Crezul poetului Lucian Blaga este că „veşnicia s-a născut la sat” şi reprezintă „sufletul satului”. Sămânţa acestei veşnicii este sădită în gândul şi inima românilor, rodeşte „cu miros de iarbă tunsă”, vindecă și împlinește „setea de mântuire”. Am putea spune că pentru generaţii de români această afirmaţie a fost un truism, o aserţiune de la sine înţeleasă. Acceptată, însuşită, împărtăşită fără rezerve, fără reţineri. Observând ceea ce se întâmplă astăzi, ne cuprinde îndoiala şi ne întrebăm dacă nu cumva şi-a pierdut valabilitatea. O fi avut termen de garanție și o fi expirat cumva?
Asistăm la o adevărată degringoladă în contextul globalizării, ale cărei intenţii nu sunt tocmai favorabile românilor şi României. Scara de valori este răsturnată atât în lume, cât şi în interiorul ţării. Românii se confruntă cu mari încercări, haosul pune stăpânire pe viaţa acestora şi iau drumul pribegiei. Oamenii şi-au luat lumea în cap şi au plecat unde au văzut cu ochii. Nu există român, persoană din România să nu aibă pe cineva din familie ori prieteni plecaţi. Oriunde în lume, în cele patru zări, în ţări de pe toate continentele globului.
Şi pe vremea comunismului au plecat, fiind exilați de regimul totalitar, însă cei mai mulţi în ultimii 30 de ani. Şi atunci, iarăşi ne întrebăm: Oare şi-au uitat veşnicia acasă, ori au luat-o cu ei? Și dacă au luat-o în bagajul inimii, aceasta a obținut cețățenie străină? Doresc românii să o sădească în pământ străin? Este prielnic solul de pe alte meridiane unei asemenea însămânțări? Poate veșnicia să prindă rădăcini oriunde? Dacă, da, atunci se naște o altă mare și îndreptățită întrebare: Să se fi mutat România profundă din satul românesc în diasporă?
E adevărat și faptul că astăzi exodul oamenilor dintr-o țară în alta se manifestă la nivel mondial. Din multe țări, oamenii pleacă în altele din varii motive. În principal pentru o viaţă mai bună! Unii din spirit de aventură, alții în necunoștință de cauză sau poate pentru a fi în trend cu vremurile.
Întorcându-ne la fenomenul emigrării românilor, ceea ce este deosebit de trist este faptul că au plecat intelegenţa şi hărnicia într-o proporție covârșitoare. Am devenit o ţară exportatoare de creiere hărăzite de bunul Dumnezeu cu inteligenţă, oameni instruiți şi educați în şcolile din România. Exportăm oameni de cultură, scriitori, poeţi, istorici, actori, muzicieni, artişti plastici, ingineri, medici de toate specialităţile şi asistenţi medicali, profesori de la învăţământul preşcolar până la cel post-universitar, oameni de ştiinţă din toate domeniile, muncitori cu diverse meserii. Exportăm fiinţe vii, apte de muncă și creație în interesul dezvoltării altor state și societăți străine. De fapt, cred că nu este bine spus că exportăm. Nu este export pentru că nu primim nimic în schimb. Nici măcar investiţia statului român pentru şcolarizarea acestora. Noi dăruim, oferim pe o tavă de argint „delicatese” intelectuale, științifice, culturale, artistice, spirituale… Nu spun că n-au mai rămas români destoinici, adevărați profesioniști în România. Sunt destui, însă ceea ce-i mai grav este faptul că nu-i bagă nimeni în seamă. Nu se mai aude mai nimic despre cercetarea științifică românească, despre Academia Română, despre… Sporadic, pe ici colea și într-o proporție minimală se mai se aude glasul gutural și sacadat al mișcării culturale și artistice. Cu întreruperi exagerate, aceste manifestări nu au cum să dea coerenţă misiunii și rolului unor înalte instituţii ale statului român.
Ce se întâmplă în România? E de ajuns să facem o simplă şi sumară radiografie, nu chiar o tomografie computerizată pentru a ne edifica. Se observă cu ochiul liber starea de dezbinare, ură, furtul la drumul mare, opulenţa în opoziţie cu sărăcia, pervertiri de toate felurile… Simptome evidente ale unei maladii care tinde să se cronicizeze. Cei rămaşi acasă plutesc în meandrele tulburi ale românismului; unii sunt la limita sărăciei și abia supravieţuiesc. Acesta este un pol al societăţii româneşti de astăzi, celălalt pol este cel al îmbuibaţilor, al furilor. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Veșnicia românului cu cetățenie în diasporă?”
Melodioasă,
În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.
