În deceniul care a urmat acelui cumplit război când şi conceptul de umanitate a fost compromis, viaţa oamenilor, deşi se făceau eforturi uriaşe de normalizare, era încă însoţită zilnic de o sărăcie generalizată, de lipsuri şi nevoi de tot felul, dar şi de insecuritatea socială specifică schimbărilor de regim. Tocmai acest climat de insecuritate era cel ce inducea un fel de spaimă interiorizată, iar culoarea predominantă a lumii în care trăiam părea a fi cenuşiul.
Ei bine, exact în acest decor, o fetiţă dintr-un orăşel nordic al României citea fascinantele poveşti ale Şeherezadei, acela acompaniate de murmurul dulce al lăutelor, şi îndrăznea să viseze. Visa frumos, în culorile vii ale misteriosului orient, aşa cum le înţelesese ea din lecturi, iar pentru asta era răsplătită uneori cu o vizită în peştera lui Ali Baba de unde alegea, sfioasă şi cuminte, cea mai modestă bijuterie din argint: o broşă sau o pereche de cercei…
Tot în această vreme, undeva într-un orăşel aflat mult la sud, un băieţel, pe timpul vacanţelor, stând la umbra mai mult închipuită a unui prun, citea şi el aceleaşi minunate poveşti, însă visurile lui erau cumva altfel trăite în ceea ce acum am numi astăzi virtual. El era prieten cu Aladdin şi zburând pe covorul fermecat al acestuia aduceau bucurii şi dreptate unor oameni sărmani şi amărâţi.
Pentru copii, aripile fanteziei sunt mult mai mari decât ale legendarei păsări Rock, iar între realitate şi imaginaţie delimitările mult mai flexibile, aşa că, de multe ori visele lor sunt suportul unor transformări incredibile de-a lungul timpului. Realist vorbind, era imposibil ca aceşti doi copii să se întâlnească vreodată. Probabilităţile matematice plasau un asemenea eveniment, în mod sigur, spre limita zero.
Numai că, Logica Superioară, are cu totul alte criterii de calcul şi peste mult, foarte mult timp, pe acele cărări ascunse ale destinului, cei doi foşti copii s-au întâlnit. Erau acum bunici, plecaseră de mult din orăşelele natale, visele lor, într-un fel destul de ciudat, dar cât se poate de concret, se împliniseră, iar ei scriau acum poveşti pe care, poate, vreodată un copil sau chiar un adult cu suflet de copil ar fi putut să le citească şi cine ştie, chiar să viseze…
Cam acestea erau gândurile pline de amintiri nostalgice care mă încercau pe când citeam cea mai recentă carte a bunei mele prietene, doamna Francisca Stoleru, intitulată: „Glasul roţilor de tren” (Editura „24:ORE” din Iaşi. Prefaţă de Ion Holban). Cum scrierile doamnei îmi sunt cunoscute de ani de zile, pot spune că plăcerea şi interesul cu care am lecturat volumul nu au fost o surpriză. Savurez stilul fermecător, elegant şi atrăgător al scrierilor sale, ba aş putea spune că şi tehnica unui realism incontestabil care alunecă subtil spre o altfel de lume, una probabilă, dar destul de puţin posibilă îmi este aproape familiară însă toate acestea nu afectează cu nimic fascinaţia lecturii. Chiar dimpotrivă, ea devine deosebit de captivantă!
Am admirat şi modul în care autoarea nu se în postează în centrul acţiunii ca principal narator ci, cu multă abilitate, introduce un personaj interpus. O tânără studentă, poliglotă, care face zilnic o navetă dus-întors, cam două ore, cu un tren, între două oraşe. Se urcă în tren şi, extrem de discretă, atât de discretă încât pare invizibilă, se aşează liniştită pe un scaun şi ascultă poveştile celorlalţi călători, rostite cu glas tare, în diferite limbi, fiecare având convingerea că nu este înţeles de cei din jur. O atmosferă specific orientală unde intersecţia graiurilor, a popoarelor, tradiţiilor şi culturilor dă fiecărui individ senzaţia unicităţii. Doar că, pe ansamblu, acest subterfugiu literar este o minunată metaforă pentru veghetorii noştri, aceia care, din nevăzutul pentru noi, sunt paznicii şi judecătorii tuturor faptelor şi a gândurilor, cei cu adevărat imparţiali şi drepţi.
Prin urmare, naraţiunile „studentei” devin nu numai purtătoarele mesajelor moralizatoare, ci şi un fel de judecăţi pline de valori morale mai presus de cele ale oamenilor, fiind lipsite slăbiciuni şi neafectate de păcatele sau interesele noastre materiale. În consecinţă, faptul că pe parcursul lecturii apar elemente de miracol nici nu ne mai miră. Ele sunt absolut normale, fiind de regulă o răsplată pentru bunele noastre purtări. O fată care-şi iubeşte bunica plecată de o vreme la cele veşnice nu va fi îngrozită după ce, în vis, bunica o răsplăteşte cu o frumoasă broşă lucrată în filigran de aur, broşă pe care o va găsi a doua zi pe pernă. Iar o altă fată care, într-un moment crucial al vieţii, gândindu-se la tatăl aflat şi el în altă dimensiune va simţi în raza de soare blândă şi caldă care-i mângâie părul prezenţa celui drag. Într-adevăr iubirea este gândul care însoţeşte cititorul pe parcursul întregii cărţi. Prin iubire venim pe lume şi tot prin ea ar trebui să străbatem lumea pe timpul vremelnicei noastre existenţe. Mi s-a părut plină de realism, dar şi de dramatism, povestea unui bărbat cam prea plin de importanţa masculinităţii sale, cel care se lasă în voia patimilor amăgitoare şi reuşeşte să devină, perseverând în acest exerciţiu, doar umbra a ceea ce fusese odinioară, în fapt, o ruină. Dar şi cum soarta îi mai oferă o a doua şansă, însă numai atunci când ochii sufletului său văd adevărata frumuseţe a vieţii, cea a familiei pe care o părăsise.
Mă tem că prins şi eu de farmecul poveştilor aş putea exagera vorbind prea mult despre aceste minunate scrieri, iar unii cititori, pe bună dreptate, s-ar supăra pe mine, de aceea mai spun doar atât: sunt sigur că Francisca Stoleru a intrat în peştera lui Ali Baba şi a luat de acolo cea mai de preţ comoară, talentul de scriitor. Însă, fiind generoasă şi bună la suflet, împarte această comoară cu noi, în aşa fel încât să o putem considera în amintirile noastre precum zâna cea bună din acele basme de demult.
––––––––––––
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 25 februarie 2020