Vând destine și iluzii unor suflete păgâne
Care stau la poarta sorții neștiind ce va fi mâine..
Au vandalizat cuvinte pe altarul suferinței
Înviind în gura morții lacrima ce-a curs credinței..
Nu s-au ostenit vreo clipă să citească o psaltire
Biciuiţi de suferință, au strâns gânduri în neștire
Implorând divinitatea, au hrănit teama flămândă..
Și-au strivit cuvinte-n buze neavând sorţi de izbândă!
Le-au râs demonii în ceafă tot sorbindu-le suflarea
Au curs stelele din ceruri luminându-le cărarea
Însă ei au sânge-n gură îmbătaţi de falsă rugă
Nu mai au nici o suflare, nici minute să le ajungă..
Obosiți de-atâta viaţă, se retrag în cimitire
Lăsând preoții să cânte „veșnica lor pomenire”
Mă întreb câte iluzii voi mai vinde până când
Voi simți vălul de gheață îmbracându-mi bietul gând..
SPITALUL DE NEBUNI
Pășesc pe holul sumbru, e-o liniște bizară
Saloanele-s ticsite de pacienți nebuni
Zăresc, lângă-o fereastră, privind năucă-afară
O tânără ce-și plânge soarta-n pumni…
Într-un salon macabru în care jegul țipă
Stă tolănită-o babă c-o pernă strânsă-n brațe
Nu scoate nici un sunet, nu mișcă nici o clipă
M-a salutat cu-n ghiorăit de mațe…
Pe coridor, în față un alt bătrân ce cască
Cu degetul ăl mare imaginează-o sferă
Ce-o fi ascuns sărmanul sub actuala mască
De-ndură-o existență-așa mizeră?!
În capăt este ușa ce dă spre libertate
E îmbrăcată-n gratii dar nimănui nu-i pasă…
Văd doctorul de gardă, în mână ține-o carte
Dar ochii lui sunt pironiți pe masă…
Mai zăbovesc o clipă căci am zărit un tânăr
Ce-și linge-ncet țigara făcută din hârtie…
(Zâmbește spre gândacul ce-l gâdilă pe umăr)
Apoi se-ntoarce și mi-o-ntide mie.
Mă înfioară locul, nu știu ce-ar spune unii
Un strop de îndoială îmi încolțește-n minte
Aici sunt doar bolnavii, afară sunt nebunii
Încătușați în viață și-n cuvinte!!!…
POEM DE LUNI
Am dat drumul gândului
să zboare
departe de lume,
departe de soare.
Năuc
s-a așternut la umbra unui nuc.
Și obosit
a adormit.
Am trimis după el un alt gând
apoi altele rând pe rând
Toate lenevesc
iar eu, fără ele
mă plictisesc..
VISARE
Joc șotron la miezul nopții cu-o mumie egipteană
Este vis sau e aievea? Simt miros de smirnă arsă
Lângă mine, fără straie, nefiresc de pămînteană
O copilă cu păr roșu frumusețea își revarsă.
Râde în mirajul nopții, aruncând săgeți de ceară
Ochii vineți și-i rotește peste zarea-întunecată
Cântul ei pătrunde-n mine, mă străpunge ca o gheară
Visu’mi spune că sunt vie dar copila este moartă..
Hieroglife fără noimă îi apar sub talpa-i goală
Dănțuie în umbra lunii presărând stele-n cărare
Încât mumia vrăjită mi se cuibărește-n poală
Iar eu, fără să-mi dau seama, îi șterg praful pe spinare.
Mintea mea încețoșată de magie..se revoltă
Din crâmpeie de imagini o icoană plămădește
Maica Domnului mi-apare și-mi zâmbește dezinvoltă
Saruntandu-mă cu zorii, din visare mă trezește!
SUNT VINOVATĂ
Sunt vinovată că privesc spre Cer
Și-n voia sorții rătăcesc prin lume
Povestea mea e plină de mister
Nimic din ce contează n-are nume..
Sunt vinovată că respir dureri
Și le transform în amintiri plăcute
Am strâns mănunchi cuvintele de ieri
Ca fericirea chipul să-mi inunde..
Sunt vinovată că nu știu să plâng
Când frica îmi scâncește în ureche
Nici șapte vieți, de-aș vrea, nu îmi ajung
Ca inimii să îi găsesc pereche..
Sunt vinovată că-n poeme-ating
Tot ce vibrează-acum în jurul meu
Să nu fii trist că nu am să te strig
Iubirea mea e însuși Dumnezeu!
TU, FEMEIE!..
Câte ofuri tu, femeie
Ai ascuns în pieptul tău?
Câte lacrimi, ca trofee
Le-ai trimis spre Dumnezeu?
Ai fost prunc, apoi copilă
Apoi te-ai văzut fecioară
Și te-ai cununat umilă
Dându-ţi foc la inimioară..
Ai adus copii pe lume
Și te-ai îngrijit de toate
Cu nădejdea la mai bine
Ţi-ai șters trupul de păcate..
Gânduri mii ai strâns în minte
Lăcrimând de-ngrijorare
Te-ai sacrificat cuminte
S-aibă pruncii tăi mâncare..
Ai albit de-acum femeie
Dar de asta nu-ţi mai pasă!
Sufletu-ţi de orhidee
A adus pace în casă..
Mulţi te văd zâmbind senină
Azi pășind cu fruntea sus
Însă inima ta-i plină
De tristeți de nepătruns
Nici în toamna vieții tale
Nu te plângi de vreun necaz
Îţi ștergi lacrima agale
De pe sfântul tău obraz!..
VELERIM ȘI VELER DOAMNE
În liniștea-nserării se-aud fugii căzând
Atâta mi-este iarna de rece și cuminte
Nici vântul nu adie..și doar din când în când
Mai tremură o voce sfârșind niște colinde…
Atâta mi-e de dulce în minte amintirea
Din iernile rebele când geru-mi brăzda fața
Plecam cu colindatul, ne strălucea privirea
Simțeam căldură-n suflet, simțeam cum strigă viaţa…
Mirosul de gutuie ne dănţuia în nară
Când vreo mătușă blândă tânjea dup-o colindă
Trosnea în vatră lemnul..magia de cu seară
Ne împletea iubirea și-emoția în tindă…
Acum îngân în șoaptă o antică colindă
De dragoste și pace îmi e nespus de foame
Nu-i nimeni să m-audă..sunt singură în tindă
Tot „Velerim” mi-e graiul.. Și tot un „Veler Doamne”!!!
AȘA MĂ ARDE-O DOINĂ…
Așa mă arde-o doină în suflet astă noapte
Că-mi tremură timpanul și-mi tulbură gândirea..
Din cer coboară îngeri alunecând pe șoapte
Să-mi netezească visul..să-mi cureţe privirea..
Atât îmi e de teamă că doina se sfârșește!
(Și îngerii, în roiuri s-or prăbuși în noapte)..
De unde gerul iernii de-o vreme ne lipsește
Sfârșind colinde fade..ne pregătim de moarte!
Mai văd pășind în silă vreo doi copii de-o șchioapă
C-o sorcovă schiloadă..strângând bănuți de-o pâine
Uciși sunt urătorii..indiferenţa-ngroapă
Și datini, și dorințe..nimic nu mai rămâne!
Am strâns atât de tare în palme amintirea
Că mi-a scâncit cu sânge imaginea prunciei
Tristețea mă îngroapă.. Rămân cu amăgirea
Că-mi voi ascunde umbra de fața veșniciei..
Pășesc pe caldarâmul spălat de trista ploaie..
Pe unde-o fi omătul? Că-i cetina prea calmă..
Îmi tremură timpanul…mi-e doina mai greoaie
I-am otrăvit pe îngeri cu sângele din palmă!
…ȚI-A RĂMAS PE STRADĂ URMA SÂNGERÂND…
Te-am văzut aseară, lângă catedrală, rătăceai aiurea și priveai ciudat
Se-oglindea amurgul pe retina-ți goală..erai ca un demon naufragiat
Prins în carapacea unei vieți nebune ai uitat că timpul ți-a mușcat din chip
Ai lăsat durerea că să se răzbune..repetând povestea regelui Oedip
Nu ți-ai ucis tatăl, ți-ai ucis speranța..cavalerii nopții te-au înconjurat
Nu ți-a priit viața..laptele de mamă de această dată, nu te-a apărat!
Ți-am zâmbit în treacăt, am crezut că poate îți voi reaprinde iar speranța-n gând
Îns-a fost zadarnic..te-ai dus mai departe..ți-a rămas pe stradă urma sângerând..
MI-AM AMANETAT IUBIREA…
Mi-am amanetat iubirea unui vânzător de vise
Printr-un strop de veșnicie..și o clipă mister
Ce mai târg! Am stat la coadă de cuvinte interzise
Lângă trei stele-amorțite și un heruvim șomer
Am bătut la ușa vremii cu un vers fără măsură
Mi se încâlceau pe limbă mii de rime vinovate
Gustul fad al neputinței mi se zvârcolea în gură
Am tăcut..Dar veșnicia mă mușca perfid de spate..
Au scâncit atunci cu mine toți orfanii de pe lume
Sângerau munții de ciudă în oceanele de lavă
Mi-am dorit cu disperare să se-ntâmple o minune:
Să-mi răscumpăr o secundă din iubirea mea suavă
Dar am adormit stingheră într-o liniște de ceară
Stelele-mi vegheau culoarea și râdeau mai abitir
Heruvimu-și făcea cruce..salutând o babă chioară
Ce-și vindea și ea iubirea pentr-un loc la cimitir.
—————————————
Oana – Adriana ALEXANDRESCU
Focșani
Februarie 2020