor Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, la teroarea stârnită de Samuel Brukenthal şi ciopârţirea eroilor-martiri Horia-Cloşca-Crişan, de la politicile duplicitare, perfide, tendenţioase ale occidentalilor pe care i-am apărat permanent de invaziile asiatice, la înhămarea ca vitele biciuite sub jugul fanariot; de la samavolnicia grofilor care au supt sângele valahilor şi-a nemeşimii ucigătoare de rânduieli şi popor, la genocidul săvârşit asupra populaţiei româneşti din Ardeal prin cea mai ticăloasă arondare săvârşită în istorie de către unguri asupra Transilvaniei în 1867; de la autonomizarea a tot ce-i valah  şi a toate, la atomizarea statului naţional român, de la protectoratul muscalilor continuu însetaţi şi des înfometaţi de provincii româneşti, la ultimatul bolşevic care a sfâşiat Trupul sfânt al Patriei; de la batjocura comisă de Aliaţi, sărind peste contribuţia noastră prin marele tribut de sânge în cele două conflagraţii mondiale, la calomnierea şi nesfârşita cacialma diplomatică jucată în sala de pocher a parlamentului român pe care ne-o aduce UDMR-ul MEREU.

   Duşmanii Domnului Mihai Vitezul au rămas de-apururea şi vrăjmaşii noştri. „Ei, în acel cernit august 1601, şi-au trimis călăii la lucru, la Turda, în lunca Arieşului; dar au fost prezenţi şi două secole mai târziu, în 1812, când au făcut ca Ţara Moldovei să nu mai fie toată (cum profetic s-a declarat Mihai, domn „a toată Ţara Moldovei”); şi au fost prezenţi şi la 1859, când au trudit din greu să zădărnicească refacerea făptuirii lui Mihai; după cum au fost prezenţi şi, vai!, cât de activi, la 1918, şi în toţi anii ce au urmat, străduindu-se din răsputeri să împiedice desăvârşirea a ceea ce înfăptuise Mihai; şi după cum s-au dovedit nişte prezenţe de o sălbăticie inimaginabilă în 1940, când au crucificat România, sfâşiindu-i braţeleBasarabia şi Ardealul, – picioarele – sudul Dobrogei, – umplându-i fruntea de spini prin smulgerea Bucovinei de Nord; şi iată-i, azi, iarăşi, mai porniţi ca oricând spre dezmembrarea României, spre destrămarea faptei lui Mihai. Numai că pe Mihai nici atât nu-l încap legăturile timpului. El nu că trece dintr-un secol în altul, el stă deasupra secolelor. Cu trunchiul în Ardeal şi cu capul în Ţara Românească, el cuprinde în sine Ţara toată. El nu are mormânt (cum nu are nici Decebal, nici Vlad Ţepeş, nici Horea, nici Tudor Vladimirescu, nici Bălcescu, nici…) pentru că, asemenea acelora, el n-a murit ci s-a adăugat după expresia biblică, părinţilor săi, făurind, cu aceştia, Ţara căreia îi va fi domn; domn a toată Ţara!” (Miron Scorobete, La Aniversară în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)    

   Ungaria de ieri, cum inspirat a numit-o Milton G. Lehrer, în lucrarea sa Ardealul-pământ românesc, „Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe”, trăieşte în Ungaria de azi prin acelaşi sistem imoral şi anacronic, susţinând testamentul premierului Teleki Pal, prin portavocea deputatului Miko Imre, de Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi, revendicându-şi hegemonia asupra Bazinului Carpatic, prin stupizenia tezei lor milenare. „Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate atunci de România.” (Istoria României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi””

Constantin MOȘINCAT: ADY ENDRE, POETUL DE PE IER

„Şi ce folos e omul de-i maghiar?”

 

După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților naționale conferea dreptul statelor de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”[1], măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie. Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine. Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”[2].

Propaganda ungurească funcționa încă, – deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, – în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați. În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprima regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească. Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși apăruse abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural”[3] îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându-se cu iertare peste greșelile de conversație. A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea regimului dualist”. Până și la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra (octombrie 1916) , prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”[4], spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare.

Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai. Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic. Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc”[5] și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâş, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru „rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate”, scria profesorul George Nistoroiu. Tot el se întreba dacă-i normal „Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Miklos Horthy, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, … etc”.

Propaganda a fost instrumentul prin care marile imperii și-au menținut privilegiile „istorice” de dominație asupra ținuturile subjugate în trecut. Cei incomozi erau catalogați ca „trădători” calomniați prin presă și traduși în fața justiției cu sentințe capitale. Pentru a scăpa de ștreangul spânzurătorilor mai mulți ardeleni în frunte cu: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ioan Moța, Vasile Stoica, ș.a., care au militat pentru dezrobirea Ardealului, și cereau imediata intrare în război contra ungurilor, s-au refugiat în România. Propaganda prin presă incita opinia publică, în timp ce oficial domnea o desăvârșită tăcere. Tăcerea avea ca scop inducerea în rândurile celor interesați a sforțărilor pentru potolirea conflictului gata să se producă, ceea ce reprezenta de fapt un joc dublu. Sub acea aparență s-au pregătit și încă se mai poartă propaganda Marilor Puteri, spre împingerea în formula ultimatumului, misterios, contra „celui vinovat”, fără ieșire (avem ca pilde: ultimatumul dat sârbilor în primul conflict, ultimatumul sovietic dat României în 28 iunie 1940, ultimatumul dat Kuweit, Irak, ș.a.). Și față de toate: tăcerea absolută care a precedat remiterea notelor sau a bombelor, rachetelor…

Picătură de picătură – zi de zi – s-a prelucrat opinia publică, încât „olah” (valahul – cum îi spuneau în zeflemea românului) putea fi numai „bocskoros” (opincar), numai retrograd, numai semi-sălbatec (necivilizat). Zeflemeaua, din perioada antebelică viza starea înapoiată a unei părţi din românime, stare pentru care nu purtau responsabilitatea. Prin urmare la cultura sau incultura poporului român din Ungaria contribuția stăpânirii era vădită. Presa vremii încerca să otrăvească orice sentiment de mândrie națională din partea tuturor popoarelor nemaghiare, în special a românilor, care constituiau jumătate din numărul lor în Ardeal. De aceea era fundamental ca în școală: istoria, geografia, religia până și cântările să fie predate exclusiv ungurește.

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă şi în momente ale conversaţiei curente, în discursul politic sau chiar şi în cel ştiinţific. Frecvenţa şi intensitatea discursului sunt proporţionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenţiei asupra lui determină formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conştiinţa publică. Uneori faptul poate fi o eroare şi avea consecinţe de-a dreptul nocive, de natură să afecteze întreaga colectivitate, alteori doar regretabile. Acum, a revenit în actualitate subiectul unui tratat internațional de acum 100 de ani: Trianon!

De ce este necesar să se ştie că Tratatul de la Trianon este un act juridic foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. De ce este necesară cunoaşterea acţiunilor iredentei maghiare dintre cele două războaie mondiale? De ce este actualizată tema? Răspunsul nostru se reazemă pe trecutul istoric cât şi pe actualitatea socială şi realitatea politică din România democratică de astăzi. Din această perspectivă tema supusă atenţiei publice prezintă o foarte mare importanţă. Formele şi intensităţile de manifestare a adversităţilor ungureşti şi pretenţiile teritoriale sau de autonomie a Transilvaniei, duse până la separaţie, a preocupat guvernele şi grupările politice oficiale şi organizaţiile neguvernamentale şi para-militare ungureşti de la Trianon[6] încoace. La adăpostul alianţelor, în perioada 1920-1940, România ducea politica sa externă pentru a-şi salva graniţele. Cadrul politic şi militar rezultat după încheierea primului război mondial a divizat Europa în două blocuri care au încercat, pe de o parte să apere pacea iar pe de altă parte să revizuiască condiţiile impuse de învingători. În acest context România, înconjurată din toate direcţiile de state care atentau la securitatea şi integritatea sa, a încercat pe căi diplomatice să-şi apropie marile puteri. La toate acţiunile iniţiate, susţinute politic, propagandistic şi financiar de guvernele de la Budapesta, Berlin, și Roma s-au adăugat manifestările de tot felul ale iredentei ungureşti din România. Drept dovadă despre modul cum a acţionat iredenta maghiară la frontiera de vest a României Mari, sunt notele informative de după descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc. În total 172 persoane, unele condamnate, altele expulzate în Ungaria, pe care Serviciul Român de Informaţii le-a dovedit. Respectarea înţelegerii intervenite între cele două state pentru detensionarea situaţiei, dar şi acţiunile duse de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea[7].

Agresiunile Germaniei, anexările şi cuceririle teritoriale, au fost tratate cu împăciuire de politica apuseană, devenită sinonimă cu dezastrul, dacă ar fi să aruncăm o privire sintetică asupra acelei perioade. Exemplul Micii Înţelegeri[8] de organizare şi de afirmare a forţei de reacţie împotriva agresiunii comune, pentru viitorul omenirii de după război, poate fi considerat o reuşită a relaţiilor politico-militare interbelice, ca exerciţiu şi experienţă diplomatică. Forţa sa a fost falimentată din interior şi exterior. Echilibrul şi pacea lumii depindeau, în mod hotărâtor, în opinia noastră, de echilibrul şi pacea economică. Spiritul egoist care a dominat lumea se impunea a fi înlocuit cu principiile de democraţie internaţională şi economică, iar însărcinarea pentru vegherea acestora revenea de drept organismelor internaţionale. Deviza Unul pentru toţi şi toţi pentru unul trebuia aplicată pentru salvarea lumii şi pe tărâm economic[9].

Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică ardelenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919 și vara lui 1940, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri. Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri șovine, iredentiste, de după război. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Kosuth Lajos sau/ și de la Tisza Istvan. Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, în 1919 (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de acest flagel, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”[10].

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”[11]. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia. Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni”[12], dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

Și baladă populară, Meșterul Manole, atât de bine cunoscută românilor, a fost supusă legilor aponyene de maghiarizare! Aflându-se că balada a fost larg răspândită între toate popoarele din Balcani s-a renunțat la paternitatea ungurească. Altă baladă maghiară „Kató Kádár”, avea aceeași origine românească ca și povestirea din „Inelul și năframa”, cu deosebirea că feciorul boierului de român primește pe lângă năframă și un inel. Cu toate acestea, ungurii sincronizează, și astăzi, povestea respectivă pentru copii și o difuzează ca fiind „din folclorul maghiar”. Rămâne întrebarea: mai e posibilă împăcarea dintre unguri și români a căror povești și pentru copii au înregistrat astfel de influențe reciproce? Răspunsul îl găsim în faptele și atitudinile zilnice, în manifestări culturale cu destinație „etnică-maghiare”.

Am consultat de curiozitate, după ce am luat cunoștință despre simpozionul internațional (româno-maghiar – 1/2 februarie a.c.) din Carei și Satu Mare, programul zilelor culturii maghiare, din vara anului 2019, de la Oradea. Nici măcar o amintire despre cel mai mare poet maghiar Ady Endre! Revin la comemorarea poetului, din satul natal, unde încă trăiau părinții. Atmosfera gândurilor reunite a fost tulburată de presa ungurească, care se apucase să critice inițiativa apropiaților poetului Ady Endre, a cărei comemorare a fost săvârșită. Emil Isac, un apropiat a lui Ady, laudă pe cel care își făcuse cetățenia în „republica literelor ungare” și de care era legat cu o prietenie omenească. Ady fuseseră înainte de orice „un om, temperamental combativ, ironic și arțăgos, glumeț și trist un complex de iubire, ură și știință. Rafinat ca un abate francez, și totuși naiv ca un copil, încrezător în geniul luminii, pacifist în vremuri, când pacifismul ducea la beciurile umede de la Seghedin și Vaț, prieten al progresului, fără să calce pe trupul națiunii, un mare poet, un Baudelaire al ungurilor și totuși era: ungur”[13], îl caracteriza cu venerație prietenul său românul Emil Isac.

La intersecția istoriei: nădejdea

Ce idee frumoasă, și măreţia e acesta a culturii, care evident cuprinde și cunoașterea istoriei! Simplificat, înseamnă: a nu umbla pe picioarele altuia, ci pe ale tale, a nu te făli cu „pene” străine, ci cu ale tale, a nu duce lupta gândului cugetat în cultura și civilizația altuia și cu arme împrumutate, ci cu armele propriului grai. E drept cultura și civilizația sunt idei cosmopolite, mai ales în vremuri tulburi, ale războaielor, sau/și pentru nostalgicii nobili. Zborul mai fin, mai înalt al civilizației și culturii în literatura, în artele liberale și frumoase, în industriile creative, nu sunt bunul exclusiv al unei naţiuni, – deși o naţiune e mai avansată decât cealaltă, – ci reprezintă un bun comun al omenirii.

Viziunea de existenţialitate a popoarelor se răsfrânge în cântece, se exprimă cu maximum de putere în operele de geniu ale poeţilor, artiștilor plastici, creatorilor de partituri muzicale nepieritoare, descoperiri fundamentale în științe și tehnologii. Se spune însă că poeţi sunt îndeobşte spiritele insulare ale unei naţiuni. Contemplaţia lor priveghează orizontul existenţii din înălţimi de turn de fildeş. La poalele acestui turn de fildeş, e murmurul realităţii, masa mulţimii, a vulgului orb, nepăsător și ignorant.

În articole bine documentate, cunoscători ai operei poetice a lui Ady Endre au încercat să lămurească, în rânduri consistente, cum cântau, inspiraţii cântăreţi ai Muzei ungare, destinul dunărean al semințiilor lui Arpad, asiaticul. Continue reading „Constantin MOȘINCAT: ADY ENDRE, POETUL DE PE IER”

Constantin MOȘINCAT: Revista Familia și Mihai Eminescu

Revista Familia[1], după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, având o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: Familia, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună pe 5, 15 și 25, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din imperiu, în întreg) și de un galben pentru abonații din România. Spre știință, facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: ROMÂNIA, când, de fapt, denumirea oficială a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881!

Dintr-o privire sumară asupra compoziție grafice, care pe parcursul anilor v-a suferi mici modificări, de plasare a grupului „familial” de personaje și arte pe care le sugerează, după cum acesta avea să fie semnat, sau nu. Cele mai multe dintre acele frumoasele ornamentate desene, precum și portretele marilor bărbați, pe care ni-i prezintă Familia, de-a lungul anilor, au rămas în anonimat, cu mici excepții, cum e de pildă nr. 1 din 1/13 ianuarie semnată de Kaskie Rusz, care anunța și prețul de 4 florini pentru jumătate de an, respectiv 8 florini pe an, pentru Austria, cu apariție de o coală și jumătate, săptămânală, duminica, respectiv un galben și jumătate pentru România. Dintre portretele marilor bărbați Familia ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”[2]. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde se simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit.

În acest spirit al prezentărilor de portrete și biografii Familia reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, ș.a. Nicolae Jiga, bihorean din Sânicolaul românesc, la 1854, a depus la Casa de păstrare din Oradea suma de 20.000 florini, cu dobânda de 5%, sumă ce a fost împărțită la 20 de studenți români săraci. În 1860 a cumpărat o casă pentru fundația sa „Sf. Nicolae” care servea ca locuință, cu toate cheltuielile incluse, pentru 10 studenți de gimnaziu și de la Academia de drept din Oradea. Împăratul l-a decorat cu „Crucea pentru merit” ca răsplată a iubirii sale pentru cultura poporului și a bisericii greco-ortodoxe Pentru a nu deranja modestia lui Nicolae Jiga, autorul portretului său amintește doar câteva din acțiunile sale filantropice: a ridicat turn bisericii din satul său natal, iar românilor din Tinca le-a cumpărat cu 500 florini loc de biserică, iar pentru zidirea bisericii a mai donat încă 500 florini precum s-a îngrijit de repararea bisericii din Sârbi.

Dintre multele portrete și biografii m-am oprit, în rândurile de față, la cele două femei, pe care Iosif Vulcan le prezenta cititorilor ca pe viitoare certe valori. Asemenea lui Diderot, care zicea că acelui care vroia să scrie cuviincios despre femei acela să se încingă „cu un curcubeu” și să înconjoare scrisul cu „pulberea aurie de pe aripile fluturilor”, metafore care l-au determinat să aștearnă alese cuvinte la adresa unei românce din a cărei biografie reținea: viitor! În consonanță cu numele său, Vulcan era mereu de partea acelora care, pe lângă rolul femeii „de-a crește patriei feciori zeloși și fiice devotate”, onora femeia pentru talentul din templul său sufletesc. Mai mult, el amintea exemplele, reținute de istorie, când certurile din Cartagina erau judecate de către femei, sau pilda regelui perșilor Xerxe de a urma sfaturile Artemisei. După ce mai bine de 20 de ani Cornelia a propus retorica, Pericle a învățat-o de la Aspasia, iar de la Socrate a ascultat filosofia. Din vremurile mai apropiate amintea numele romancierei George Sand, ale cărei opere făceau furori în toată lumea, iar contesă Dora d’Istoria, cu capodopera sa făcea onoare neamului românesc în Europa.

Pe violonista Elisa Circa, de doar 15 ani, care studiase la Viena, timp de 5 ani, sub îndrumarea lui Iosif Hellmesberger, Vulcan ne-o descrie în momentul când s-a reîntors la Brașov unde, la adunarea ASTREI din 1862, „juna artistă se ivi la tribună și cu arcul tricolor scoase din violina-i tonuri atât de încântătoare, încât entuziasmul publicului nu se poate descrie”[3]. Au urmat concerte la București, Sibiu unde a fost primită cu totul favorabil, inclusiv de presa străină. Peste ani, Iosif Vulcan o va asculta într-un concert, iar în nr. 6, din 1866, când l-a lansat prima oară pe Mihai Eminescu, în rubrica Cronica din Pesta, avea să scrie despre concertul domnișoarei Elisa Circa, „juna artistă ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text – succes), primite cu aplauze însuflețite”[4]. Despre valoarea interpretativă, per ansamblu, Iosif Vulcan aprecia ca frumoase, dar despre muzica românească zicea că a fost „jucată și mai frumos, ne-a surprins și mai tare decât în concertul tinerimii” (unde tânăra solistă mai interpretase acele piese). Cât privește publicul, apreciat „puțin la număr”, vocile intelectualilor exprimau opinia că sala n-a fost plină numai pentru că „concertanta e româncă”. Curios!, își zicea Vulcan, cu atât mai mult mirat de absența familiilor de români de la acel mare concert. Alții motivau și faptul că acel concert n-a avut loc într-un spați potrivit, ca teatrul maghiar sau nemțesc. În același număr mai Vulcan adaugă și faptul că, pe 3 martie 1866, Elisa Circa a mai dat un concert în sala Hotelului Europa ,având în program piesele mai sus amintite, unde a fost excelent primite și răsplătite cu aplauze.

Cel de-al doilea portret feminin propus de Iosif Vulcan este al unei „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate, o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Ea a fost remarcată prin frumusețe și inteligență la curtea regelui Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea, la vârsta de 17 ani, pe atunci recomandată ca principesa Elena Ghica, fiică a domnitorului Alexandru Ghica al Moldovei. După studii la Veneția, Viena[5] și Dresda, la invitația regelui i-a fost prezentată lui Alexandru Humboldt, renumit pentru cercetările sale antice, fapt pentru care o rugase pe prințesă să-i traducă inscripția de pe un artefact inscripționat în limba greacă, ceea ce uimise asistența. După despărțirea amiabilă de primul soț, rus, s-a stabilit în Elveția, unde pusese în valoare cunoștințele sale (limba greacă și latină) prin colaborarea la cele mai răspândite ziare franțuzești. În 1856 publică opera sa: „Elveția germană și suirea pe Miunich”, sub pseudonimul Dora d’Istria, după ce escaladase muntele pe a cărui culme „implantă tricolorul României, ca un semn de suvenire pentru iubita sa patrie și națiune, cărora le-a câștigat atâta glorie prin faptele strălucitului său talent”[6]. În 1858 publică cartea Despre viața monahală în biserica orientală. Ea s-a remarcat, în 1860, cu opera: Femeile în Orient, lucrare extrem de bine primită și răsplătită chiar cu primirea sa ca membră a Academiei de Științe a Greciei. Opera sa științifică a redactat-o în limbi clasice, dar dorința ei era de a se exprima și în frumoasa limbă maternă.

Pentru stimularea creației feministe, Iosif Vulcan instituise un concurs cu premii – cu valoare de 10 galbeni – pentru „o nuvelă bună având ca temă istoria națională sau o poveste a vieții poporului român, cu participarea oricui de dincolo și de dincoace de Carpați”, premiu conferit de un juriu format din trei, iar lucrarea premiată urma a fi publicată în Familia (din cercetările de până acum nu avem încă rezultatul acestuia, pentru că în alte numere ale revistei au fost lansate și alte concursuri, ca de pildă acela pentru costumul popular, creat de femeia română, altul despre desemnarea doamnei balului tinerimii, ș.a.).

Vlahuță despre Mihai Eminescu

Alexandru Vlahuță își începea discursul de la Ateneul Român, din 1892, cu amintirea ultimei întâlniri cu Eminescu, de pe vremea când îl vizitase la ospiciul unde era internat. L-a recunoscut și s-a interesat de prieteni, „căindu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți[7]. Această atitudine Vlahuță o punea pe seama ostenelii sale, măcinat de gândurile aplicării „planului său de reorganizare socială, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe” [8]. N-a apucat s-o mai scrie.

Pentru a-l extrage din respectiva stare de disconfort, Vlahuță i-a amintit de poezie, drept care Eminescu scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie, și așezându-se începuse a citi un șir lung de strofe „de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător”[8], deși pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două cuvinte: gloriosul voievod!, adică el tocmai improviza, compunea și reda instantaneu peste 20 (douăzeci) de strofe, al căror sensuri nu aveau legătură, ele păreau mai degrabă rupte dintr-o frumoasă poezie, încă nescrisă. Vlahuță își mai amintea alte două vorbe: foc și aur, pe care poetul le rostea mereu, aproape în fiecare stofă, din care reproduce următoarele: „Atâta foc, atâta aur/ Ș-atâtea lucruri sfinte/ Peste ‘ntunericul vieții/ Ai revĕrsat, părinte…//”.

Armonia de sunete, limba aleasă, muzicală, supuneau tremurul sufletului său întunecat, de o neobișnuită frumusețe în împerecherea bizară de cuvinte, potrivit impresiei mărturisite de Vlahuță, care abia așa înțelesese sensul slovelor anterioare: „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah, organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!”, pentru că după acel fermecător recital să se cufunde în apusul dureros al conștiinței cu „înfățișare de Zeu învins, părăsit de puteri și umilit”[10]. Apoi, cu mâinile împreunate, cu glas nespus de sfâșietor ofta: „Of Doamne, Doamne!”, din care reieșea sinteza intrigii vieții sale, suferințele vieții din copilărie, înțeles în care „m-au podidit plânsul ș-am plecat”, și a fost ultima lor întâlnire.

Din acel moment de câte ori Vlahuță citea câte o trăsnaie fără de sens, scrisă de un tânăr poet, gândul îl ducea la acele vremuri și la întrebarea nu cumva vreo-unul i-a stenografiat capricioasele slove neorânduite? Ceea ce v-a rămâne „pururi din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirii lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo, este acea complexiune puternică a limbii renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunii, care a fost chiar așa indestructibilă a talentului său”[11]. Sub acest înveliș, asemenea unei „platoșe de oțel” apărea marele Eminescu și meșteșugul său de a sculpta versul „într-o tărie de vorbe vii, sonore, sugestive, și într-o bogăție necunoscute până la el” [12]. Nimeni n-a știut să-și cristalizeze gândurile în forme atât de severe, desăvârșite, de emoție răvășite în cuvinte neașteptate, epitete care revocă imagini precise, de o intensitate halucinantă. Împerecherea de cuvinte în poezia lui Eminescu dau impresia și „fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare”[13]. Acesta era un fenomen ce fascinase și puseseră stăpânire pe întreaga tinerime mișcată de aripa versului vibrant al lui Eminescu. Lucru firesc, noua limbă inventată de Luceafăr brăzda adânc conștiințe și atitudini admirative.

În Conferința de la Ateneu, Vlahuță critica curentul declanșat contra poetului nepereche, după moartea lui Eminescu, curent ce încerca defăimarea creației sale, atribuindu-i faptul că opera sa „omoară tinerele talente”, începătorii fiind loviți de starea de osteneală și de pesimism, ca marele poet. Va să zică curentul Eminescian smulgea din „brațele societății forțele vitale”, ceea ce era echivalent cu „o primejdie națională”. La Blaj, în contra curentului Eminescian, apăruse o carte, tipărită la 1891, de 210 pagini, al cărei autor nu avuse curajul s-o asume cu nume, intitulată: Mihail Eminescu. Studiu critic, în care autorul anonim se străduia să dovedească tinerilor că Eminescu era o „nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gândire, nici simț, nici limbă… nimic, nici umbră de talent”, motivând astfel stricăciunea produsă de acesta tineretului.

Eminescu, spunea Vlahuță, nici că avea nevoie de apărare. Dar exagerarea într-un asemenea mod nu făcea bine nimănui, cu atât mai otrăvită era croirea unui pamflet ce nu i se potrivea, ce semăna mai degrabă cu o tentativă de uzurpare a gloriei sale decât o critică. În numărul dedicat lui Eminescu, la moartea acestuia, Al. Vlahuță încredințează revistei Familia, care l-a lansat și botezat, o răvășitoare poezie, cu 12 strofe, de rămas bun: Lui Eminescu…, din care reproducem ultimele două: „… Să plângi tu plânsul tuturora… / Din zbuciumul eternei lupte, / Să smulgi fulgerătoare versuri, / Bucăți din inima ta rupte… / S’aprinzi în bolta vremii aștri, / Din zborul tristului tău gând…/ Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând!?” [14].

Eminescu lansat de Familia lui Vulcan

Pagina și foaia de titlu al revistei Familia care-l jelea pe marele dispărut, amintindu-și de a lui debut, și parcurs, ajuns să se stingă ca Luceafăr al poeziei naționale. Tot numărul revistei, de altfel, i-a fost închinat lui Eminescu, și procesiunii extrem de simple impuse de familie, pentru a respecta dorința acestuia. Dar, totul era zadarnic, căci poezia română a îmbrăcat haina de doliu, iar „podoaba literaturii române, care a încălzit inimile românești, a dat poeziei și limbii române, azi e nesimțitor și rece”, scria cu mare jale Ioan Russu. „Amintirea lui veșnică va trăi și până ce se va vorbi limba românească, nu va fi uitat Eminescu, autor al atâtor nestemate în care limba a luat o nouă formă, o nouă viață, mai clasică, mai dulce, mai frumoasă”, declara ca pentru posteritate cel care-l cunoscuse, și care-l căutase cu disperare, cu patru luni mai devreme, și aflase prognosticul implacabil al medicilor: nu va mai trăi mult! Adânc mișcat de vestea șoc a morții aceluia ce scăpase de durerile groaznice, și care scrisese: „Nu credeam să învăț a muri vre’odată: Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / ochii mei ‘nălțam visători la steaua / Singurătății.”, atunci când, în 17/29 iunie 1889, ziua în care a fost înmormântat Eminescu, Ioan Russu s-a dus la spitalul Brâncovenesc unde i se făcuse autopsia, și unde a dat de „corpul lui întins pe un pat în pivnița, învelit într-un cearșaf, și nimeni nu veghea lângă el… „Dar nici măcar în întreaga clădire, nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe afară, să caut un servitor, care venind, „scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine… Era alb, trăsurile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă în care durerile îl mai lăsară… Fruntea lui lată, nasul clasic, sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece”[15]. Omul de serviciu nu știa că se afla în fața „rămășițelor pământești ale poetului-nepereche!”, scria vizitatorul său prieten la întrebare: cine este omul acesta?, că știa că la autopsie se strânsese multă lume la spital, semn c-a „fost bărbat frumos”. Despre înmormântare același Russu scria, cu ciudă, că s-a făcut sâmbătă după amiaza, că n-a fost lume cât ar fi trebuit să fie, și că până și celui mai prost ministru i s-ar fi rezervat „o paradă mai multă”, dar așa s-a respectat dorința lui Eminescu: „p’un simplu dric, într-un coșciug și mai simplu, acoperit de flori”, de coroane depuse de prieteni și îngropat după dorința sa „Deasupra-mi teiul sfânt / Să-și scuture floarea”.

În pagina 311, revista bihoreană Familia publica poezia semnată de Veronica Micle, datată București, 16/28 iunie 1889: Raze de lună. Lui, din care reproducem prima și ultima strofă: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atunci, când pe-a dorului aripe,/ Duși de ai iubirii farmec, – privind cerul împreună,/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.// (…) Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună/ A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună/ Toate razele de lună, toate razele de soare./ Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.//”

Familia, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”[16]. Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan, în timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, Familia avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista Familia exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. După o schiță biografică sumară a vieții lui Eminescu, Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut” [17]. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talent, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie/ (…) Vis de răzbunare, negru ca mormântul/  Spada ta de sânge dușman fumegând/ Și deasupra idrei fluture cu vântul/  Visul tău de glorii falnic triumfând;/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună-i cei poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i velvoare,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!//”.

În loc de concluzie, cu o privire atentă asupra poeziilor de început ale poetului nepereche, Iosif Vulcan afirmă cu tărie că Eminescu cu fiecare poezie a înaintat câte un pas, ezitând în cele dintâi pe ce cărare să apuce, luptând chiar cu limba, în final ne apare cu un caracter bine definit, maestru al artei, stăpân pe limbă și versificație. Impozant preludiu „al curentului electric, picurară sânge în vine junilor corupți, iar mai târziu a coborât din lumea norilor neguroși ai poetului, prin Doina: De la Nistru pân’ la Tisa…., încheind zorile soarelui strălucit: Ex ungve leonem! ”

În același număr 15, din 12/24 aprilie 1892, al Familiei, în care s-a făcut vorbire despre intervenția lui Vlahuță față de fenomenul Eminescian, care cuprinsese tinerimea română, la rubrica permanentă Salon, apărea și conferința ținută, sub cupola Ateneului Român, de Iosif Vulcan, la invitația conducerii acestuia, cu prilejul jubileului de 25 de ani a Societății filarmonice române, din duminica Floriilor, 29 martie/10 aprilie 1892. În introducere, vicepreședinte V. A. Urechia, l-a prezentat publicului pe Iosif Vulcan, ca pe un făurar al unui altfel de jubileu, literar, de la care: „au trecut 25 de ani de când Iosif Vulcan a întemeiat revista Familia și a ridicat astfel un nou drapel al culturii noastre. De un pătrar de veac, și mai bine dl. Vulcan răspândește lumina prin Familia, astăzi cea mai veche revistă literară în limba română. Multe talente s-au ivit d’aici, Familia a dat literaturii pe Eminescu….. Acum părintele Familiei a venit la noi și-n astă seară vom avea plăcerea să-l auzim vorbindu-ne din timpul renașterii noastre literare!” [18].

Rostind cuvintele de frățească mulțumire și de dragostea reciprocă pentru promovarea culturii române, Iosif Vulcan devoala abundența iubirii manifestate față de el printr-un  pasaj, reprodus în facsimil din gazeta proprietarului. Înduioșat de conferința anterioară a lui Vlahuță, și deși flatat de aplauzele meritate că l-a publicat pe Eminescu cu „De-aș avea…”, Iosif Vulcan nu considera ca pe un merit faptul că a promovat un tânăr talentat, ci cu meritul pentru că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)” [19]. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al Familiei și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Dintre primele poezii publicate de Eminescu în Familia de la Pesta (Oradea) menționăm următoarele: De-aș avea… (nr. 6, 25 februarie / 9 martie 1866), O călărire de zori (nr. 14, 1866), Din străinătate (nr. 21, 1866), La Bucovina (nr. 25, 1866), Speranța (nr. 29, 1866), Misterele nopții (nr. 34, 1866), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (nr. 14, 1867), La Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă (nr. 29, 1868), Amorul unei marmure (nr. 33, 1868), Junii corupți (nr. 4, 1869), Amicul F. J. (nr. 13, 1869). Din epilogul la primele poezii ale lui Eminescu, reținem că acestea reprezintă temelia portretului literar. Până la moartea sa nici o lucrare de critică nu-i luase opera la studiu serios, aprofundat, după cum și Maiorescu, care semnase prefața la primul său volum de poezii, s-a mărginit a caracteriza pe autor: „înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață” [20].

În numărul 26, din 27 iunie/9 iulie 1899, la zece ani de la moartea genialului poet Mihail Eminescu, revista orădeană Familia publica o scrisoare inedită a poetului, expediată de acesta în vara anului 1883, pe adresa redactorului șef. Aflându-se în acel an la București Iosif Vulcan a fost invitat de către Titu Maiorescu la o serată literară, unde Mihail Eminescu, a citit 7 din recentele sale creații, care au electrizat asistența, răsplătind autorul cu îndelungate și entuziaste aplauze. La rugămintea lui Maiorescu poeziile respective: S-a dus amorul, Când amintirea, De-acum (nr. 23), Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soți, Și dacă, au apărut pentru prima oară publicate în Familia. Revenit la Oradea, Iosif Vulcan i-a trimis autorului un modest onorariu, la care Eminescu a răspuns cu o lungă scrisoare, din care nu s-a mai păstrat decât prima parte, din care în revistă era reprodus doar începutul: „Mult stimate Domnule și amice, Mulțumesc pentru onorarul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. (…) și te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al Românimii din Oradea-mare…”[21]. Recunoștința sinceră a lui Eminescu se datora faptului că, după cum spunea, trăia într-un mediu străin unde odraslele (boierilor) căpătau obiceiuri proaste la Paris, unde deprindeau „nemunca”, iar reîntorși în țară vroiau a trăi numai pe „spinarea poporului”. Retoric poetul se întreba: „putea-se-va să-i facem, prin muncă și stăruință, să-și vie în fire, să devie oameni folositori sieși și românimii?…” [22].

La zece ani de la moartea lui Eminescu revista bucureșteană „Floare albastră” a avut lăudabila idee de-a scoate un număr comemorativ dedicat marelui dispărut sub titlurile: „Scrieți amintiri” și „La cine sunt manuscrisele lui Eminescu”. În mocirla meschinăriei politice nici un ziarist nu și-a mai amintit de maestru poeziei românești, deși e cel mai iubit, cel mai regretat, cel mai… Ziarul „Drapelul” motiva stupefiant tăcerea tuturor prin dispariția influenței lui Eminescu!, dar încheie cu adevărul că: „va rămâne o figură mare a panteonului național, atât ca poet – cu toată unilateralitatea lui – cât și ca om – caracter arhicinstit, dar pasiv, lipsit de orice impulsivitate. Azi când influența lui a dispărut, putem să ne aducem aminte de dânsul numai cu sentimente de venerare și compătimire…”[23].

La rubrica permanentă Salon din Familia, S. Seculea, redactor colaborator al revistei, își amintea că era student în anul întâi și citise de atâtea ori volumul de poezii a lui Eminescu încât le știa pe de rost, din scoarță în scoarță. L-a văzut de aproape întâia dată întins pe catafalc la biserica „Sf. Gheorghe Nou”, cu „mustață neagră și barba neagră puțin crescută, sprâncene negre – chipul desfigurat de moarte, îmi reamintea figura sublimă a Luceafărului născut din neguri. M-am apropiat de sicriul împodobit de flori și podidit de plâns, mi-am amintit versurile: Și eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,/ Să-mi spuie al său nume pe-nchisele-mi pleoape…[24]. Amintirile lui Seculea despre Eminescu erau legate și de vizita făcută de Ion Slavici la locuința închiriată de el, din strada Segmentului nr. 7, exact în odaia unde a locuit și Eminescu. Grație acelei informații a încercat a lua detalii de la stăpânul casei, dar acela murise între timp, iar acela care a cumpărat proprietatea nu știa nimic despre întâmplare. Eminescu închiriase, de la familia Chirițescu, casa prin 1884, de la „Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe” anul următor. Închiriase camerele goale, fiind mobilate cu cea proprie, formată, după spusele unei servitoare bătrâne, dintr-o „masă de brad, la geam cu perdele de stambă galbenă, veche”. Eminescu n-avea niciodată nevoie de nimic, nu cerea nici măcar apă pentru spălat. Vecinii nu știau dacă-i acasă ori ba, așa de liniștit era. Era vizitat doar de Maiorescu. Chiria și-o plătea totdeauna înainte și foarte cinstit și povestea mult și cu haz cu proprietarul, și brusc se oprea pierzându-se „în lumea gândurilor sale”. Apoi, prin 1888, s-a mutat la Giurgiu, unde, adeseori, urmărea pe „o frumoasă blondă” prin aleile din oraș.

Despre înmormântarea lui Eminescu cu inițialele „I. V.” (Iosif Vulcan) nota cu amărăciune faptul că onorurile pe care marele poet le merita n-au fost acordate. Și amintea obiceiurile din alte țări unde, la dispariția unui mare poet, „orașul îmbracă doliu, precum și toate instituțiile încetează temporar activitatea. În București, deși Eminescu însemna mai mult decât toți laolaltă, flamura neagră, a doliului, n-a fost arborată”. Și totul se motiva pe dorința sa ca totul să fie simplu. Dar și simplitatea putea fi exprimată demn, era de părere autorul articolului. Și totuși s-au rostit o ploaie de discursuri. Dar pentru mulți „mitici” Eminescu era un paravan în ascensiunea lor în plan literar. Kogălniceanu și Academia Română au tăcut!, și nu l-au onorat măcar cu o diplomă, un premiu literar, fie și postum. Din toate a lipsit „vorba oamenilor cu titlu competent de-a lua cuvântul”.

Ceva mai târziu, în 1894, în numărul 52 al Familiei, s-a publicat un portret a lui M. Eminescu, (siluetă) cum îl numește redactorul, al cărei autor (proveniență) nu ne este cunoscut. Scrieți băieți, scrieți, spunea odinioară „apostolul Heliade, simțiți, băieți, simțiți ideea națională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă vreți să faceți din tinerețea voastră un titlu de mândrie pentru timpurile cărunte care v’așteaptă și dacă mai târziu, domesticiți de viață, privind înapoi, vreți să puteți repeta cu poetul, în toata seninătatea lui reconfortant duiosul refren: Și eu am fost în Arcadia![25], încheia frumos Octavian Goga discursul său în fața studenților, amintindu-și de vremurile de început al revistei, lansate tot la Pesta, Luceafărul.

Revista Familia, și-a încetat apariția sub coordonarea fondatorului și proprietarului, în decembrie 1906, după 40 de ani de apariție neîntreruptă. În ultimul număr Iosif Vulcan se despărțea de cititorii și colaboratorii săi cu motivația: „Etatea înaintată și sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacțională și să sistez această revistă. Este un moment de mare importanță acesta pentru mine, căci schimbă toată viața mea (…). Recunosc că revista aceasta pornită atunci (1865 – nn) când nu prea erau scriitori și era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări de la începători, dar am și bucuria că unii au devenit căpeteniile literaturii noastre (…) Familia a fost, la început, singura lectură a damelor române din Ungaria[26]. Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Revista Familia și Mihai Eminescu”