România în perioada interbelică (1918-1939)

Regimul carlist (1938-1940). La 10 februarie 1938, regele a numit un nou guvern, condus de patriarhul României, Miron Cristea, care a asigurat trecerea de la regimul parlamentar democratic la regimul autoritar carlist. Guvernul s-a constituit de fapt în noaptea de 10/11 februarie, fiind alcătuit din miniştri, secretari de stat, cuprindea cinci foşti prim-miniştri (Vaida, Averescu, Iorga, Mironescu, Tătărescu), Maniu şi Goga au refuzat, iar Barbu Ştirbei nu a fost invitat. În aceeaşi noapte, s-a introdus starea de asediu, cenzura, iar autorităţile militare au preluat controlul administraţiei, s-au numit noi prefecţi dintre ofiţeri, iar alegerile parlamentare au fost amânate. La 20 februarie, a fost elaborată o nouă Constituţie, aprobată prin plebiscit şi apoi promulgată, la 27 februarie 1938. Noua constituţie oficializa noul regim autoritar carlist. O nouă lege electorală, elaborată în mai 1939, stabilea că drept de vot au bărbaţii de la 30 de ani în sus, numărul deputaţilor era redus la 258, votau cei ce ştiau carte, numărul alegătorilor s-a redus la jumătate. La 30 martie 1938, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, alcătuit din consilieri regali şi, în aceeaşi zi, fapt grav, s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. La 14 aprilie 1938, a fost dat decretul pentru apărarea ordinei în stat.

    Mai târziu, la 14 august acelaşi an, a fost efectuată o nouă reformă administrativă, prin care se înfiinţau ţinuturile, ca unităţi administrative, conduse de rezidenţi regali, numiţi de rege. Primarii erau şi ei numiţi, desfiinţându-se dreptul de alegere care aparţinea cetăţenilor. Sindicatele au fost dizolvate şi, prin decretul-lege din 12 octombrie 1938, au fost înfiinţate Breslele. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării, alcătuită din tineri, între 7 şi 21 ani, fete şi băieţi, condusă de rege. În 19 octombrie 1938, s-a înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, din care făceau parte în mod automat toţi studenţii. Ca mijloc de propagandă a fost editat ziarul ,,România”, care avea ca redactor şef pe Cezar Petrescu. După moartea patriarhului Miron Cristea, a fost numit prim-ministru Armand Călinescu, în martie 1939. Încă în luna decembrie 1938, s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care avea ca preşedinte pe regele Carol.

Au fost organizate alegeri parlamentar, în iunie 1939, şi s-a constituit parlamentul carlist, listele fiind propuse de către F.R.N. După moartea lui Călinescu, ucis de legionari, la 21 septembrie 1939, s-a constituit un guvern condus de generalul Gh. Argeşanu, care a decis executarea fără judecată a sute de legionari (peste250), ca măsură de represalii faţă de uciderea lui Călinescu. Apoi s-a constituit un guvern în frunte cu C. Argetoianu (septembrie-noiembrie 1939), urmat de un guvern Gh. Tătărescu (noiembrie 1939-iunie 1940). Mişcarea legionară a fost supusă unei represiuni crunte de regimul carlist. Astfel, după ce a fost condamnat iniţial la 6 luni de închisoare, pentru o scrisoare adresată lui Iorga, în mai 1938, a fost organizat procesul lui C. Z. Codreanu, un proces politic, urmat de numeroase arestări şi percheziţii ale sediilor legionare. În cadrul procesului au fost citaţi 117 martori, între care Maniu, Antonescu, N. Crainic, Nae Ionescu. La 27 mai, pe baza unor acuzaţii false, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, în absenţa unor probe evidente. El a fost închis la Jilava, apoi la Râmnicu-Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (Noaptea de Sf. Andrei), din ordinul regelui, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, au fost ucişi prin ştrangulare în dreptul pădurii Tâncăbeşti (Jud. Ilfov), sub pretextul că au încercat să evadeze. Apoi, cei ucişi au fost îngropaţi în secret în curtea închisorii Jilava.

După prăbuşirea Franţei, în iunie 1940, şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a nord-vestului Transilvaniei, regimul carlist, unanim detestat, s-a prăbuşit în ruşine şi dezonoare. Noul guvern Gigurtu, numit în iulie 1940, a iniţiat o politică externă de apropiere de Germania, s-a instituit Partidul Naţiunii, ca partid unic, totalitar, dar aceasta n-a împiedicat prăbuşirea regelui Carol II, silit să părăsească ţara, la 6 septembrie 1940.

    Politica externă a României (1919-1939). Tratatele de pace din anii 1919-1920, semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris-Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919), Trianon (iunie 1920) şi Paris (octombrie 1920) – prin care României i se recunoșteau drepturile sale naţionale, politice şi teritoriale în noua ordine europeană după 1918, marcau inaugurarea unei noi epoci în relaţiile externe ale României. Statul român îşi propunea, după 1918, apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale în cadrul nou al politicii de securitate colectivă, promovată de Societatea Naţiunilor şi statele învingătoare Franţa şi Anglia, în cadrul sistemului versaillez.

În perioada guvernului Averescu 1920-1921 (ministru de externe fiind Take Ionescu), Romania a urmărit strângerea relaţiilor cu Polonia, stat vecin şi, la 3 martie 1921, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia de alianţă între România şi Polonia şi Convenţia militară dintre cele două state. Această convenţie a fost urmată de semnarea Tratatului cu Polonia, la 26 martie 1926.

În primii ani după marea unire, a fost constituită o alianţă regională, prima de acest gen din Europa, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Mica Înţelegere s-a constituit prin tratate bilaterale încheiate între 3 state. Astfel, mai întâi, la 14 august 1920, la Belgrad, s-a semnat Convenţia de alianţă între Cehoslovacia şi Iugoslavia, apoi, la 22 aprilie 1921, Convenţia de alianţă între România şi Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921, a fost semnată Convenţia de alianţă între România şi Iugoslavia. În acest fel, în anii 1920-1921, s-a închegat această alianţă regională defensivă care-şi propunea menţinerea păcii şi securitatea în zona centrală europeană. În ianuarie 1922, alianţa cu Iugoslavia a fost completată cu o Convenţie militară, semnată la Belgrad, între România şi Iugoslavia. Mica Înţelegere era privită, în general, ca un instrument de apărare a statqoului teritorial, o alianţă cu caracter defensiv.

După 1920, România a urmărit încheierea unui tratat cu Franţa, pentru consolidarea sistemului versaillez, a securităţii şi integrităţii teritoriale a României. După negocieri laborioase, tratatul dintre România şi Franţa, a fost semnat la 10 iunie 1926, de A. Briand şi C. Diamandy. Dar guvernul francez nu a acceptat completarea tratatului printr-o intervenţie militară, de aceea tratatul nu avea o valoare practică, ci mai curând una diplomatică morală. În paralel, guvernul român a angajat negocieri pentru încheierea unui tratat cu Italia. Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia a fost semnat la Roma, în 16 septembrie 1926.

Prin semnarea tratatelor de pace din anii 1919-1920, România a devenit membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţie care-şi propunea menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. România a participat la Conferinţa de la Genova (aprilie-mai 1922), cu o delegaţie condusă de primul ministrul I. I. C. Brătianu, dar care s-a încheiat printr-un eşec. Ulterior România a salutat semnarea Pactului de la Locarno (octombrie 1925), prin care marile puteri Anglia, Franţa, Germania, Italia îşi garantau reciproc frontierele, dar nu garanta şi frontierele statelor răsăritene, Cehoslovacia şi Polonia, care ar fi dorit un Locarno oriental. În ceea ce priveşte statutul Dunării, definitivat şi semnat la Paris în iulie 1921, se prevedea navigaţia liberă şi deschisă tuturor statelor lumii. În legătură cu problema Strâmtorilor, România a participat la conferinţa de la Lausanne din iulie 1923 (care a pus capăt conflictului greco-turc), unde delegaţia română a apărat libertatea Strâmtorilor, fără a fi lezate interesele legitime ale Turciei.

Problema reparaţiilor de război, pe care ţările învinse urmau să le plătească statelor învingătoare, subiect dificil şi care a necesitat mulţi ani de discuţii şi controverse, a fost rezolvată în defavoarea României, care a primit o sumă extrem de mică, raportată la cuantumul pagubelor suferite în timpul războiului. La 27 august 1928, a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellog, prin care se renunţa la război în relaţiile dintre state, la care România a aderat şi a fost ratificat de parlament, în ianuarie 1929. De asemenea, România a semnat Protocolul de la Moscova, din 4 februarie 1929 şi a acţionat pentru o intrare în vigoare a acestuia. După 1930, România a acţionat pentru consolidarea şi reorganizarea Micii Înțelegeri, pentru transformarea acesteia într-o organizaţie permanentă. La Societatea Naţiunilor, la sesiunile căreia România a participat regulat, s-a impus prin intervenţii şi atitudini, N. Titulescu care, în anii 1930-1931 a fost ales preşedinte al acesteia. De asemenea, România a luat parte activă la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, din anii 1932-1934 şi a susţinut ideea unei dezarmări generale, care să asigure securitatea tuturor statelor. În aceeaşi perioadă, România a semnat Convenţia de la Londra, din iulie 1933, prin care se definea agresorul.

În perioada interbelică, România urmărind să-şi consolideze securitatea proprie, a iniţiat strângerea relaţiilor cu ţările din sud-estul Europei şi, în urma negocierilor intense, purtate, la 9 februarie 1934, a fost semnată la Atena, Înţelegerea Balcanică. Aceasta era o nouă organizaţie regională, care se adăuga Micii Înţelegeri din anii 1920-1921 şi era expresia unei politici de securitate colectivă, promovată de România în aceşti ani. În cursul anului 1934, după ce aliatele sale, Franţa şi Cehoslovacia şi-au reglementat relaţiile cu URSS, România, la rândul ei, a stabilit relaţii diplomatice cu aceasta, dar problemele teritoriale au rămas în suspensie. Adeptă a respectării tratatelor internaţionale, în litera şi spiritul lor, după ocuparea Abisiniei (Etiopiei) de către Italia (1935-1936), România a propus aplicarea de sancţiuni împotriva Italiei, ceea ce a atras nemulţumirea acesteia.

După ocuparea Etiopiei, în martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizată a Rinului, acţiune care evidenţia, încă o dată, eşecul politicii de securitate colectivă. La Conferinţa de la Montreux, din 21 iulie 1936, în problema Strâmtorilor, România a sprijinit Turcia, aliata sa, în demersurile acesteia de a apăra interesele sale de securitate. România a încercat, în acelaşi timp, să negocieze un tratat cu Rusia, tratat care a fost parafat de cei doi miniştri de externe, Titulescu şi Litvinov, însă după înlocuirea lui Titulescu în august 1936, semnarea acestui tratat nu a mai avut loc. 

După 1936, linia generală a politicii externe a rămas aceeaşi, dar, în România, se auzeau voci care cereau abandonarea politicii ,,unidirecţionale” orientate spre Societatea Naţiunilor, Franţa şi Anglia şi adoptarea unei politici externe mai realiste, de apropiere de Germania şi Italia. În acelaşi timp, cele două puteri occidentale, Franţa şi Anglia, erau foarte atente ca România să-şi menţină orientarea externă anterioară. Statele din Înţelegerea Balcanică încă nu ajunseseră la o cooperare militară, însă la 10 noiembrie 1936, s-a semnat Convenţia militară, dar aceasta era semnată doar de trei state membre ale organizaţiei, România, Iugoslavia şi Turcia. Efectul acestei convenţii va fi practic nul, fără niciun fel de consecinţe practice. Astfel, după 1936, ţările mici, printre care şi România, puteau doar să reacţioneze la ,,jocul” marilor puteri, fără a putea să aibă nici un fel de iniţiativă. Ulterior, Turcia împreună cu Iugoslavia, de teamă să nu ,,provoace” Italia, au tergiversat aplicarea prevederilor convenţiei. Înţelegerea Balcanică a încheiat un acordul cu Bulgaria, în iulie 1938, iar Mica Înţelegere, un acord cu Ungaria în august 1938, dar fară nici un efect practic, cele două state şi-au menţinut politica revizionistă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)” →