Dragii mei enoriași!

Păcatele popii. Când eram în seminar, de câte ori ne vorbeau profesorii despre preoție, nu uitau să ne spună cât de mare este responsabilitatea preotului în fața lui Dumnezeu. Preotul duce în spate propriile sale păcate, pe care, ca om, le va fi săvârșit în viață, cât și o bună parte din păcatele enoriașilor care i-au fost încredințați. Așa cum părinții poartă o parte din vina pentru păcatele copiilor lor, ei fiind autori morali ai acestora, tot așa și preotul răspunde pentru ,,fii săi duhovnicești”. Răspunde, pe de o parte, fiindcă nu și-a făcut datoria și nu s-a îngrijit să facă educație enoriașilor săi ca aceștia să nu păcătuiască, pe de altă parte că nu s-a îngrijit ca enoriașii săi să se spovedească și să se împărtășească și astfel să-și curețe sufletele de păcate.

Când am ajuns preot, mi-am dat seama că nu era așa de simplu. Sunt oameni pe care nu-i vezi pe la biserică nici la Paști. Este cunoscută o situație chiar amuzantă, când, la o înmormântare, preotul și-a exprimat amărăciunea că defunctul cât a fost în viață nu a vrut să vină și la biserică în duminici și sărbători. Fiica mortului n-a putut să se stăpânească și a precizat chiar atunci cu voce tare: ,,- Nici acum  nu vru să vină, părinte, dar îl aduserăm cu forța!” Sunt oameni care nu vor să aibă vreo legătură, vreo comunicare cu preotul, îi întorc spatele, îl sfidează, poate chiar îl ocărăsc cum știu ei mai colorat. Unii sunt îndoctrinați de diferite convingeri politice antireligioase, alții aparțin unor secte. Sunt oameni care în mod sistematic refuză să se spovedească. Vă spuneam într-o ,,scrisoare” anterioară de un enoriaș, care ani de zile m-a dus cu vorba. Soția mă chema să-l spovedesc și să-l împărtășesc, mă înțelegeam bine cu el seara că nu mănâncă și nu bea nimic dimineața, iar când mă duceam la el a doua zi, poate chiar înainte de răsăritul soarelui, începea să râdă și-mi spunea: ,,- Părinte, vii altădată, că iar băui un păhăruț de țuică!” A murit nespovedit și neîmpărtășit. Altădată, la Gruia, unde exista superstiția că cel care se împărtășește moare, am fost chemat la un bătrân de 94 de ani. Nu mai vedea. Când a auzit cine sunt și la ce-am venit la el, mi-a spus hotărât: ,, – Grijește pe-al de te chemă, nu pe mine!” Noaptea a murit. Pe un astfel de om pot să-l  spovedesc sau să-l grijesc cu forța? Bineînțeles că nu! Păcatele unor astfel de oameni se răsfrâng și asupra mea, nu? Mda!

Mai târziu mi-am dat seama de o altă situație foarte delicată. La înmormântare, la pomeni și parastase, preotul se roagă pentru sufletul celui decedat. Se roagă pentru iertarea păcatelor aceluia, pentru ca să i se ofere un loc de odihnă și de fericire pe lumea cealaltă. Rugăciunile sunt citite, recitate sau cântate. Foarte bine! Acesta-i rostul preotului: să se roage!

Ce mă fac, însă, atunci când cel pentru care mă rog a fost un criminal, care a ucis unul sau mai mulți oameni. În cărțile bisericești am doar câteva variante de slujbă de înmormântare: la enoriași de rând, la preot, la călugăr, în Săptămâna Luminată. Atât. Să presupunem că sunt chemat să fac înmormântarea unuia ca Hitler sau ca Stalin, oameni care au fost la butoane de comandă în vremea celei mai cumplite conflagrații mondiale. Datorită voinței și comenzilor lor, au murit milioane de oameni. Un astfel de om nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit niciodată. Eu mă rog pentru iertarea păcatelor lui. Dumnezeu este cel care judecă și El știe cât și dacă îi iartă acele păcate pe care le-a săvârșit. Sunt însă unele rugăciuni, care mă fac să simt fiori. Trebuie să spun, spre exemplu: ,,Cu duhurile drepților celor ce s-au săvârșit, odihnește Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău….!”   sau ,,Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții Tăi se odihnesc, odihnește și sufletul robului Tău….!” Mă rog pentru sufletul acelui om ca să-l așeze Dumnezeu ,,în corturile drepților, în sânurile lui Avraam să-l odihnească, împreună cu drepții să-l numere….!” Mă rog: ,,Odihnește, Dumnezeule, pe robul Tău și-l așează în rai, unde cetele sfinților, Doamne, și drepții ca luminătorii strălucesc….!”  Un condac pe o melodie foarte frumoasă spune: ,,Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere,nici întristare, nici suspin,ci viață fără de sfârșit!” Exemplele pot continua și nu sunt puține.

După învățătura noastră creștină-ortodoxă, sufletul după moarte este supus unei judecăți, numită judecata particulară. În funcție de faptele pe care le-a săvârșit în viață, el este repartizat într-un loc de fericire numit rai, dacă a săvârșit cele bune; într-un loc de nefericire și suferință numit iad, dacă a săvârșit cele rele și a murit fără să se spovedească. Știm, de asemenea că Dumnezeu este iubire și din iubire față de oameni L-a dat pe unicul Său Fiu să se răstignească, aducându-L astfel jertfă curată, fără de păcat pentru păcatele lumii. Prin jertfa Sa pe cruce Mântuitorul a realizat mântuirea obiectivă  a lumii, adică a dat dreptul și posibilitatea fiecăruia să se mântuiască. Putem asemăna aceasta, ca să înțelegem mai bine, cu dreptul la învățătură al tuturor cetățenilor, pe care-l acordă statul nostru. Acest drept nu înseamnă că ne ducem la ghișeu și ne luăm diplomele, ci trebuie să muncim mulți ani ca să învățăm și dacă îndeplinim toate condițiile atunci suntem încununați cu mult-râvnita diplomă de absolvire, cu o funcție potrivită etc. Așa este și cu mântuirea. Ceea ce ne-a oferit Mântuitorul, adică mântuirea obiectivă, nu ne bagă târâș-grăpiș în rai, nu ne asigură, în mod automat, raiul. Ne revine și nouă o parte de strădanie, prin care să realizăm mântuirea subiectivă. Pentru aceasta avem nevoie de viață curată, creștinească, de Sfintele Taine și Ierurgii, de post, rugăciune și fapte bune. Altfel spus, nici Dumnezeu nu ne mântuiește singur, fără voia noastră, dar nici noi nu ne-am putea mântui singuri, dacă Mântuitorul nu ne-ar fi dat această posibilitate, această șansă. El ne-a deschis ușile raiului, dar noi alegem dacă intrăm acolo sau…. dincolo, în iad. Peste voia noastră nici Dumnezeu nu trece! Așadar, mântuirea este lucrare divino-umană.

Dumnezeu este iubitor, blând, bun, milostiv și iertător, dar este și drept. Pe fiecare ne judecă după a Lui dreptate. Nu întotdeauna gândirea noastră este la fel cu gândirea Lui, dreptatea noastră nu e întotdeauna cu dreptatea Lui. El hotărăște cu privire la fiecare dintre cei ce pleacă din lumea aceasta. Ca om, gândesc că îndrăznesc prea mult să-i cer lui Dumnezeu să așeze alături de sfinți, în loc de fericire, pe un criminal înrăit, care  a ucis oameni, care a violat fete și copii, care a răpit oameni, care a lăsat în urma lui râuri de sânge și de lacrimi. Sfinții și-au dedicat toată viața slujirii lui Dumnezeu, au suferit chinuri, temniță și moarte pentru Hristos, au postit zeci de ani, s-au rugat zile și nopți, au făcut multe fapte bune pentru semenii lor, au fost considerați adevărați prieteni ai lui Dumnezeu. Ce-i drept, tâlharul de pe cruce s-a mântuit în ultima clipă a vieții lui, dar s-a rugat pentru asta, și-a recunoscut păcatele, altfel spus s-a spovedit și astfel i s-au iertat păcatele și s-a mântuit. Celălalt tâlhar n-a făcut la fel și n-a avut același drum după moarte, fiindcă lui nu-i promite Mântuitorul ceea ce-i promite celui dintâi. Ori, dacă eu ca preot oficiez slujba înmormântării unui om la fel de păcătos ca tâlharul al doilea, care nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit și îndrăznesc să-L rog pe Dumnezeu să-l așeze cu sfinții, socotesc că păcătuiesc prin îndrăzneală față de Dumnezeu. Batjocoresc sfinții și viața lor. Încalc dreptatea lui Dumnezeu. Devin avocatul apărării pentru un păcătos, care n-a făcut nici cel mai mic efort pentru mântuirea lui, care L-a batjocorit pe Dumnezeu și cele sfinte. Practic, în felul acesta, eu mă solidarizez cu el, devin copărtaș la păcatele lui. Una este să mă rog pentru iertarea păcătosului, pentru diminuarea pedepsei, alta să cer pur și simplu nu numai să fie absolvit de orice răspundere, ci să fie  și așezat alături de apostoli, de sfinți și de îngerii lui Dumnezeu. Mi se pare prea mult! Și, totuși, o fac!

Iată cum se mai adaugă altele și altele în cârca popii!

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos fragmente dintr-o predică despre post a Părintelui Arsenie Boca ținută în 6 martie 1949. Ni se pare foarte actuală și azi:

          ,,Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci, nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de-aici. Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus, ceea ce ar fi o ocară. Deci, iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu şi ni l-a descoperit prin Isaia proorocul: Isaia 58: ,,Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale… În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este, oare, acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?”

           Oare de ce zice aşa? Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii singur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai. ,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.”

             Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.”

*

Cerșetorul. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de poetul Vasile Voiculescu:

Cunosc de mult o blândă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada,
Avea mai gingaş sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada
Şi milostivă fără de pereche.

Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate
O, ţara mea mâncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista Sa de cerşetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine!

*

In memoriam: Arhim. Ioanichie Bălan. Era prin anul 198… Oricum, înainte de Revoluție. Scăpasem câteva zile la București să-mi completez documentația pentru o lucrare. Mă cazasem la căminul patriarhiei. Acolo găseam întotdeauna loc. Îmi era suficientă o cămăruță mică-mică, cu un pat, o măsuță și un scaun. De data aceea căminul era aglomerat. Abia am găsit un pat într-o cameră de vreo șase locuri. Când m-am întors seara, am găsit în acea cameră un călugăr trecut de 50 de ani, care corecta grăbit șpalturile la o carte ce urma să-i apară. Deși îmi era greu să-l tulbur, când a făcut o pauză am intrat în vorbă cu dumnealui. Atunci am aflat că este Părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț.

            Auzisem de Părintele Ioanichie multe și de toate. Aveam și câteva din cărțile lui. Știam, spre exemplu, de Patericul românesc (1980), de Vetre de sihăstrie românească (1981), de Convorbiri duhovnicești, din care apăruse până atunci un volum(1984) sau de Mărturii românești la locurile Sfinte (1986), cărți care-i apăruseră până atunci. Între timp i-au mai apărut  și altele, până s-a stins în 2007, la 77 de ani. Aș cita în acest sens: Istorioare duhovnicești (1991), Călăuza ortodoxă în biserică (1992), Călăuza ortodoxă în familie și societate (1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (1993), Părintele Paisie duhovnicul (1993), Părintele Cleopa duhovnicul (1994), Convorbiri cu teologi ortodocși străini (1994), Viața Părintelui Cleopa (1999), Sfinte Moaște din România (1999), Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999), Versuri duhovnicești (2006 și 2008). A editat, de asemenea, Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 – 1836, Cuvinte duhovnicești (1992), Puterea Sfântului Maslu (1993) și multe broșuri

În acele ceasuri de seară târzie corecta la șpalturile volumului II din Convorbiri duhovnicești. Deși era om în vârstă, observam cu câtă emoție citea și corecta. Parcă-i tremurau mâinile, parcă se temea ca nu cumva să-i smulgă cineva comoara din mâini. Citea cu glas șoptit, parcă pentru a sesiza legănarea graiului, muzicalitatea textului. Se oprea din când în când și corecta încet, apăsat, parcă ar fi scrijelat în piatră, nu pe o biată foaie de hârtie.

Părintele Ioanichie Bălan era pentru mine o enigmă greu de dezlegat. Băteam și eu drumurile editurilor și știam cu câtă greutate poți să tipărești  o carte, mai ales dacă ești preot, mai ales dacă lucrarea are conținut religios. Erau piedici greu de trecut, ca să nu zic imposibile.  Cu toate acestea, Părintele Ioanichie tipărea tot într-o veselie niște lucrări mari, cu coperți groase, frumos ornamentate. Publica în București, pe la Iași, Roman și pe la alte centre eparhiale, dar publica. El găsea soluția, spre uimirea tuturor. L-am întrebat cum reușește să publice atât de mult și în condiții grafice excepționale. A stat puțin în cumpănă, ca înainte de dezvăluirea unui mare secret, apoi mi-a spus: ,, Le rânduiește Dumnezeu cum știe El că-i mai bine! Noi suntem uneltele prin care El lucrează. Noi n-avem nici un merit. El le face pe toate, El ne ajută să depășim piedicile și greutățile. Important este să ne lăsăm în voia Lui!”

Și-a lăsat din nou privirile pe foile din fața lui și, cu pixul în mână, a reluat corectura. N-am mai îndrăznit să-l întreb altceva. Între timp au mai venit și alți preoți în camera aceea. Vorbeau între ei și părintele nu se simțea în largul lui. A ieșit afară, probabil să-l roage pe administrator să-i dea alt loc, mai liniștit, ceea ce s-a și întâmplat. Ulterior am făcut câteva schimburi de scrisori cu el. Scria greoi, tremurat, cu litere chinuite, cu propoziții scurte.

 Peste ani, într-o scrisoare, cred că după Revoluție, mitropolitul Antonie Plămădeală își manifesta nemulțumirea că mulți îl pun pe Ioanichie Bălan pe aceeași treaptă cu el. Vorbesc despre Biserică și despre oamenii cei mai de seamă ai Bisericii, iar Ioanichie Bălan e mereu lângă Antonie Plămădeală, ba chiar și înaintea lui Antonie. Ce-i drept, vlădica avea dreptate. Între ei era mare diferență în ceea ce privește pregătirea intelectuală, ca între un tun și un pistol. Părintele Ioanichie avea pregătire intelectuală modestă, dar avea simț practic. Înțelegea ce este necesar omului de rând, credinciosului, pentru a deveni un creștin adevărat, practicant, ci nu creștin doar cu numele. Aduna material de unde nu te așteptai, se documenta cum putea, folosea mult interviurile cu oameni din toate treptele clerului pentru a desprinde adevărul curat, cristalin. El găsea, cu o dibăcie de invidiat, cele mai diverse soluții pentru a scoate la lumină lucrările sale, pentru a le răspândi.

Am convingerea că  lucrările Părintelui Ioanichie Bălan au fost mult mai gustate și mai de folos oamenilor de rând decât ale mitropolitului Antonie, mai ales că pentru aceștia, pe limba și înțelesul lor, au scris foarte puțini. Într-adevăr, el a fost ,,unealta” prin care Dumnezeu a lucrat în lume la un moment dat!

*

Desfacerea cununiilor. De multe ori au venit la mine credincioși, mai ales femei, care mi-au cerut pur și simplu să le citesc ,,dezlegarea cununiilor”. Era vorba de persoane care fuseseră căsătorite, cununate, dar, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute, se despărțiseră. Recăsătorirea întârzia și atunci cel în cauză socotea că ,,are cununiile legate”. Practic, cerea anularea Tainei Sfintei Cununii, care i se administrase cu un număr de ani înainte. Tot de ,,dezlegarea cununiilor”  vorbeau și cei care erau înaintați în vârstă și nu reușeau să se căsătorească.  Aceștia socoteau că cineva le făcuse farmece ca să se căsătorească cu o anumită persoană și până acest lucru nu se împlinește, el sau ea nu va reuși să întemeieze familie. În cazul acesta îmi cerea să-i anulez puterea unor presupuse farmece sau vrăji.

Sfânta Cununie este una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, alături de Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie, Maslu și Hirotonie. Aceste Sfinte Taine sunt întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și nimeni și nimic nu le poate anula din moment ce au fost săvârșite. Preotul care ,,dezleagă cununiile cuiva” minte, ca să nu zic că e un șarlatan. În cărțile bisericești nu există vreo slujbă sau rugăciune pentru ,,dezlegarea cununiilor”. Există rugăciuni pentru dezlegare de blestem și jurământ, ceea ce este altceva.

 Cât privește farmecele, acestea sunt lucrări ale diavolului. Biserica are rugăciuni și slujbe pentru ,,alungarea” farmecelor și anularea efectelor acestora în situația în care au fost făcute asupra cuiva. Așadar, preotul se roagă pentru cineva să-și găsească ,,jumătatea” și să se căsătorească, dar nu anulează Taina Sfintei Cununii; se roagă pentru alungarea diavolului și lucrărilor sale, pentru anularea farmecelor și descântecelor ca lucrări ale diavolului.

Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, fiindcă toate sunt cu știrea și cu voia Lui. Să-L rugăm pe El să ne ajute să ne rânduim viața, să ne apere de rele și de toată lucrarea celui rău. Să ne străduim să avem o viață de creștin adevărat și nu avem de ce să ne temem. Când Dumnezeu este cu noi, diavolul fuge departe!

*

File de jurnal – 25 iul. 1982(I). ,,Am discutat vineri cu protopopul. Același om pe care-l știam: ,,lasă-mă că nu mă leg!” M-a sfătuit să le dau pictorilor cât îmi cer, numai să nu plece. Aș fi avut nevoie de un om ca lumea, care să meargă la Malovăț, să-și impună puțin autoritatea și apoi ar fi înțeles și pictorul că nu suntem o stână fără stăpâni. De altfel, protopopul își făcea planurile pentru apropiatul concediu. Mi-a spus, totuși, că la recepția lucrării se poate face caz de anumite date și documente, dacă acestea există. În concluzie, ,,descurcă-te cum poți și cum crezi, că eu nu mă bag!” Mai mult, m-a sfătuit să mă duc și la București, la Comisia de Pictură, să le expun cazul și tehnica de lucru  a pictorului și atunci voi vedea ce mă sfătuiesc. Adevărul e că la noi în Biserică te țin toți în brațe atâta cât ești tare pe poziție și ți se întrevăd anumite perspective de viitor, din care și ei, într-un fel sau altul,  ar putea să profite. Cum intri într-o situație critică, toți se retrag în expectativă. Ieși basma curată, îți sunt prieteni; intri la apă, te împroșcă mai rău! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 415(1 –15 Februarie)” →